Rasismul de azi – Cultura

Rasismul de azi nu se manifestă în formele consacrate în istorie de ideologia urii: lagăre de concentrare, deportări, apartheid, pogromuri. Din fericire, convingerile sudiştilor americani de odinioară sau ideologia şi estetica moral-socială a naziştilor de ieri sunt etape depăşite. Cu toate acestea, suntem puţin îndreptăţiţi să cântăm prohodul diviziunii între „noi“ şi „ceilalţi“. Deşi nu mai are energia de represiune colectivă şi nici susţinerea ideologică de altădată, rasismul de acum, pe fond, îşi are rădăcinile în cel de ieri. Se exersează pe aceleaşi categorii de semeni şi cam în aceleaşi medii. Recunoaşterea vinovăţiilor, ispăşirea păcatelor şi a ruşinii nu au fost suficiente. Politicienii, economiştii şi sociologii ar trebui să ne lămurească ceva mai bine cum de se întâmplă că, ici şi colo, doctrinelor rasiste încă mai fermentează. De năpastă istorică nu putem vorbi, în orice caz.
Exclusivismul – scop sau mobil pentru accesul la putere?
Pentru cucerirea puterii politice, exclusivismul naţional a devenit o viguroasă temă de campanie electorală. „Să-i măturăm!“ este unul dintre sloganurile electorale ale multora dintre partidele extremiste care cer înlăturarea de la putere a politicienilor favorabili deschiderii pieţei forţei de muncă şi acceptării imigranţilor. Cu un astfel de îndemn – sau unele apropiate – au ajuns sau forţează accesul la putere Lega Nord în Italia, Uniunea Democratică de Centru în Elveţia, Partidul Progresului în Norvegia, Partidul Libertăţii în Olanda, Partidul Poporului Danez, Alternativa pentru Germania, Zorii Aurii în Grecia, Ukip în Marea Britanie, Vlaams Belang în Flandra, Partidul Liberal în Austria, Jobbik în Ungaria. De obicei, toate sunt partide extremiste, diferenţierea care se încearcă între „dreapta radicală“ şi „extrema dreaptă“ nu are prea mare relevanţă. Să spunem că este posibilă o dozare, după situaţii şi interese, a „densităţii“ naţionalismului, manifestărilor xenofobe sau rasiale. Doamna Uwe Backes încearcă să ne convingă, de exemplu, că „norma juridică“ în vigoare în Germania admite ca legitimă şi legală critica radicală de ordin economic sau social. şi ajunge la concluzia că extremismul este pericol pentru stat doar atunci când respinge în bloc valorile conţinute în Legea fundamentală. Speculaţii teoretice. În practică, diferenţele între „radicali“ şi „extremişti“ sunt mici. Chiar şi în Germania.
Rasism şi antisemitism în Europa libertăţii, egalităţii şi fraternităţii
Să continuăm cu Germania. Comisia naţională consultativă pentru drepturile omului a constatat în ultimul an o creştere a actelor rasiste, antisemite şi antimusulmane cu 23%. Un raport din 2012 al Ministerului de Interne german arată că, între 2008 şi 2012, agresiunile cu caracter rasist au crescut cu 43%; Serviciile Secrete au remarcat o creştere a numărului extremiştilor de la 5.900, câţi erau fişaţi în 2000, la 22.150 în 2012. În privinţa reacţiei de intoleranţă faţă de străini, Germania bate acelaşi pas de front cu Franţa, ironiza un ziarist. În Europa, nu este exagerat să se vorbească de un curs stânjenitor al exclusivismului cu resorturi rasiale. În Italia, de exemplu, rasismul şi xenofobă au devenit, politic vorbind, rentabile. Este de neînţeles cum de moştenirea istorică a dreptei italiene are încă vigoare. Presa italiană a informat că derapajele fac ravagii nu numai pe stadioane sau în cartierele sărace ale marilor oraşe, ci şi în instituţii de stat. Doamna Cécile Kyenge, membră a cabinetului Matteo Renzi, originară din Congo, cetăţeancă italiană însă, a fost insultată de un deputat din Lega Nord care nu s-a sfiit să-i arunce banane în timpul unei manifestaţii publice, gest al cărui înţeles nu necesită explicaţii. Un senator, la adăpostul ideologiei aceluiaşi partid, a făcut un pas înainte şi a comparat-o pe aceeaşi doamnă ministru cu un urangutan. Păţania doamnei ministru Kyenge venea imediat după una, la fel de condamnabilă, produsă de un deputat francez, care, a insultat-o pe doamna Tobira, ministru al Justiţiei, cu vorba de ocară „guenon“ (maimuţă). Amploarea fenomenelor de intoleranţă rasială l-a determinat pe premierul Manuel Valls să propună o lege care să permită înăsprirea pedepselor pentru actele de xenofobie. „În Franţa, rasismul a devenit insuportabil“, a declarat Valls. Ei bine, propunerea premierului francez şi-a găsit destui opozanţi!
Incidentele de factură rasistă sunt în atenţia, nu numai a guvernanţilor, ci şi a sociologilor. În Franţa s-a realizat un studiu pe tema gradului de toleranţă a francezilor faţă de non-francezi. La capitolul „acceptarea străinilor“, situaţia s-a înfăţişat astfel: evreii sunt acceptaţi de 79,5% dintre francezi, negrii de 73,6 %, maghrebienii de 62,16%, musulmanii de 53%, iar romii de 28,5%. Opiniile în privinţa evreilor sunt mai bune decât pentru orice altă minoritate, pentru că „un evreu“ este perceput „ca oricare alt francez“. Cu toate acestea, se relevă în studiu, expresia „sale juif“ nu a dispărut din vocabularul unor francezi, chiar a progresat de la 76% în 2013, la 86% în 2014, iar ideea că evreii formează „un grup aparte“ este încă împărtăşită de 28% dintre persoanele interogate. Studiul precizează că sentimentul „antievrei“ este repartizat inegal la nivelul „cetăţenilor Republicii“, fiind mai răspândit în rândul arabilor musulmani din această ţară. Fundaţia pentru inovaţie politică Fondapol a sondat mai amănunţit opiniile şi a sintetizat prejudecăţile comunităţii musulmane legate de evrei astfel: există un complot sionist la scară mondială. Evreii folosesc în propriul interes statutul de victime ale genocidului nazist, au prea multă putere în economie, finanţe, media şi politică şi sunt responsabili pentru actuala criză economică. Sunt acuze dure, dar investigatorii consideră că inconvenientele pe care acestea le stârnesc sunt de luat în seamă la cunoaşterea mentalităţilor şi merită să fie cunoscute.
Sărăcia are culoare
În 2008, în campania electorală, Barack Obama declara: „Rasismul este o problemă pe care statul nostru nu poate să-şi permită să o ignore“. Evenimentele din ultima vreme din unele oraşe americane confirmă această constatare. Actele de intoleranţă rasistă s-au intensificat. Un studiu realizat cu concursul platformei Google arată că intoleranţa rasială s-a deplasat din Sudul conservator şi tradiţionalist, spre Estul emancipat şi bogat. În oraşul Baltimore, un poliţist alb a împuşcat un tânăr de culoare; prins şi dus la poliţie, tânărul a murit după o interpelare, probabil ceva mai viguroasă. Moartea lui Gray – acesta este numele nefericitului – completează seria „accidentelor“ din ultimul timp, pentru care poliţia americană este învinuită de exces de zel. De la evenimentul petrecut la Ferguson, în statul Missouri, cu mai puţin de un an în urmă, când un poliţist alb a fost absolvit de un tribunal popular de vina de a fi împuşcat un afro-american, demonstraţiile de protest s-au extins în San Francisco, New York, Chicago, Seattle, Los Angeles. Acum a mai apărut şi cazul de la Baltimore.
Conflictele cu tentă rasială sunt accidente, cauzele lor trebuie căutate în altă parte. Anchetele sociale oferă date relevante despre condiţia săracilor americani: starea materială a negrilor este de treisprezece ori inferioară celei a albilor (în 2007, era de zece ori); veniturile medii anuale în comunităţile latino (mexicani, portoricani etc.) au scăzut de la 23.000 de dolari/anual, în 2007, la 13.000 în 2014. Sociologul Robert J. Sampson a studiat situaţia din Chicago, o veche citadelă a construcţiei de maşini din Statele Unite. Aici, situaţia economică locală s-a deteriorat ca urmare a dispariţiei industriei, oraşul a fost aproape părăsit, doar săracii, mulţi dintre ei afro-americani, nu l-au abandonat. Situaţia nu este singulară. Între 1990 şi 2000, constată Sampson, la nivelul Statelor Unite, „mii de cartiere locuite de albi au fost părăsite şi, în locul vechilor locatari s-au instalat, în principal, afro-americani. Din cele 65.000 de cartiere în care preponderenţa era a locuitorilor negri, doar vreo zece au fost ocupate de o populaţie majoritar albă. În acest fel, stratificarea rasială s-a stabilizat şi mai mult“. De la sfârşitul lui 2014 şi până în aprilie 2015 s-au înmulţit derapajele în care sunt implicaţi tinerii de culoare; incidentele cele mai frecvente se produc în oraşele în care au dispărut locurile de muncă. Aici, instrucţia – prin şcoală – şi ordinea – prin lege – sunt într-o suferinţă cronică, doar traficul de droguri înfloreşte. Circumstanţele „accidentelor“ din comunităţile cu populaţie majoritar „de culoare“ şi poliţie majoritar „albă“ sunt anchetate pentru a se stabili dacă sunt de vină morţii – pentru că nu au ascultat ordinele poliţiştilor –, sau poliţiştii se acoperă de lege pentru a asigura ordinea prin intervenţii de forţă. Demonstranţii scandează: „Nici dreptate, nici pace! Trimiteţi poliţiştii criminali în închisoare! Tot sistemul este vinovat!“.
Mitul „Americii postrasiale“, afirmă Desmond King, profesor la Universitatea din Oxford, nu s-a putut naşte odată cu venirea la Casa Albă a lui Barack Obama. Preşedintele american are o altă părere. şi rămâne fidel angajamentului său politic: „Vreau ca nepoţii mei să fie trataţi ca toţi ceilalţi nepoţi!“.