România penitenciară

„În vremuri murdare se fac lucruri murdare sau foarte murdare, a fost concluzia unui prieten dupa ce  mi-a reamintit o sumedenie de  fapte detestabile ale unor oameni din sfera politicii. Cum e posibil? Si în ce tara traim?“ s-a revoltat el cu aerul ca abia atunci le-ar fi descoperit. Tara este desigur cea pe care o stim, nici mai buna, nici mai rea decât cei ce o locuiesc. Obiceiurile proaste n-a reusit nimeni sa le schimbe de sute de ani. Si teama mi-e ca va disparea tara, dar vor ramâne obiceiurile. Deocamdata încerc sa zâmbesc, dar nu cu toata gura. În ceea ce ma priveste, însa, întrebarea mi se pare chiar mai revoltatoare decât faptele care ne-au coborât, in multe privinte, pe ultimul loc în Uniunea Europeana. Caci toate mizeriile, hotiile, cacialmalele se petrec sub ochii nostri si nu de ieri, ci de multi ani, iar cei ce le fac ies, pe buna dreptate, la bataie cu voturile obtinute de la… rrromâni! Acestia, asadar, au certitudinea ca poporul, rrromânii, le-au încredintat misiunea istorica sa faca exact ceea ce reusesc ei sa înteleaga prin dreptate, echitate sociala si modernizare, adica sa reduca salariile, pensiile, sa fure si sa minta. Traim, prin urmare, în mizeria pe care, singuri si nesiliti de nimeni – nici chiar de catre marele Licurici! –, am acceptat-o sa se instaleze zi de zi la umbra ignorantei, nepasarii, fricii si lasitatii noastre. Ceea ce ne reuseste cu adevarat si unde nu cred sa avem concurenti cât de cât seriosi – si nu numai în UE –, este vaicareala.Suntem mintiti, furati, umiliti, dar nimeni nu face nimic pentru a îndrepta lucrurile. Observam ce se întâmpla în jurul nostru si, desigur, cu o placere masochista, ne vaicarim, dar la alegeri câstiga mereu aceiasi. Fiecare guvern, orice tâmpenie spusa sau scrisa de diversii pretinsi  politicieni, hotiile acestora ori ale famigliei politice de la putere, facute în vazul lumii, cu nerusinare, sunt pretexte sigure pentru a ne putea plânge, în continuare, soarta. „Tara trista plina de umor“ de odinioara si-a pierdut, de vreo doua decenii încoace, absolut tot umorul. Ba chiar si grosolana bascalie se practica rar si fara succes doar de catre cei ce odinioara se crezusera subtilii natiei. Catusele si manelele sunt, indiscutabil, emblemele acestui moment, iar ura si agresivitatea – sentimentele dominante. Exista o incredibila sete de sânge si un patologic dispret pentru viata celuilalt, pentru demnitatea si onoarea omului în general. Un judecator important si un bogat om de afaceri, legati cu aceeasi pereche de catuse, sunt dusi la D.N.A. sub reflectoarele tuturor televiziunilor. Asta însemnând ca, indiferent ce mizerii vor fi facut, sau daca sunt total nevinovati, sentinta a fost data, telejustitia româna s-a pronuntat. Tatucul Stalin pare sa ramâna un model: „Judecati-l si condamnati-l la moarte!“. Vazându-i pe cei doi asa cum au fost legati,  cineva glumea acru: „Am ajuns sa facem pâna si economie de catuse!“ Oricum, este tot mai greu de apreciat distanta dintre om  si fiara. În ultimul deceniu prerevolutionar, dominanta era mentalitatea de lagar: „fiecare scapa cum poate“, totul era sa supravietuiesti prin aproape orice mijloace. Astazi, peste 40% din forta de munca a tarii si-a luat lumea în cap, iar ceilalti, în climatul de dispret pentru spirit, de imbecilizare obligatorie si de frica întretinuta si cu ajutorul telecatuselor, se întreaba daca mai are rost sa ramâna în tara. Intelectualii care ar fi trebuit sa fie fermentul schimbarilor în bine, al noului, au devenit, în imensa lor majoritate,  banali propagandisti de partid, paznici de noapte sau paznici ai noptii spirituale în care ne-am instalat, enoriasi la altarul noului cult al personalitatii. Unii chiar se mândresc, la propriu, ca sunt lichele sau, eufemistic spus, ca si-au exprimat deschis optiunea pentru…

Exista, oare, vreun scriitor care sa se întrebe daca nu cumva ne reîntoarcem la dictatura? Îl doare pe vreunul soarta profesorilor, a pensionarilor sau a medicilor? Ori macar a propriilor sai parinti sau bunici? Îl nelinisteste pe careva faptul ca modelele ce ni se ofera zilnic sunt câtiva politicieni cu vocabularul de sub o suta de cuvinte, numeroase pipite siliconate si agramate si, desigur, bruneti cu lanturi de aur si ghiuluri? Acestea sa fie modelele natiei? Din pacate, în vreme ce tara se degradeaza alarmant, geniile autodeclarate se joaca de-a clasamentele, vor sa fie ce nu vor putea fi niciodata: scriitori adevarati, valori incontestabile. Imediat dupa Revolutie, moneda falsa  spirituala s-a impus cu autoritate într-un spatiu în care întotdeauna a câstigat cel ce striga mai tare. Veleitarii, frustratii împreuna cu turnatorii si lasii care si-au schimbat biografiile au ocupat toata arena culturala si, în dorinta de a fi bagati în seama, s-au catarat în  graba pe umerii celor ce au facut ceva. Sau pe gramezile de gunoi adunate din dosarele Securitatii, instaurând treptat un dezgustator aer de bolsevism. Sigur, oriunde în lume exista prosti. Inteligenta pe glob este constanta, doar populatia este în continua crestere, glumea Murphy. Trist este atunci când oamenii inteligenti se poarta ca prostii, justificându-le ineptiile. Unii, cu radacini stravechi „în marea tara vecina si prietena de la Rasarit“, au devenit profesori de anticomunism, câte un Leonte Rautu pe invers, caci stapânii stiu prea bine ca trebuie sa tii în preajma si catei care latra. Daca lupta cu comunismul a devenit atât de rentabila, ar fi timpul sa luam istoria acestuia de la început, sa vedem pe câte senile a venit si, mai ales, câte zeci si sute de mii de valori intelectuale si politice au trebuit sa moara pâna când socialismul a ajuns sa „învinga definitiv la orase si sate!“ Oricum, atât de mult si-au exhibat ranile imaginare în fata natiei încât lumea nu s-a mai întrebat daca acesti neînfricati combatanti au si scris ceva. Daca sunt ceea ce sustin ca ar fi. S-au declarat eroi si au ramas eroi în constiinta celor mai multi, desi în locul ranilor avusesera doar niste banale zgârieturi. Prin urmare, indiferent de întelegerea si bunavointa cu care i-ai privi, nu sunt niste uriasi în tara piticilor, ci pitici printre pitici sau, studiati  cu toata generozitatea,  niste pitici pe tocuri înalte. Eminescu era obsedat de „scoaterea României din subistorie“. Dar câta vreme modernizarea se traduce printr-o neîncetata schimbare a legilor, când interesul pentru catuse este infinit mai mare decât cel pentru carte, dorinta poetului nu va putea fi îndeplinita. În acest moment aparte, de avânt justitiaro-catuseresc, o neliniste ma încearca totusi: ca nu cumva dintr-o eroare sau din prea mult zel sa fie arestat si domnul Boc. Si atunci, pensionarii, militarii, batrânii sa ramâna cu pensiile întregi, adica sa se duca dracului echitatea româneasca!