Rebreanu – din nou in centrul atentiei

Obiectul si subiectul unei conferinte
Ion Simut a sustinut recent (24 martie a.c.), la Muzeul Literaturii Române, conferinta „Liviu Rebreanu si contradictiile realismului“, in fata unui public serios si specializat, filologi interesati atât de noile abordari ale romanelor rebreniene, cât si de personalitatea conferentiarului. Critic si istoric literar consacrat, Ion Simut s-a remarcat prin schimbarile de perspectiva in abordarea scriitorilor români si totodata prin atentia acordata prozei românesti contemporane.
Conferinta a pus in lumina cartea recenta a lui Ion Simut, „Liviu Rebreanu si contradictiile realismului“ (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2011), o editie substantial revizuita a monografiei „Rebreanu, dincolo de realism“ (Biblioteca Revistei „Familia“, Oradea, 1997) si a semnalat interesul constant al criticii ultimelor decenii pentru intemeietorul romanului românesc al secolului al XX-lea. Cele trei secvente ale conferintei au atacat „zonele fierbinti“ din problematica rebreniana: punctele critice ale biografiei, receptarea negativa in perioada interbelica si miscarea din ierarhia interna a operei, acum vizibila.
Conferinta a incitat si a generat interventii: intrebari, observatii sau comentarii venite din partea unor critici (Ion Bogdan Lefter) sau profesori prezenti in sala (Florina Rogalski). Toate au probat interesul si receptivitatea fata de „obiectul“ conferintei – Liviu Rebreanu, si fata de „subiectul“ ei, profesorul de la Universitatea din Oradea. Pentru toti a ramas, plutind nevazut in aer, regretul unei dezbateri ce ar fi permis confruntarea unor puncte de vedere si a unor opinii contradictorii.
Cea mai interesanta interventie a facut-o Augustin Buzura, provocat de Ion Simut sa isi spuna parerea, ca medic specialist, despre cazul psihiatric din „Ciuleandra“: obsesia lui Puiu Faranga, alunecarea in nebunie. Am aflat astfel fapte interesante, unele intuite si altele complet necunoscute. Augustin Buzura l-a cunoscut pe Vasile Titescu, medicul lui Liviu Rebreanu – medic care i-a fost alaturi pâna in ultimul ceas –, si l-a interesat documentarea si lecturile ce au pregatit romanul „Ciuleandra“. Vasile Titescu i-a confirmat lui Augustin Buzura ca Rebreanu citise bibliografia de specialitate (neurologie, endocrinologie, psihiatrie), citise si studii legate de „Ciuleandra“ si de dansuri similare din zona balcanica; cel mai neobisnuit dintre aceste studii apartinea unui autor german care punea dansul in relatie cu ritul funerar. Asadar, scriitorul nu se hazarda si nu improviza când urmarea transformarea obsesiei in nebunie, nu se aventura in necunoscut, defrisase atent teritoriul prin lecturi din domenii a caror asociere in abordarea psihismului abisal abia incepuse.
Permutari in ierarhia romanelor rebreniene
Ma opresc la ultima secventa a conferintei, pentru ca nu am intervenit acolo, simteam ca am nevoie de un mic ragaz ca sa fac ordine in ideile ce se coagulau de multa vreme, insa formularea in scris parea mai profitabila. Mai ales ca, in conferinta, Ion Simut argumenta schimbarea ierarhiei prin prezenta romanului „Ciuleandra“ intr-un manual scolar de liceu, fapt ce ma viza direct: l-am inclus si analizat in „Manualul de limba si literatura româna pentru clasa a XI-a“ (Ed. Art, 2006, editia I, coordonator Mircea Martin).
Si aici trebuie sa fac câteva precizari. Indrazneala canonica a fost acceptata de profesorul Mircea Martin, coordonatorul seriei de manuale la care am lucrat, decizie ce arata o mare deschidere si fina receptivitate fata de revizuirile si revizitarile din câmpul criticii literare de astazi. Totodata, indrazneala se baza pe translatia din exegeza rebreniana, infaptuita incet si sigur prin interpretarile romanului „Ciuleandra“, de criticii ardeleni – de la Mircea Zaciu si Ioana Em. Petrescu la autorii de monografii ori eseuri: Mircea Muthu si Liviu Malita, Gheorghe Glodeanu si Ion Simut insusi.
Ion Simut sintetiza miscarile din ierarhia rebreniana, ordonând romanele in trei grupuri, fiecare cuprinzând trei romane: capodopere („Ion“, „Padurea spânzuratilor“ si „Ciuleandra“), carti mari („Adam si Eva“, „Rascoala“ si „Gorila“) si romanele fara valoare artistica mare, dar care nu pot fi ignorate („Craisorul“, „Jar“ si „Amândoi“). Asadar, formula „3+3+3“. Totusi, eu cred ca miscarea tectonica in „teritoriul Rebreanu“ se afla in plina desfasurare si nu s-a incheiat… Asa ca indraznesc alta clasificare, tot ternara, dar respectând cronologia.
Prima grupa include capodoperele: „Ion“, 1920; „Padurea spânzuratilor“, 1922; „Adam si Eva“, 1925; „Ciuleandra“, 1927. A doua grupa are doua romane ale rascoalei: „Craisorul“, 1929, si „Rascoala“, 1932. Iar al treilea grup arata clar interesul pentru tipuri si conventii romanesti diferite, incadrate intr-un gen mai larg, romanul popular: „Jar“, 1934, „Gorila“, 1938, si „Amândoi“, 1940. Asadar, formula ar fi „4+2+3“.
„Constructor“ cu program asumat
Primul si ultimul grup, „cvartetul capodoperelor“ si „triada romanelor populare“, au in comun dubla diversitate, tematica si compozitionala, le deosebeste valoarea artistica. Grupul al doilea, ce le separa, mi se pare extrem de interesant, omogen ca aspect tematic si eterogen valoric. Investigarea biografiei exterioare si interioare ar elucida cei cinci ani (intervalul 1927-1932), când scriitorul se intereseaza de problematica rascoalelor, de psihologia gloatei, de relatia intre conducator si colectivitate, când relatia realitate istorica – fictiune si personalitate – personaj literar pare sa-l acapareze.
Criteriul cronologic si cel valoric se combina cu altul, contextual: numarul de editii ale fiecarui roman, de la aparitie la moartea scriitorului: „Ion“ si „Padurea spânzuratilor“ – 12 editii, „Adam si Eva“ si „Ciuleandra“ – 6 editii, „Craisorul“ si „Rascoala“ – 5 editii, iar ultimele trei concureaza, prin ritmul constant de reeditare, cu primele doua romane ce l-au impus: „Jar“, 8 editii (1934-1944), „Gorila“ – 4 editii (1938-1944), „Amândoi“ – 3 editii (1940-1944).
In perioada interbelica, ierarhia se contura clar. „Ion“ si „Padurea spânzuratilor“ sunt unanim recunoscute capodopere, triada ultima reuneste romanele populare. Cele ce provoaca azi dispute apar in deceniul ce a urmat afirmarii spectaculoase (1922-1932), au o pozitie greu de incadrat si fluctuanta, de la capodopere ignorate in epoca („Adam si Eva“, „Ciuleandra“) la roman istoric modest ca valoare („Craisorul“), la capodopera ce paleste („Rascoala“).
Cred ca Liviu Rebreanu a scris dupa un program propriu, care tinea seama de orizontul de asteptare si de gustul publicului, si in egala masura de exploatarea propriei experiente in sens strict, biografic, si in sens larg, de acumulare culturala. Cele doua capodopere, „Ion“ si „Padurea spânzuratilor“, apar intr-o conjunctura favorabila scriitorilor ardeleni dupa Marea Unirea, sunt romane cu puternica incarcatura locala si nationala, reflecta drame ale lumii autohtone. Ele au ca miza afirmarea lui ca romancier român. In schimb, „Adam si Eva“ si „Ciuleandra“, tintesc spre alt statut, cel de scriitor european sau de scriitor al lumii. Ele au surprins critica si publicul complet nepregatiti sa-l recepteze.
„Adam si Eva“, cu eruditia si substratul sau filosofic, cu arhitectura narativa asociata cu metempsihoza, rivalizeaza cu romanul scriitorului danez Karl Gjellerup (Premiul Nobel, 1917) „Calatori in eternitate“, scris in limba germana, pe care poate l-a citit. „Ciuleandra“, investigând drama insului comun, relatia medic-pacient si straturile psihismului abisal, se inscrie in modernism prin fondul sau stratificat, prin forma elaborata muzical si numerologic. Si nu intâmplator, scriitorul iubea cel mai mult „Adam si Eva“ si declara ca ii este draga „Ciuleandra“ pentru ca in ea sunt instincte.
Perechea de romane contradictorii ale rascoalelor arata un autor sensibil la miscarile subterane, ce jaloneaza istoria europeana intr-un secol al maselor. Cert, cele doua romane ar trebui revizitate in lumina adusa de noile abordari ale istoriei secrete: rascoala din 1784 si legaturile lui Horea cu masoneria, mecanismul declansator al insângeratului an 1907 ce a combinat servicii secrete, planuri imperiale, interese politice oculte.
Prin „Craisorul“ si „Rascoala“, prozatorul tinde spre o deplina obiectivare, ca si spre captarea unui public serios, interesat de istoria noastra cu evenimente incheiate tragic. In triada finala, isi schimba strategia, formele de roman popular alese (sentimental, politic, politist) cuceresc ce mai avea de cucerit: publicul larg. Liviu Rebreanu se instaleaza intr-o pozitie fara egal in literatura româna, pozitie in care se mentine pâna astazi, neclintit.