Când a aparut cartea la care ma voi referi astazi – intitulata „Transformari, inertii, dezordini“ – trecusera deja 13 ani de la evenimentele din decembrie ’89. Este o carte de memorialistica in care isi deapana amintirile despre acestea si despre ce s-a intâmplat in primii doi ani ce au urmat, un „marginal“ si un „imputernicit al revolutiei“, moderati, din pacate cu stângacie, de un Eckermann feminin. Pe numele lor real, in aceeasi ordine: Andrei Plesu, Petre Roman si Elena Stefoi.
Moderatoarea precizeaza intr-o „Nota asupra editiei“: „Initiativa unui dialog despre revolutie ii apartine lui Petre Roman, ideea transformarii lui intr-o carte a venit de la Andrei Plesu; primul a facut posibila realizarea inregistrarilor, cel de al doilea a gazduit, in biroul sau de la New Europe College «intâlnirile in trei»“. Ma grabesc sa remarc faptul ca participarea „celui de-al doilea“ la „dialog“ si discursul sau nuantat, echilibrat, decomplexat, nelipsit de fine accente polemice, a ridicat considerabil nivelul discutiei. Altminteri, aceasta risca sa alunece intr-un fel de ceea ce numea odata Alexandru George: tataraie. De altfel, Andrei Plesu este si cel care deschide conversatia, cu o „lamurire circumstantiala“: „Eu am trait revolutia in antecedentele ei, la mare distanta. Eram la Tescani, ascultam ore intregi Europa Libera. Mi-aduc aminte ca urmaream buletinele de stiri, sperând de fiecare data ca voi auzi ceva nou. De fapt, emisiunea se repeta. Dar eu ma incapatânam sa ascult, in ideea ca, prin miracol, va interveni cineva cu o noutate. Ca sa fiu sincer, nu credeam ca la noi lucrurile se vor termina atât de radical, eram foarte sceptic. Am plecat spre Bucuresti in dupa-amiaza zilei de 22 decembrie. Am ajuns noaptea – o noapte care s-a dovedit destul de agitata; pe scurt, am picat din izolarea de la Tescani in plina harmalaie si am trait primele zile in atmosfera foarte confuza a omului neinformat, care aude zvonuri, care se uita la televizor si nu poate sistematiza informatia primita. Prin urmare, prezenta si participarea mea la evenimente au fost, as spune, marginale“. (Pentru cine nu a fost niciodata la Tescani, depun marturie ca acolo nu e – Doamne fereste! – vreun scitic Tomis unde dl Plesu ar fi repetat experienta lui Ovidiu. Dimpotriva, e un univers aproape paradisiac, propice meditatiei, creatiei, in lumina proiectata de spiritul lui George Enescu).
Spre deosebire de „izolatul“ de la Tescani (mai era unul la Focsani…), Petre Roman s-a aflat „la baricada“, iar in ziua de 22 decembrie s-a urcat la balconul Comitetului Central, de unde a fost catapultat direct in scaunul de prim-ministru! Dar sa-l ascultam: «Ma intorc la dimineata de 22. Dupa ce am ajuns acasa, m-am culcat cu bucuria ca am scapat. N-am putut dormi prea mult, m-am sculat devreme s…t M-am intors inapoi (sic!) la baricada. Stii, ma gândeam ca noi, acum, avem un aer foarte jovial si e firesc. Dar am sentimentul ca atunci eram un fel de posedat. Eram complet incrâncenat, nu mai aveam nici un fel de catuse care sa ma tina. Dimineata, m-am sculat destul de devreme, m-am dus la Politehnica, unde era toata lumea, si am vazut o coloana de oameni care, de pe platforma industriala, coborau prin spatele Politehnicii, in jos catre Dâmbovita. Vazându-i, am intrebat: «Noi ce facem? Care mergeti cu mine?» Si s-au gasit un numar de colegi, un cadru didactic, un cercetator si vreo câtiva tehnicieni si muncitori, cu care am decis sa plecam. Studenti nu, pentru ca in 22 decembrie erau in vacanta. Tinerii despre care s-a vorbit au existat intr-adevar, dar au fost in primul rând la baricada – inclusiv studenti. Când sa plecam, ma striga decana (sic!) si cu secretarul de partid al facultatii: «Petre, esti nebun!? Tu esti sef de catedra, esti profesor, ai innebunit? Iti risti totul, cariera, poate chiar viata. Ce faci!?» Si le-am raspuns: «Eu stiu ce fac. Voi nu stiti ce faceti!»foarte hotarât“.
De unde se vede ca tânarul si oarecum anonimul profesor in pulover nu era doar posedat, ci si inspirat. Sau poate ca, pur si simplu, stia ceea ce altii nu stiau!…Oricum, una dintre primele sale fapte revolutionare, dupa caderea lui Ceausescu, pare a fi, in cel mai bun caz, rezultatul euforiei „posedatului“. Iata in ce consta ea: „Am asteptat, a iesit si mi-a spus (este vorba de Ion Iliescu cu care tocmai se intâlnise la Televiziune – n.mea): «Eu cred ca trebuie sa se ia neaparat legatura cu armata». «Ma duc eu la Ministerul Apararii», zic. Si acum ma intreb ce era in capul meu. M-am dus cu Mihai Montanu, care fusese si el unul dintre cei de acolo (de la Televiziune – n.mea), si cu Gelu Voican. Pâna am ajuns la Ministerul Apararii, ne-am gândit ce suntem noi. Si mi-a venit o idee, care s-a dovedit a fi buna. «Noi suntem imputernicitii revolutiei». Când am ajuns la Ministerul Apararii Nationale, exact asta am spus; in trei minute, am ajuns in biroul ministrului, unde se afla Victor Stanculescu, pe care l-am gasit in camera din spate, stând de vorba cu Ilie Ceausescu. Din momentul in care am fost pe baricade, eu n-am mai folosit cuvântul «tovaras». Oricum, nu-mi placea. (Renuntarea la odiosul cuvânt venea asadar pe un teren pregatit care tinea si de limbaj, de lexic sau, ma rog, de estetica limbajului – n.mea). L-am intrebat: «Domnule general, ce cauta asta aici?». Stanculescu s-a uitat la mine fara sa spuna nimic. Zic: «Arestati-l!». «Unde-l arestam?» Zic: «Nu stiu, n-aveti aici o incapere?». Si l-a arestat“.
Citita intr-un roman sau vazuta intr-un film, scena ar fi – prin infantilismul ei – de-a dreptul penibila. Din pacate, ea s-a petrecut in realitate, nu este inventia unui prozator lipsit de talent ori a unui scenarist de doi bani pe care sa o ridiculizezi in doua cuvinte. Cineva, care se autoproclama „imputernicitul revolutiei“, intra in sediul Ministerului Apararii Nationale si-l aresteaza pe un general, de fapt ordona sa fie arestat. Atunci, in logica, mai bine zis in lipsa de logica a evenimentelor, poate ca ea nu era atât de grotesca. Rememorata acum, cu aerul eroului candid care i-a dictat unui general român sa-l arestaze pe un alt general român, ordinul fiind executat de primul fara crâcnire, scena este dezgustatoare, deprimanta pentru orice om de bun simt, tipic stalinista, tipic cominternista. Ce sentimente poate induce in sufletul cetateanului onest al acestei tari o asemenea fapta, fie ea si revolutionara?!
Evocând momentul Târgu Mures (martie 1990), Roman, devenit prim-ministru direct de „la baricada“, rememoreaza: „Am distilat de-a lungul acestor ani episoadele cu pricina si toate informatiile pe care le-am avut, si am convingerea ca noua ni s-a pregatit acolo un scenariu de tip Bosnia: declansarea unui conflict sângeros, care nu se mai termina, interventie internationala, propuneri de partitie si asa mai departe. Foarte interesant este insa ca ambele comunitati etnice, românii si maghiarii de fapt, simteau nevoia unei autoritati incontestabile care sa-i desparta si ei sa rasufle usurati ca nu mai trebuie sa se incaiere. Pentru ca, probabil, aceasta manipulare ii conditionase si pe unii, si pe altii in sensul incaierarii s…t Situatia asa-zis conflictuala a degenerat din ssic!t discutiile purtate in Consiliul local, ma rog, ce era atunci Consiliul local, unde anumite cerinte ale partii maghiare care au fost considerate cu totul excesive de partea româna in Tg.Mures, nu-si mai gaseau nici un fel de compromis. Dimpotriva, lucrurile erau din ce in ce mai aprinse. Iar noi, guvernul, departe de a fi instigatori, eram la mijloc. Pentru ca trebuia sa impacam taberele: daca dadeam câstig de cauza românilor, eram imediat acuzati de unguri ca abandonam principiile democratice, daca cedam in fata maghiarilor, eram imediat acuzati de catre români ca suntem nepatrioti, antinationali si asa mai departe. Pozitia noastra era una dintre cele mai delicate. De altfel, nu stiu cum ar fi trebuit sa procedam anume si daca era posibil sa se preintâmpine conflictul“. Intervine Andrei Plesu cu o intrebare inocenta: „…imi spui ca „se gândeau la o Bosnie“. Cine se gândea?“ Daca dl. Plesu imi permite, as da si eu un raspuns fie si tardiv: Cum cine? Martienii! Numai ca aici nu incap glumele, fie ele si amare. Este profund nelinistitor ca un om care a fost un timp si sef al diplomatiei acestei tari putea pune, dupa 13 ani de la evenimente, o asemenea intrebare. Ea singura, intrebarea, daca e sincera, si nu „jucata“, da masura intreaga a amatorismului in politica. Nu in politica de partid, ci, mult mai grav, in politica de stat. Ceea ce nu inseamna ca unele momente rememorate, uneori fatalmente superficial, in volumul „Transformari, inertii, dezordini“, nu-si gasesc in Andrei Plesu, repet, un marturisitor interesant si un analist lucid. Un exemplu este modul realist in care e repovestit de catre Plesu (si Roman) episodul (nu agreez cuvântul fenomen care a fost folosit de-a lungul anilor si care mi se pare exorbitant) Piata Universitatii, unul dintre cele trei evenimente cu implicatii devastatoare privind imaginea României in lume, celelalte doua – identificate ca atare si de interlocutorii Elenei Stefoi – fiind mascarada de proces al sotilor Ceausescu si conflictul de la Târgu Mures. Petre Roman isi aminteste: „Am avut multe interventii pentru televiziuni si, in general pentru presa straina. Deja in ziua de 15 toate interventiile mele mergeau pe aceasta idee: «Domnule, regretam profund ce s-a intâmplat in ziua de 14. Nu avem o justificare, adica nu justificam noi aceasta chestiune». Din pacate, ramânea faptul ca minerii au fost invitati in Piata Universitatii, unde s-au derulat scene bestiale, la fel cum ramâneau multumirile adresate minerilor pentru ceea ce au facut. Aceasta confruntare, desi parea una intre fortele nedemocratice si cele democratice, era de fapt altceva. Dar cine sa vada dincolo de aparente ori de cortina de fum?“ Andrei Plesu adauga: „Se mai uita ceva. Se uita ca exista si o anumita stare de spirit: in Bucuresti, de pilda, si nu numai in Bucuresti, dar aici in mod vadit, foarte multi oameni erau impotriva Pietei Universitatii. Ideea ca Piata Universitatii a fost o adunare de exponenti ai unei opinii majoritare e falsa ssubl.meat. Petre Roman confirma („Absolut!“), iar Andrei Plesu puncteaza: „In general lumea era iritata“. Mai mult, Roman aduce o marturie inedita: „Exista niste sondaje de opinie care aratau ca peste 70% erau impotriva Pietei Universitatii“.
Cu vreo doi ani in urma comentam pe larg in acest spatiu o importanta opera de literatura subiectiva aparuta la noi in epoca postdecembrista – mai importanta chiar si mai revelatoare, in opinia mea, decât jurnalele lui Mihail Sebastian si I.D. Sârbu – scrisa cu „biciul satirei, al sarcasmului, al ironiei si al autoironiei“, „Memoriile mandarinului valah“, ale lui Petre Pandrea. Portretizându-l pe „sinistrul satrap“ Joska Chisinevschi, Petre Pandrea conchidea: „…in revolutii apar tot soiul de fapturi anihilante, bizare, degenerate si stupide. Revolutia se face cu stârpituri…“. Oare asa sa fie?
(Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 254