În România, ca în orice tara cu o democratie asa-zis incipienta (categorie larga, în care includem tarile din periferie si semiperiferie dependente economic de centru – adica de metropola; este nevoie sa amintim care este metropola actuala?), nu exista clivaje politice ale societatii, dihotomia stânga-dreapta pur si simplu maimutarind ideologia partizana cristalizata în Occidentul european de-a lungul ultimelor doua secole – devenita, oricum, si aici, în ultima vreme, superflua. Prin urmare, în numele unor concepte precum „stânga“ vs. „dreapta“, am ajuns sa urmarim un joc de-a democratia, cu personaje asa-zis politice (cu profiluri morale absolut jalnice) care se plaseaza, dupa cum le fluctueaza interesele, când la „dreapta“, când la „stânga“ politica. Trebuie doar sa enumeram o lista scurta de nume proprii (care se poate lungi la infinit) ca sa lamurim situatia. Unde putem sa-i plasam pe cetatenii-politicieni R. Berceanu, A. Videanu, G. Oprea, C. Diaconescu, E. Udrea sau A. Nastase? Cumva la „dreapta“? Sau poate la „stânga“? Sunt ei social-democrati? Sau poate liberali? De fapt, nu sunt nici una, nici alta. Daca în România se voteaza din când în când, iar cetatenii sunt dispusi sa accepte cu resemnare sistemul electoral fundamentat pe derizoriile cadouri preelectorale, asta nu înseamna ca tara noastra si-a însusit regulile democratiei parlamentare (derapajele presedintelui României din ultimele doua mandate sunt proba a tentatiei autoritariste într-o tara niciodata obisnuita cu normalitatea politica).
Piata libera si sinecuristii ei
Iata ca acum „liberalii“ au fost nevoiti sa paraseasca Palatul Victoria. Prietenii lor conjuncturali „le-au înfipt cutitul în spate“ (E. Boc), asa încât a venit o „stânga-dreapta“ la putere. Cu acest prilej, o parte a presei, cea care sustinuse cu obstinatie „liberalii-reformatori“, alaturi de însisi membrii principalului partid de la guvernare din perioada precedenta, au început o tânguiala balcanica, temele preferate fiind aceleasi pe care le auzim de 22 de ani încoace: care sunt mai „reformatori“, care sunt mai comunisti (lupul de hârtie – comunismul înca le mai bântuie mintile politicienilor autohtoni), cine mareste mai mult salariile, cât de mari vor fi viitoarele împrumuturi si alte asemenea însiruiri de propozitii lipsite de orice logica. Trebuie sa recunoastem, este de-a dreptul ilar sa-l auzi pe A. Videanu cum deplânge soarta Europei, inclusiv a României, întrucât au venit socialistii la putere, iar francezul Hollande nu stapâneste mecanismele reformei statului la fel ca domnia sa si la fel ca partidul din care dl Videanu face parte. Vai de poporul francez, vaduvit de personaje vizionare ca dl A. Videanu!
Daca tot au plecat „liberalii“, atunci nu-i oare un lucru inteligent ca aceia care i-au sustinut sa se victimizeze cât mai mult, singurul scop fiind interesul personal? Era ceva cât se poate de previzibil, si asa s-a si întâmplat. Asa încât am ajuns sa citim despre demiteri ca în anii ’50 (si asta la televiziunea publica, întesata de jurnalisti instalati pe criteriul obedientei politice), despre tentatia sandinista, despre întoarcere populismului si a nationalismului, despre limitarea libertatii presei s. a. m. d. Cei care se dedau la asemenea lamentatii de o indecenta jenanta sunt cei autointitulati liberali, dusmanii statului bunastarii, ai statului redistributiv, cei care se închina la altarul pietei libere si al ierarhiei sociale impuse de aceasta. Sunt cei care spun despre românii de pe treapta de jos a scarii sociale ca ei au ajuns acolo din cauza leneviei lor si a faptului ca sunt prost educati, singura lor abilitate fiind aceea de a sta cu mâna întinsa la un stat care i-a învatat rau, ca nu sunt adaptati economiei de piata, ornându-si afirmatiile cu nenumarate invective menite sa le demonstreze nimicnicia.
În fond, lucrurile stau exact pe dos. Adevaratii liberali ai României sunt cei care se trezesc dimineata si pornesc la lucru, cei care cultiva, cu unelte medievale, terenurile agricole ale României, cei care nu sunt deloc protejati în fata arbitrariului pietei. Cei care îsi clameaza foarte vocal liberalismul, ei bine, sa fiti siguri ca majoritatea sunt dintre aceia care-si obtin veniturile din sinecure, sunt bugetari ancorati la mai multe surse de bani, slujbasi numiti în posturi foarte profitabile din punct de vedere financiar. A devenit aproape o axioma aici, la noi: cei care muncesc efectiv în ramurile productive ale economiei (agricultura, industrie) sunt catalogati drept socialisti, daca nu de-a dreptul comunisti, si identificati ca lenesi, în timp ce aceia care sunt plasati în posturile finantate din munca (multa, putina, nu conteaza) a primilor se autointituleaza liberali meritocrati (este de-a dreptul rizibila campania de presa dusa în numele mult-clamatei educatii occidentale care i-a fost harazita fostului premier Ungureanu; parca am trai în societati primitive din punctul de vedere al educatiei, si nimeni de pe-aici n-a calcat pragul vreunei institutii de învatamânt din spatiul occidental sau de aiurea).
Sa nu ne facem iluzii
Ceea ce vreau sa spun e simplu: nu îmi fac iluzii în privinta noului guvern, stiu bine ca a vorbi despre distinctiile ideologice stânga-dreapta este profund ilogic în România, trebuie sa ai o cultura politica limitata ca sa crezi ca sistemul politic autohton se va schimba peste noapte. Lucrurile se vor petrece în logica instituita în cei 22 de ani scursi din 1989. Schimbarile din viitor vor fi lente si imperceptibile. Asa ca nu ne facem iluzii, cei instalati în functii birocratice, pe criterii politice, acum câtiva ani vor fi schimbati cu o alta clientela politica. Hemoragia banului public va continua (treptele vitezei pot varia, desigur), iar coruptia electorala va fi imboldul mobilizarii cetatenilor. As vrea sa amintesc însa un aspect important. Cititi ce au scris despre spatiul public, despre echitate sociala, despre umanitate, în fond, oameni ca Adam Michnik, Ernesto Sábato sau Czeslaw Milosz (si exemplele pot continua). Comparati apoi scriitura acestora cu cea a majoritatii intelectualilor autohtoni despre acelasi spatiu public. Veti surprinde hiatusul care-i separa, prapastia care-i scindeaza pentru totdeauna.
Autor: AURELIAN GIUGALApărut în nr. 374