In „Jurnalul fericirii“, scris intre 1979 si 1981 si „acoperind“ o perioada de mai multe decenii, N. Steinhardt povesteste, dintr-o perspectiva inedita, un episod din biografia lui Cervantes. Prizonier undeva in Africa, impreuna cu alti noua tovarasi de captivitate, creatorul lui Don Quijote se angajeaza intr-o actiune de evadare. Sclavii aduna cu mare greutate banii necesari, gasesc un barcagiu care sa-i transporte in largul… libertatii si „cu bucurie infrigurata“ stabilesc locul si momentul evadarii. Noaptea menita a le „schimba robia in aventura“ este un bun protector. Cei zece urmeaza sa se intâlneasca la miezul noptii intr-un punct de pe tarm, nu departe de lagar. Ceea ce se si intâmpla, cu exceptia unuia dintre ei care nu soseste conform planului prevazut. Ceilalti il asteapta nerabdatori, asteptarea se prelungeste alarmant, barcagiul ii zoreste, tensiunea creste insuportabil. In aceasta atmosfera incordata, solutia nu poate fi decât una: sa nu-l mai astepte pe intârziat si sa plece fara el. Numai ca Cervantes se opune: nu se poate ca tovarasul lor sa fie parasit. Mestesugitul sau discurs se dovedeste a fi convingator. In fine, cel asteptat atât de mult isi face aparitia, dar, vai, nu singur, ci insotit de garda: „Sunt porniti cu totii inapoi. Cervantes, fireste, hulit si blestemat (de nu si batut) de cei asupra carora adusese napasta. (Si poate ca durerea ridicolului, prostescului esec al expeditiei nu e mai putin usturatoare decât cea presupusa a intârziatului care ar fi gasit barca libertatii in larg)“. Repovestind aceasta „patanie, de un dramatism demn de lucrarile fictiunii“, cum insusi o caracterizeaza, Steinhardt nu se limiteaza la ideea, cum nu se poate mai fireasca in acest context, de tradare sau de lasitate. In comentariul sau, pune accentul in egala masura pe cele doua atitudini ce s-au confruntat intr-un moment limita, atât pe „neroada incredere“ a lui Cervantes, cât si pe „sanatoasa intelepciune“ a tovarasilor sai de captivitate. Nici una dintre ele nu este dezavuata, N.Steinhardt, precum cel mai intelept rabin, le gaseste perfecta justificare si, as spune, le incuviinteaza pe amândoua. Oricum, pentru el, mai important decât judecata in cheie morala, este altceva, si anume faptul ca dramatica patanie „explica de ce Miguel Saavedra de Cervantes a putut inchipui si scrie o carte ca Don Quijote“. O capodopera care da seama de esenta conditiei umane. Cea mai trista carte din lume, o considera Dostoievski – „ironia cea mai amara ce se poate imagina. Daca lumea s-ar sfârsi si cineva m-ar intreba: «Ati inteles dumneavoastra viata? si la ce concluzie ati ajuns?», am putea prezenta in tacere un exemplar din Don Quijote“. O carte pe care, postula tot Dostoievski, fiecare dintre noi ar trebui sa o avem asupra noastra la Judecata de Apoi. Alejo Carpentier constata ca o opera literara nu schimba lumea; singurele carti ce o pot schimba, scria el, sunt Biblia si Capitalul. Poate ca avea dreptate marele romancier si stralucitul eseist. Daca suntem de acord cu el, trebuie spus ca nici celebrul roman al lui Cervantes nu a schimbat si nu schimba lumea. Numai ca el face mult mai mult decât atât: o legitimeaza. Aceasta este, in fond, si ideea afirmata transant de Dostoievski, pe care Steinhardt o argumenteaza o data in plus, potentând-o.
In Jurnalul monahului de la Rohia sunt multe scene demne de roman non fiction si personaje pe masura, majoritatea cunoscute in puscarie, inclusiv galeria figurilor de gardieni. Artistul miniaturist George Catargi, detinut la Jilava, care schiteaza portrete pe batiste cu o aschie de lemn carbonizat, este un astfel de personaj. Fost ofiter in armata Rosie, il vazuse de câteva ori pe Lenin si plecase din Rusia in anul in care o parasise si Berdiaev. Isi expusese lucrarile in Africa, America, Europa si o insotise pe regina Maria in calatoria in jurul lumii, imortalizând in desene peisajele care o impresionasera in mod deosebit. Socialistul Gheorghe Ene-Filipescu, care moare de tuberculoza in puscarie, este ingrijit de detinutii legionari cu emotionanta devotiune. Profesorul Vasile Barbu, fruntas legionar din Vlasca ii marturiseste: „Iti vorbesc ca unui camarad si te pot asigura ca nu antisemitismul a stat la baza crezului legionar; dimpotriva. Capitanul era gata sa considere vrednic de a intra in legiune pe un Evreu care ar fi imbratisat religia crestina si si-ar fi dovedit dragostea de românism“. Parintele Cleopa ii apare in 1970 ca un batrân incovoiat, cu parul carunt si barba alba, dar cu glas puternic si o privire pe cât de vie, pe atât de calda: „Urmarit de agentii Securitatii, s-a refugiat in codru, unde a petrecut nu mai putin de patru ani. Satenii il ajutau si-i aduceau de ale gurii, lasându-le in anume locuri stiute. Iarna insa nu mai puteau veni caci li s-ar fi descoperit urma pasilor in zapada, iar urmaritul nu putea aprinde un foc pentru ca l-ar fi dat in vileag fumul. Asa ca patru ierni a trait fara foc si drept hrana s-a multumit cu ce-i puteau oferi muntii si copacii lor. Fiarele nu l-au atacat niciodata, intocmai ca-n legendele si povestirile sihastrilor din vremi trecute. A scapat cu bine, teafar, dar infatisarea (mai ales parul) nu tine pasul cu anii pe care ii numara, ci cu efectul iernilor acelora de chin si anilor acelora de urgie“. Pe parintele Mina Dobzeu, care il botezase in puscarie, il viziteaza dupa un drum cu pitorescul „trenisor“ Crasna–Husi stapânit de emotia revederii cu cel ce „mi-a dat Apa vie a credintei“. Theodor Pallady, care urmase la Paris si cursurile unei scoli de box, este surprins de fermecatorul povestitor intr-o postura mai putin obisnuita pentru un artist. In timp ce-si lua prânzul la Automobil Club, agresat verbal de un vlajgan, cu o directa bine tintita pictorul il trimite pe acesta la podea, rasturnându-l peste o masa. Nu lipsesc personajele feminine ca, de pilda, o inubliabila Tante Alice.
Textele eseistice din Jurnal pe diverse teme, despre scriitori, artisti, opere, evenimente si personalitati istorice, sunt nu o data entuziaste, chiar exaltate, dar intotdeauna interesante si scrise admirabil. In inchisoare stabileste impreuna cu Nicolae Balota ca Doktor Faustus comporta trei nivele de lectura. De lectura proaspata a lui N. Steinhardt beneficiaza, asa-zicând, si scrieri mai modeste, precum nuvela „Calatorului ii sade bine cu drumul“ a lui Bratescu-Voinesti in care descopera „trasaturile esentiale ale sufletului românesc“. Nu ezita sa-l compare cu Caragiale, cel din „Noaptea furtunoasa“ si „Grand Hotel Victoria Româna“, dar si cu Rabelais. Nuvela lui Bratescu-Voinesti este in opinia lui Steinhardt una din „formele paradisului general românesc“, carora „nu li s-ar putea raporta viziunea – joviala si ea – a unui Rabelais. La Rabelais, ca si la Falstaff, masa nu e atât prilej de bucurie cât de ipostaza rudimentara de „crapelnita“. Ruda buna a kermessei flamande, e si strabuna multor „happeninguri“ ale contestatarilor de astazi, din Olanda si de aiurea; in jurul mesei nu se realizeaza infratita prietenie, fiesta multiplicatoare de voiosii, ci tot atâtea prezente egocentrice, care se conced pentru ca altfel nu se poate, dar nu inceteaza de a se „proiecta“ adversativ. Comesenii nostri insa, eroii (ori figurantii) lui Bratescu-Voinesti, pe plan intrupat, repeta – pe cât se poate – euforia banchetului platonician, se impartasesc din esente in chip nematerialnic“.
La o privire superficiala sau complexata trimiterile la Caragiale, la Rabelais, la banchetul platonician par aici enorme. Ele nu sunt insa decât pe deplin revelatoare in ideea pe care vrea sa o ilustreze marele carturar, care pare sa cea o replica avant le letre: „Sa fie fripturile si spriturile acelea simboluri de esente? Da, pentru ca sunt consumate si oferite cu sinceritate si in cel mai naiv si inocent mod – cvasiparadisiac si el“. La urma urmei, cu astfel de blitz-uri hermeneutice poti sa nu fii de acord. Dar ca ele incita spiritual si indeamna la relectura nu se poate contesta.
Recitind microeseul despre nuvela lui Bratescu-Voinesti, nu si textul pe aceeasi tema din volumul „Intre viata si carti“, aparut in 1976, mi-am amintit mai multe caracterizari, judecati, definitii si confesiuni ale lui N. Steinhardt din cartea de convorbiri realizata de Zaharia Sângeorzan (365 de intrebari). Intre altele, exista acolo o referire la Madam Bovary care m-a determinat atunci, cu un sfert de secol in urma, sa reiau romanul lui Flaubert si sa-mi dau seama cât de profunda era caracterizarea pe care Steinhardt o facea personajului: „…doamna Bovary – spre deosebire de Natasa Rostova – imi pare lipsita de feminitate! Nu e o pasionata, apartine speciei de oameni care nu stiu ce sa faca din si cu viata lor. Pacat strigator la cer, va fi sanctionat cu moartea. Dar Flaubert nu e numai drept, e si milos: sinuciderea i-o acordã din mila, ca sa dea nitica demnitate unei biete vieti atât de irosite. Emma Bovary isi inseala sotul din plictis, prostie si nepricepere. Adulterul e pentru ea un drog. Poate ca principala ei lipsa aceasta este: lipsa de feminitate“.
(Va urma)