De curând (mai precis in 28 iunie) s-au implinit 300 de ani de la nasterea filosofului si scriitorului genevez Jean-Jacques Rousseau, una din gloriile intelectuale ale secolului al XVIII-lea, personalitate de prima marime a culturii europene moderne. Publicatii si institutii academice prestigioase din intreaga lume au marcat evenimentul prin manifestari comemorative diverse, chiar ingenioase. Fireste, nu au lipsit raportarile critice la ideile celui omagiat. Cercetatori din diferite domenii s-au straduit sa cuantifice actualitatea interogatiilor, ipotezelor si „solutiilor“ cuprinse in opera lui Rousseau. Concluzia pare sa fie unanima: cel care a dobândit, in timp, faima de „vizionar si profet“ inca are ceva important de spus omului contemporan si civilizatiei lui devoratoare. El continua sa ne seduca nu doar prin mestesugul si eleganta stilului scriitoricesc, prin stralucirea elocintei sale, ci si prin originalitatea conceptelor si teoriilor lui. Toate acestea ne dezvaluie profilul unui gânditor subtil, incitant, demn de luat in seama.
In cele mai multe dintre prezentarile curente, Rousseau e numit scriitor si filosof. La ceas aniversar, incerc sa abordez câteva aspecte privind relatia lui Rousseau cu filosofia, convins fiind ca aceasta tema dezvaluie ceva din substanta unica a personalitatii lui, dar si un moment important din istoria filosofiei moderne.
Sa ne amintim: in epoca in care a trait Rousseau, un numar tot mai mare de scriitori, in majoritate francezi, au inceput sa critice l’ancien régime, sa puna la indoiala monarhia absoluta, aratând ca guvernarea trebuie sa se faca in folosul poporului, sa conteste monopolul Bisericii asupra educatiei, sa militeze pentru libertatea cuvântului scris si pentru toleranta religioasa. Acesti scriitori au primit numele de philosophes. Ei nu reprezentau insa un grup unitar: i-au unit anumite convingeri, dar i-au despartit altele. In plus, scrierile lor nu acopereau intocmai aria pe care o sugereaza termenul de „filosof“, multe din aceste scrieri nu aveau de-a face cu creatia propriu-zis filosofica. Apelativul comun – philosophes – era menit sa indice mai degraba un grup de opinie, definit de o anumita stare de spirit, de o anumita atitudine, decât un grup profesional omogen, definit prin preocupari si standarde metodologice impartasite in comun de membrii sai.
Incepând din 1749, baronul Paul-Henry d’Holbach a capatat faima de „amfitrion“ al filosofiei. In casa sa din Paris se intâlnesc toti cei ce contau cât de cât in lumea literelor, printre care: d’Alambert, Marmontel, Morellet, Saint-Lambert, Grimm, Boulanger, Naigeon, Helvétius, Raynal, Diderot, Voltaire si, bineinteles, Rousseau. Acestora li se adauga ocazional si oaspeti veniti de peste hotare, precum David Hume, Cessare Beccaria s.a. In locuinta baronului se desfasoara o activitate intensa, dupa cum aflam din „Istoria gândirii libere“ a lui Raymond Trousson: „secretarii transcriu, traduc, redacteaza pamflete si brosuri, organizeaza arsenalul unei considerabile productii anonime si clandestine“. Granita dintre deism si ateism se estompeaza. Atacurile la adresa crestinismului romano-catolic si apostolic se inmultesc. Diderot jubileaza. Intr-o scrisoare catre Sophie Volland noteaza: „Ploua cu obuze in casa Domnului.“ In acelasi timp se teme ca nu cumva vreunul dintre temerarii „artileristi“ sa n-o pateasca.
Chiar daca in tinerete a apartinut „partidei filosofilor“, de indata ce a trecut de 40 de ani, Rousseau nu mai revendica pentru sine acest statut, ba chiar se dezice de aceasta apartenenta si trebuie sa-l credem, cel putin daca luam in serios propriile declaratii si marturisiri din scrierile cu caracter autobiografic. Când Voltaire i se adreseaza in scrisori cu „scumpul meu filosof“, Jean-Jacques protesteaza si e gata sa ia acest apelativ ca pe o ofensa. In „Profesiune de credinta a vicarului savoiard“, nimic altceva decât profesiunea de credinta a autorului insusi, citim: „Nu sunt filosof si nici nu ma gândesc sa fiu; dar câteodata am bun-simt si-mi place totdeauna adevarul.“ Recunoastem aici acel tip de refuz sau de protest identitar nascut nu neaparat din orgoliu, ci mai mult din luciditate si grija de sine, care se inscrie in traditia lui Montaigne: si el spusese pe un ton la fel de hotarât: „Nu sunt filosof.“ Aceasta autorenegare nu exprima o toana sau o fandoseala; si nici nu trebuie interpretata ca izvorând dintr-un exces de modestie, ci din constientizarea si asumarea calma a unei relatii personale de inadecvare.
Pentru a-si sustine pozitia, Rousseau se foloseste de mai multe serii de argumente. Intâi de toate era convins ca, prin insasi structura lui psihica, ce releva preeminenta sensibilitatii in raport cu intelectul, se situa mai aproape de conditia scriitorului decât de cea a filosofului. Socotea ca il defineste „incetineala gândirii, unita cu iuteala de a simti“. Altfel spus, considera ca nu poseda resursele sau inzestrarile intelectuale cerute de activitatea filosofica si ca nici nu era animat de interesele specifice celui dedicat filosofiei. In „Confesiuni“ se zugraveste astfel: „Doua insusiri aproape cu neputinta de aliat se intâlnesc in mine, fara sa-mi pot da seama in ce fel: o fire foarte aprinsa, cu pasiuni vii, nestavilita, si idei care se nasc greu, incâlcite si care apar totdeauna cu intârziere. S-ar spune ca inima si creierul meu nu apartin unuia si aceluiasi individ. Simtirea imi napadeste sufletul mai iute ca fulgerul; dar in loc sa ma lumineze, ma arde si ma orbeste. Simt totul, si nu vad nimic. Ma inflacarez, dar ramân nauc; trebuie sa am gheata in vine ca sa pot gândi.“
Pe de alta parte, nu se considera filosof si din urmatorul considerent: voia sa se delimiteze de filosofii grupati in jurul „Enciclopediei“, cei de care, initial, s-a simtit legat, cu care a colaborat, dar de care, ulterior, s-a despartit in chip hotarât din motive doctrinare, dar si datorita firii lui capricioase. In ultimii sai ani de viata, simtindu-se tot mai parasit si insingurat, vorbeste cu dezgust despre „clevetirile clicii holbachice“. Avea in vedere criticile si ironiile formulate la adresa scrierilor lui (in special de catre Voltaire si Grimm). Confratii de idei si amicii de altadata ii apar ca „persecutori“. In cele din urma rupe relatiile cu cercul adunat in „sinagoga“ lui d’Holbach.
Acestia sunt „filosofii“ cu care Rousseau nu ar fi vrut sa fie asimilat. I-a acuzat de aroganta si ipocrizie, chiar de cinism, de vreme ce, dupa opinia lui, isi iroseau talentul in „chitibuserii si subtilitati metafizice“ lipsite de utilitate, certându-se pe seama a ceea ce ignorau, dar mai ales pentru ca sacrificau adevarul pentru interese de partid ori pentru propria fala. Iscusiti in a formula obiectii pe marginea oricarei probleme, ruinând pe rând certitudinile, punând sub semnul intrebarii chiar si evidentele, acestia se dovedeau incapabili sa ofere solutii convingatoare pentru „inima“. Filosofii aflati sub bagheta lui Voltaire „lucrau ca sa-i invete pe altii, nu pentru ca ei insisi sa se lumineze pe dinlauntru. Multi dintre ei nu voiau decât sa intocmeasca o carte, oricum ar fi fost, numai sa fie bine primita. Când era gata si publicata, continutul ei nu-i mai interesa deloc…“. E limpede, Rousseau punea pret pe un alt gen de filosofie decât cel practicat de rationalistii veacului sau: „Filosofia lor e ticluita pentru ceilalti; mie mi-ar trebui una gândita pentru mine.“ Nu respingea de tot ratiunea, considera insa ca principiile adoptate de ratiune trebuie „confirmate de inima“. E insetat de certitudine, dar vrea sa inlocuiasca certitudinea dogmei cu certitidinea inimii. In viziunea lui, filosofia trebuia sa conduca la reforma launtrica a celui ce i se consacra, asigurându-i o solutie de viata, o adâncire a cunoasterii de sine in vederea perfectionarii de sine. Era mai aproape de Pascal decât de Diderot. Era un filosof al romantismului, poate cel dintâi.
In fine, am mai putea detecta inca un motiv, de aceasta data de natura doctrinara, pentru care Rousseau nu-si atribuia calitatea de filosof (in acceptiunea consacrata in epoca). In „Discurs asupra inegalitatii dintre oameni“, el respinge ideea ca natura l-ar fi inzestrat pe om cu gândire, asa cum si-au imaginat filosofii de la Aristotel incoace, potrivit viziunii intelectualiste. Autorul discursului este de parere ca „starea de gândire este o stare contra naturii si ca omul care cugeta este un animal degenerat“. Natura a asezat in sufletul omului doar iubirea de sine si mila. Aceasta din urma, sustinea Rousseau, e radacina tuturor virtutilor ulterioare. Oricum, mila declanseaza in individ o energie unificatoare, este cea care ne permite sa ne identificam cu ceilalti, cu suferinta lor. Mila ii uneste pe oameni, ratiunea – dând nastere amorului propriu – ii dezbina. Drept urmare, filosoful rationalist doarme linistit, el ramâne indiferent la crimele ce se petrec sub fereastra lui. Aceleasi idei sunt reluate in „Profesiune de credinta…“, unde Rousseau denunta „filosofia trufasa“, dogmatica, riscul indepartarii ei de nevoile vietii. Expresia cea mai grava a alienarii filosofiei este „indiferenta filosofica“: „Indiferenta filosofica seamana cu linistea dintr-o tara care e supusa despotismului: e linistea mortii, mai distructiva chiar decât razboiul.“ Gasim aici o observatie profunda si un avertisment. Pertinenta acestui avertisment ar trebui sa ne tulbure somnul.
Autor: DAVID ILINAApărut în nr. 384