Motto:
„La început a fost Cuvântul.“
(Evanghelia după Ioan)
„În chip poetic locuieşte omul.“
(Hölderlin)
În intervalul dintre două editoriale mişcările de protest au staţionat, „strada“ a intrat înapoi în casă. În mod previzibil, aşa-numita revoluţie morală a executat literalmente o mişcare de revoluţie şi ne-am întors la loc, unde eram: la aceleaşi dileme, indecizii şi eterne discuţii legate de cine e mai puţin rău, de cine nu e corupt, la obosita combinatorică partinică.
Fatalitatea şi realitatea
cuvintelor
À propos de terminologie: nici nu ne dăm seama cât de legat este limbajul de realitate şi că, rămânând tributari unor cuvinte, rămânem captivi unor situaţii. Marile descoperiri, marile noutăţi apărute în istorie se datorează în primul rând invenţiei unor noi termeni, care, ai putea zice, au născut alte lumi. Atomul nu avea o deplină existenţă înainte să fie gândit, era ca şi cum n-ar fi fost; existenţa sa obiectivă i-o concedem retrospectiv, după ce l-am „înfiinţat“ subiectiv. Şi nici omul înainte ca… acea „maimuţă avortată“, cum i-a spus un antropolog strămoşului nostru comun, să-şi zică sieşi astfel, să se imagineze pe sine ca om. Nu putem decât aproxima urletul voluptuos, ţopăiala cosmogonică, tumbele extatice, ochii ieşiţi din oribite, râsetele şi lătrăturile zeiesc-bestiale ce au cuprins, în primordii, „animalul nedefinit“ după ce a rostit prima sa silabă, numele său – smuls din tumultuoasa muţenie a naturii. Tot ce a urmat: piatra şi cioplirea ei, focul şi stăpânirea lui, metalul şi arderea lui, toată civilizaţia şi istoria umanităţii nu ar fi fost posibile fără acest simplu cuvânt originar prin care a apărut o nouă fiinţă şi o altă ordine a lumii, o altă, o nouă fiinţă a lumii.
Mă întorc la mai modernul „revoluţie“, cuvânt cu o încărcătură aparte. Sensul său iniţial este de întoarcere, revenire la…, restabilire a… La propriu, revoluţia înseamnă reinstaurarea unei stări de lucruri anterioară, valorizată pozitiv, şi pornind de aici, în mod derivat şi figurat, a căpătat sensul, universal încetăţenit astăzi, de schimbare radicală.
Într-un fel sau altul, orice revoluţie social-politică ţine de paradigma întoarcerii regenerative, a imersiunii în apele primordiale, a unei binefăcătoare reînnoiri prin cele mai vechi începuturi (las deoparte revoluţiile tehnice, ştiinţifice sau industriale, unde sensul este în principal figurat, de zguduire, re-aşezare prin introducerea unui nou mijloc de producţie, a unui nou element de ameliorare a vieţii sau a unei noi teorii, deşi chiar şi aici putem discuta…). Revoluţia social-politică este partea aplicată a mitului vârstei de aur: recuperarea egalităţii, dreptăţii, libertăţii şi bunătăţii fundamentale, a omului în stare de natură, necorupt de societate (Revoluţia Franceză), nealienat prin muncă şi exploatare etc. (revoluţia comunistă). Din această perspectivă, orice revoluţie are un filon religios, după cum orice religie este revoluţionară: revenirea la Adam, reîntoarcerea la paradis…
Scurt studiu de caz:
revoluţia română din 1989
sau întoarcerea din trei mişcări
Şi la un nivel mai de suprafaţă, şi la unul mai de adâncime, revoluţia română din 1989 ne poate servi ca exemplu, cu atât mai mult cu cât ne este apropiată atât spaţial cât şi temporal.
Economic, a fost o întoarcere la capitalism, adică la o epocă pe care România o lăsase în urmă şi la care, s-a crezut, „nu se va mai putea întoarce nici măcar când plopul va face pere şi răchita micşunele“, după cum rostise Nicolae Ceauşescu într-un funest şi rău prevestitor discurs, ultimul, adresat delegaţilor Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român.
Spiritual şi cultural, a însemnat o revenire la aşa-zisa „epocă de aur“ interbelică pe care, în foamea lor revoluţionară, dacă n-ar fi existat corecţii şi proteste din afara ţării, tinerele generaţii ar fi înghiţit-o otova, ca pe sfânta cuminecătură, cu tot cu Garda de Fier, cu tot cu Antonescu, cu tot cu antisemitism. O bună bucată de vreme aureola orbitoare a Interbelicului a topit orice distincţie şi a dizolvat toate conflictele existente în interiorul lui: Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal au devenit două partide surori, iar Nicolae Iorga şi Zelea Codreanu fraţi de cruce.
În sfârşit, din punct de vedere politic n-a fost – dar cu ce consecinţe! – o reîntoarcere la regimul anterior instaurării comunismului, la monarhia constituţională. E drept că nici mult nu a lipsit să fie – să ne amintim de marea de oameni care l-a întâmpinat pe Mihai de Hohenzolern la prima sa venire oficială, o mulţime poate la fel de numeroasă ca aceea care a ieşit pe străzi la revoluţia care a dus la răsturnarea comunismului în România. Într-un fel difuz, neexplicat şi neexplicabil, în ciuda uriaşei propagande antiregaliste desfăşurate de noua putere, în pofida enormei popularităţi de care se bucura Ion Iliescu şi în dezacord chiar cu propriile opinii stocastice, oamenii simţeau presiunea logicii revoluţionare, simţeau că revoluţia nu s-a încheiat şi că fireasca ei desăvârşire coincidea cu revenirea pe tronul României a fostului rege.
Revoluţia continuă: încotro mergem? la ce ne întoarcem?
Nu ştiu dacă acea energie revoluţionară neconsumată până la capăt în decembrie 1989 conform principiului restitutio in integrum ne face să strigăm de douăzeci şi cinci de ani încoace „Revoluţie!“ „Singura soluţie: înc-o revoluţie!“ Ce ştiu însă este că suntem îndatoraţi cuvintelor pe care le folosim, că ele ne stăpânesc viaţa mai mult decât suntem dispuşi să acceptăm. Revoluţie înseamnă întoarcere la o situaţie anterioară – ceea ce nici măcar nu este lipsit de legitimitate dar, dacă tot vrem asta, „măcar s-o ştim şi noi“. Altfel, dacă n-o ştim, riscăm să fim revoluţionari tot aşa cum horim: bătând pasul pe loc, învârtindu-ne în cerc, celebrând, cu strigături, devenirea întru devenire.
Mai demult am văzut scris pe o pancartă a unui demonstrant la una dintre nenumăratele „revoluţii“ din Bucureşti: „Evoluţie, nu revoluţie!“ Ei, iată, mi-am spus atunci, ceva într-adevăr „revoluţionar“. Acel intrus, acel individ stingher propunea, ignorat de toţi ceilalţi, cu adevărat o schimbare de paradigmă. Spune „evoluţie“, „progres“, „dezvoltare“ – şi ai intrat deja într-o altă paradigmă, aproape că soluţiile vin de la sine. Spune astăzi „revoluţie“ şi te blochezi, privind stupefiat în „colţul dracului“ căci nu ştii unde te-ai putea întoarce, lipsit cum eşti de utopii paseiste şi de nostalgii de viitor. Sau spune, inventează un alt cuvânt, un cuvânt nou care să aducă un nou suflu în lume şi cu el o nouă lume. De aici începe totul… Căci la început a fost cuvântul!
Adevărata schimbare
de paradigmă: de la clasa politică la clasa poetică!
Or, cei care (re)creează cuvinte şi, plecând de la ele, realităţi, sunt gânditorii, scriitorii, poeţii… Zilele acestea s-a făcut vorbire, până la saturaţie, despre schimbarea paradigmei, despre o „nouă clasă“ politică, despre o schimbare din rădăcini a vieţii noastre social-politice. Şi…, în acelaşi timp, cei care sunt adevăraţii deschizători de drumuri, tăietorii în stânca verbului şi a lumii – sunt în continuare ignoraţi, dispreţuiţi, marginalizaţi, înfometaţi. Revistele culturale se închid sau supravieţuiesc îndurând umilinţele cererilor de sponsorizare, sponsorizare fără de care nici măcar mult trâmbiţata finanţare de către Ministerul Culturii a revistelor culturale nu poate fi accesată – o nouă ipocrizie şi superbie a statului român sub acoperământul căreia poate să vadă liniştit, mângâindu-şi burta grasă, cum mari publicaţii culturale ar putea închide ochii pentru totdeauna.
Dintre toate numele propuse pentru reînnoirea clasei politice de către societatea civilă ieşită câteva zile la rând în stradă nu s-a auzit nici măcar un singur nume de intelectual veritabil, de scriitor, de creator, de filosof, de poet, ceea ce ne spune totul despre calitatea ei. Nici măcar unul. „Revoluţionarii“ noştri se învârt, precum un scorpion, în cercul desenat de propriile lor minţi. Pur şi simplu nu pot ieşi din el, oricât ar încerca sau le-ar plăcea să creadă că încearcă.
O intuiţie de bun-simţ le-ar putea spune: dacă vezi că nu ajungi nicăieri în direcţia aia, apuc-o în direcţia complet opusă. Exact acolo unde ţi s-a spus de milioane de ori că nu e nimic. Bate la porţile turnului de fildeş. Încearcă la amărâţii de intelectuali, la bieţii poeţi şi gânditori. Acolo s-ar putea să găseşti adevărul, ieşirea, moralitatea, lipsa corupţiei, sensibilitatea, raţiunea, planurile ample, idealul. În vremuri de demult, mai apropiate de zei, cum spunea Plotin, până şi regii se coborau în faţa înălţimii unui gânditor, a unui scriitor, a unui poet. Astăzi, nici cei mai umili dintre muritori nu se mai învrednicesc să-şi ridice privirile spre ei. „La ce bun poeţi, în vremuri sărace?“
Clasa politică pe care o căutaţi, dragi revoluţionari ai învârtirii în cerc, ar putea fi clasa poetică pe care de atâta vreme şi atât de sfruntat o ignoraţi!