Sari la conținut
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Apărut în nr. 284
2010-07-29

Prostia frenetică şi cultura

    Este la îndemâna oricui sa observe ca România se reformeaza cu pasi uriasi. Nici inundatiile, nici seceta nu par sa domoleasca acest elan. Si nici criticile de la Bruxelles – nu putine si nu prea elegante –, caci, mai nou, lumina de acolo vine. În ce ar consta acesti hotarâti si hotarâtori primi pasi? Înainte de orice se renunta treptat dar sigur la carte, caci s-a vazut, nu îti trebuie sa ai cine stie ce studii ca sa fii asteptat la iesirea din închisoare cu doi armasari pur-sânge si, drumul spre casa sa-ti fie deschis de niste Mercedesuri de ultima generatie. Nu stii cine este Darwin sau la ce se foloseste conopida? Apelezi la goagal! Si nici acesta nu este necesar daca ai suficiente ghiuluri si nasi cu situatie! Te descurca faima lor în orice împrejurare te-ai gasi, caci românul, în general, si justitia, în special, simt întotdeauna cum bate vântul.

    Dacii, stramosii nostri – nu masinile cu acelasi nume – nu îsi pierdeau vremea cu scrisul si, s-a vazut, chiar si astazi ne mândrim cu ei întrucât le-au consemnat altii faptele de arme si obiceiurile. Cele aproape 80 de cuvinte pe care ni le-au lasat mostenire sunt suficiente pentru a contura un univers spiritual si casnic. Iar apoi, important este ca altii sa  fie instruiti pentru a ne suplini aceasta marunta lipsa. Nu avem informatii prea sigure despre ce vom fi facut în celebra mie de ani, important este ca am rezistat fara scoli, fara contaminari, fara cultura care te poate abate de la deprinderile tale. Si, pentru ca istoria se repeta, am sentimentul ca ne pregatim pentru o alta mie de ani de anonimat. Fiindca toate câte se întâmpla acum ne îndeamna sa ne gândim la asta. Deocamdata dispar cu viteza scoli, iar pentru cele ce mai ramân, se pregateste, dupa cum s-a putut vedea, o generatie de profesori pentru care  doi a devenit o  nota de neatins. Dar si sanatatea tinde sa fie la acelasi nivel. Traieste cine are zile. Bolnavii merg la spitalele aflate într-un neabatut proces de închidere, cu medicamente de acasa si, nu peste mult, vor trebui sa-si faca rost si de medici. De cei ce au mai ramas nefugariti în strainatate de tunami-ul modernizarii românesti, adica de frenezia reducerilor, a taierilor din salarii, a impozitarilor si a restructurarilor. De altfel, de aproape doi ani, numai asta se face. Mai ramân de partea omului bolnav babele si diversele moaste, dar mai ales bunavointa Celui de Sus. În sfârsit, a sosit momentul ca si aversiunea fata de cultura sa aiba o acoperire legala. Prostii, fie ei de stânga sau de dreapta, comunisti sau anticomunisti, ceremoniosi, solemni, veseli sau pretiosi, bonomi ori îngâmfati, desi par atât de diferiti, când vine vorba de cultura fac tot ce le sta în putinta sa o „reformeze“, adica sa o interzica sau macar sa o minimalizeze. De fapt, dictatorii prosti îsi încep sau îsi sfârsesc apoteotic carierele arzând carti si, fireste, scriind ei însisi altele, ca apoi sa le  impuna drept modele unice de gândire: numeroasele serii de „opere“sau de cuvântari alese, cartile rosii sau cele verzi  sunt exemple binecunoscute.  Dictatorii smecheri sunt, dupa cum se vede, cei mai eficienti: se straduiesc sa faca în asa fel încât orice manifestare spirituala sa devina imposibila. Prin Balcani, la moda este bagatelizarea. Echipa de „gânditori“ evalueaza – evident, de ochii lumii – costurile culturii într-o tara pe care o jefuiesc cu nerusinare, dar scapa întotdeauna din vedere pretul prostiei lor, pretul absentei culturii, catastrofele produse de prostie. Ce mai conteaza cartea, când ei au ajuns unde sunt fara carte, fara cultura, având – evident, contra-cost! – câte diplome si-au dorit. Conducatorii de astazi nu procedeaza ca niste oameni care îsi cunosc fisa postului, având adica responsabilitatea unei tari, destinele unui popor, ci se poarta ca niste fiinte frustrate, lezate, incapabile sa admita ca sunt si oameni care gândesc altfel, care nu-i iubesc. Si pentru ca nu au nici o idee în masura sa foloseasca celorlalti, se mentin pe val, provocând mereu conflicte, tinând tara într-o permanenta asteptare, în contextul în care stiu ca, sub ei, lasitatea, libidinosenia si lichelismul sunt înfloritoare.
    „Adevarul trist al tiraniei, observa John Gray, este o viata petrecuta în asteptare“. Institutiile nu exista pentru a servi statul, ci pe El, Seful, sau pe câtiva dintre ai lui. Iar acestia, în general, nu sunt selectati dupa valoare, ci dupa loialitate. La noi, cea mai noua exprimare juridica a prostiei agresive are si un nume: Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 63! Adica iarasi reorganizari, comasari, redimensionari, fuzionari, reduceri de personal etc. Spun iarasi pentru ca ideea nu e noua, ea a fost pusa în practica la începutul anilor ‘80. Din pacate, ceea ce pare sa fie caracteristica democratilor de azi este totala lipsa de imaginatie: imita în toate pe înaintasii lor comunisti fara sa mediteze la consecintele faptelor acestora. Poate ca la intrarea în politica s-ar impune nu numai un profil psihiatric, ci si un examen din lecturile obligatorii din clasa a noua de liceu. Altfel, mi se pare înspaimântator faptul ca periodic trebuie sa explici rostul culturii, importanta ei, faptul ca existam numai prin ceea ce producem spiritual, ca adevaratii creatori nu apar prin hotarâre de guvern ori prin vointa electoratului, ci dupa legi nestiute. Ba mai mult, un nume de rezonanta apara o tara mai bine decât o armata. Într-o lume grabita, obsedata de nou, veacul nu-i asteapta nici pe prosti si nici pe lenesi. Iar noi, astazi, suntem precum soldatii japonezi uitati  într-o insula. Traim izolati si ignorati pentru ca ne-am batut joc de mâna întinsa de istorie. Cine ne mai stie? Exista vreun domeniu în care sa contam cât de cât? De doua decenii nu facem decât sa coborâm spre cele mai jalnice momente ale istoriei noastre. Asasinatul din ziua de Craciun (justitia mimata mai grosolan decât ne-am fi putut imagina) si-a pus amprenta pe deceniile ce i-au urmat; minciuna, cacealmaua, ura si ipocrizia au devenit componente obligatorii ale aerului infect pe care am fost obligati sa-l respiram. Cât despre lumea culturala, ea culege, din pacate, exact ceea ce a semanat. Cu alte cuvinte, a pierdut demult pasul cu realitatea. S-a batut, în primii ani mai ales, în carnete de partid, în biografii falsificate, în inexistente acte de eroism în lupta cu comunismul si securitatea. S-au întrecut în a slugari pe la casele noilor sositi pe scena politica. Nu mai erau scriitori, pictori, muzicieni, sa zicem, ci monarhisti, liberali, taranisti sau ce vor mai fi fost. Apoi s-au luptat cu trecutul, cu istoria, cu marile nume ale culturii românesti curatând locul pentru idiotii care astazi se manifesta în toata stupiditatea lor. Nu au venit cu vreo idee, nu au prevenit niciodata raul, nu au facut nici un gest pentru a-i initia în întelegerea culturii pe cei în slujba carora s-au decis sa se puna, ci au aprobat în scris ori prin tacere toate nebuniile puterii, iar unii dintre ei scâncesc abia dupa ce raul a ajuns si în ograda lor.Acum pare sa devina la moda: „Sa nu ne ia si ceea ce a mai ramas!“ Exact ca pe vremea Raposatului: „Sa nu ne ia Fondul literar!“. Din pacate, si astazi se utilizeaza cliseele încetatenite de niste pigmei spirituali pe care indiferenta generala, frica, lasitatea si lichelismul i-au impus ca autoritati într-un spatiu în care libertatea si demnitatea ar trebui sa fie depline. Deocamdata, vazând ce se petrece în jur, traind zapaceala si umilinta provocate de un grup de incompetenti care-si spun „guvern“, ma gândesc  deseori cum ar arata România modernizata de catre acestia si, vorba cronicarului, „se sparie gândul“. Într-o conferinta din 1945, tinuta la Biblioteca Congresului, Thomas Mann spunea: „Un popor care nu este launtric liber si raspunzator fata de sine însusi, nu-si merita libertatea exterioara…“. Dar la noi cine sa-l învete dureroasa lectie a libertatii? Cei ce ar trebui sa-i fie profesori de libertate se întrec în a sustine si justifica tot ce aduce a dictatura. Sau lupta cu umbrele din care provin…

    3 comentarii la „Prostia frenetică şi cultura”

    1. Ma intreb si eu,ca prostul,cine ne-ar mai putea salva din haznaua nationala in care ne tot scufundam,incet si sigur ?
      Te pomenesti ca exista si nasuri delicate carora le pute ce spun.Pai,ce sa zic, cat mai pot rezista in asemenea conditii ?
      Tot prostul stie ca un furuncul nu poate fi eradicat decat chirurgical.Taind raul de la radacina.Dar,cine s-o faca ? Extraterestrii ?

    2. Stimate Domnule Augustin Buzura,

      În România cine poate ajuta profesorii din şcoli şi licee unde direcţiunea şi toţi din Consiliul de Administraţie sunt dintr-o sectă şi şicanează ortodocşii şi pe cei care nu sunt adepţi ai sectei. Am fost la conducerea Ministerului Educaţiei, atunci când am aflat că sunt sectanţi şi mi s-a spus :
      – Doamnă Doctor, plângem pentru toţi din ţară care sunt în această situaţie pentru că sunt mulţi care au aceste probleme. Mi-au spus să mă feresc de ei, întrucât consumă substanţe halucinogene şi sunt în stare de orice, când fac crizele de nebunie.
      La ora actuală, după şapte ani, câţi au trecut de atunci, nu ştiu câţi au rezistat şicanelor incredibile ale sectanţilor. Sunt de o răutate ieşită din comun, chiar între ei. Mint cu toţii, indiferent ce se întâmplă şi se acoperă unii pe alţii. Nici nu au voie conform legilor sectei să spună ceva rău unii de alţii. Am fost cinci ani într-o astfel de şcoală, cu sectanţi şi acum sora mea este în aceeaşi situaţie, fiind titulară la un astfel de liceu. Directoarele liceului numai despre sex vorbesc. În orice, văd numai obiecte sexuale şi vorbesc numai de mirosuri de organe sexuale. Ceea ce fac este chiar incredibil, de domeniul fantasticului. Dar corespunde exact cu ceea ce se scrie şi în cărţile pe care le-am citit despre ei. La fostul meu liceu, fost grup şcolar, devenit acum colegiu tehnic, elevii au făcut numeroase reclamaţii cu ceea ce se petrecea în liceu şi toate au fost acoperite de cei care ar fi trebuit să ia măsuri, căci unii chiar au recunoscut că sunt din sectă.
      Culmea absurdului este că, deoarece ca număr de directoare ar depăşi numărul admis ca reprezentanţi ai sectei, raporat la populaţie, li s-au făcut certificate de ortodocşi. De unde oare, că din câte ştiu noi , ortodocşii adevăraţi nu avem aşa ceva.
      Toate diplomele mele – trei licenţe la universităţi de stat cu medii foarte mari, doctoratul, două masterate, nouă cărţi în domeniu şi peste 100 de articole de specialitate publicate în ţară şi străinătate, la sectanţi nu au nicio valoare. Ei apreciază doar pe cei din sectă, care desfăşoară incredibile activităţi de natură sexuală antrenând şi elevii. Că doar ei sunt Consiliul de Administraţie şi directoare şi acesta este etalonul lor.
      În cărţi am citit că numai în ţările lumii a treia la conducerea şcolilor sunt sectanţii…
      Am scris despre incredibilele întâmplări pe care le poate trăi un om obişnuit printre sectanţi. Nu am nimic cu ei, dar de ce vor să fie numai ei peste tot …
      Cu respect,
      Dr. Păun Cornelia

    3. Povestirea este inspirată din fapte reale
      Dedicată profesorilor care trec sau au trecut prin astfel de întâmplări

      DOUĂ DIRECTOARE DE LICEU ÎN TRANZIŢE

      Dr. Păun Cornelia

      Ramona păşea printre evantaie multicolore de frunze, de nuanţe diferite, de la galbenul strălucitor al razelor solare, la cele orange al portocalelor zemoase, de la verdele crud de primăvară la ce întunecat al frunzelor copacilor plin de rod. Ce departe e situat liceul ăsta ! se gândi ea. Chiar la capătul Bucureştiului !
      Intră în liceu. Nu se sunase şi în curte era o gălăgie infernală. Elevii erau ca totdeauna gălăgioşi şi neastâmpăraţi.
      Mai era puţin şi se termina ora. Uşa de la clasă se deschise şi apar cele două directoare ale liceului. Femei în vârstă, ce păreau trecute de mult de vârsta pensionării, cu feţele adânc brăzdate de riduri de la grimasele de ură ce le schiţau permanent – d-na Ţaţa, slabă, cu trăsături masculine şi voce groasă şi d-na Scrofelea, imensă, rubicondă, cu ochii mici şi privire tâmpă, marcată de trăsături rurale, specifice zonei de unde provenea – un sătuc din zona Făgăraşului. Se aşezară în bănci şi desenară cu satisfacţie una dintre pilele desenate de un elev pe tablă. Apoi plecară. Se sunase de pauză şi Ramona se duse rapid la direcţiune să afle ce s-a întâmplat.
      – Doamna profesoară, faceţi pornografii la oră ! spuseră pe un ton ameninţător cele două femei.
      Şi-i arătară desenul copiat de ele de pe tablă, cel cu pila.
      – Dar este o simplă pilă ! exclamă Ramona cu mirare.
      – Noi nu vedem acest lucru. Este altceva ! Este pornografie !
      – Dar este o biată pilă ! D-voastră ce gândiţi că este ? Doar sunteţi ingineră, se adresă Ramona doamnei Ţaţa.
      – Eu nu ştiu cum arată o pilă dar ştiu cum arată obiectele sexuale, replică aceasta cu emfază.
      – Noi două vedem altceva răspunseră apoi tăios, în cor, directoarele
      – Nu sunt eu de vină că D-voastră vă gândiţi la alte lucruri . O persoană care se gândeşte la pornografii, poate vedea aşa ceva în orice. La orice oră, de la orice disciplină puteţi să vă gândiţi la aşa ceva. Dacă predam lecţia „Găurirea„? Atunci vi se părea că burghiul e altceva şi dacă mai predam şi tehnologia găuririi… Nici măcar ultimii elevi din clasă nu se gândesc la aşa ceva ! Ramona plecă la oră contrariată de tot ce se întâmplase. Parcă nu-i venea să creadă ce se întâmpla. În alte condiţii poate ar fi râs, dar cu femeile astea nu era de glumă. Oare ce era cu ele ?
      La directoare intră pe uşă Doamna Zdrulă, de informatică. Auzind discuţia , le spuse că are ea o idee salvatoare.
      – Am eu pe Georgel, repetentul. Are de la slujbele noastre fiole cu mirosuri neplăcute. Îl pun să-i desfacă o fiolă la oră. Vă daţi seama că ea nici nu e obişnuită cu astfel de mirosuri, de la noi, de la slujbă. Nu e credincioasă ca noi !
      – Bună idee ! exclamă satisfăcută rotofeia doamnă Scrofelea. Nu trebuie să o lăsăm în pace . Cine nu-i de religia noastră sfântă, îl punem noi pe fugă din liceu ! Cine se pune cu noi !
      La pauză, în cancelarie, pe masă stătea o oală sloioasă cu fasole bătută şi întingeau toţi cu poftă din ea. Lui Ramona i se întoarseră maţele pe dos. Directoarele însă îşi ligeau cu poftă degetele slinoase de grăsime. Îşi aduse aminte de liceul CFR din Giuleşti, unde toţi „fraţii„ şi „surorile„ se întindeau prin oala cu macaroane de la cantina liceului. La Aeronautică, sora îi povestea că înmuiau cu toţii într-un sos cu roşii prin care erau azvîrlite nişte ciosvârte de pui.
      – Ştiţi că de acum trebuie să staţi 40 de ore în liceu, în afară de orele pe care le aveţi ! Aşa e noua lege, iar noi avem pâinea şi cuţitul ! – le spuse directoarea Ţaţa între două înfulecări.
      Ramona ajunse acasă şi-i povesti Crinei, sora sa ce păţise.
      – Tu vorbeşti serios ? întrebă întâi Crina. Şi apoi reveni.
      – Dar de fapt ce mă mir ? Nu era şi D-na Batoza de la Coandă tot aşa? Tot obsedată sexual. În tinereţe povesteau toţi că nu scăpase nici un bărbat din uzina unde lucrase. Şi pe la seral la turnătorie unde fusese trimisă de uzină pentru meritele sale ca turnătoare la securitate, tot cu astfel de activităţi era renumită. În liceu a trambulinat-o fostul director, fiindu-i amantă. Nu ştii că ţi-am povestit că dădea sarcini de serviciu în Consiliul Profesoral să se cupleze tinerele profesoare nou venite în liceu, cu profesorii mai bătrâni. Şi elevilor le făcuse bănci pentru cupluri, că vroia tot liceul să fie numai cupluri. De aceea toţi elevii au fugit din liceu. Din 16 clase de a 9-a câte aveau când am venit eu în liceu, au rămas doar cu una. Şi aceea cu 20 de elevi. Dacă or fi existând şi aceia.. Că la controale le veneau numai „surori„ ce plecau încărcate. Aşa că ce mă mir de ale tale directoare, dacă împărtăşesc aceleaşi convingeri ? Doar profesoarele din scandalurile în că au întreţinut relaţii cu elevii nu erau toate de religia lor ? o întrerupse Crina.
      – Aşa era de rău acolo ? întrebă Ramona
      – Tu îţi dai seama că venea o profesoară de fizică, femeie cu copil şi începea în cancelarie să pronunţe singură propoziţii incredibile cu organe sexuale. Nu am mai auzit în viaţa mea aşa ceva ! Parcă era de pe site-urile porno. Mie mi se părea că e nebună dar la toţi li se părea ceva normal Parcă auzeau ceva obişnuit. Pentru ei era ceva normal. Doar toţi ai străzii şi toţi nebunii sunt la ei în sectă. Ciudat este că nu sunt cinstiţi nici cu propria religie, nu vor să şi-o recunoască public. Dar nici nu au voie. Le este interzis. Mai ales pentru că sunt mulţi aflaţi ca directori şi inspectori şi ar depăşi cu mult numărul maxim admis de lege, proporţional cu populaţia de această confesiune. Mai ştii scandalul de la Coandă cu directorii şi alţi profesori bărbaţi care în timpul orelor se uitau la filme porno şi mai făceau şi altceva, de faţă cu elevele ? Jeni mi-a spus că toţi „fraţii„ şi „surorile„ lor de la inspectorat au aranjat să fie totul acoperit. Şi au fost pedepsiţi doar elevii care au reclamat.
      – Dar cu mirosul ce au ? întrebă Ramona.
      – Într-adevăr, sunt obsedaţi de mirosuri. M-am tot întrebat de ce ? Probabil de la cei ai străzii lângă care stau la slujbă .. sau poate pentru că nu au voie cîteva săptămâni să se spele în anumite perioade şi cum stau la slujbă în poziţia în genunchi cu capul plecat cu nasul exact la spatele celui din faţă… Cred că de aceea sunt dereglaţi de miros şi-l simt permanent.
      – Dar cu 40 de ore, cred că au înţeles greşit, cum să fie 40 de ore peste orele de predare. Ar trebui să stau 14 ore la şcoală zilnic. Aşa a înţeles doamna Ţaţa.
      – Nu ştiu de ce te miri. La CFR-ul din Giuleşti şi la cel de Coandă din Băneasa, nu înţelegeau greşit tot ce primeau de la Minister sau de la Inspectorat ? Atât îi duce capul şi nu poţi mai mult de la ei.
      – Dar parcă cei din străinătate cu religia aceasta nu sunt aşa .
      – Da , dar la noi totul vine deformat, Şi la noi sunt unii mai buni şi care sunt adevărat credincioşi dar nu sunt văzuţi bine de ai lor. Nu ştii pedagogul lor care avea grijă de copii de la căminul CFR-ului şi care era foarte religios. L-au dat afară ! Şi-au pus-o în loc pe femeia de servici cea rea, cu soţul ei d-nul Flească, care venea să se uite la fete când făceau baie. Săracele fete credeau că este pedagogul de baie dar el nici nu era angajat al liceului. Portarul liceului ne povestise odată cum d-nul Fleasca, a rămas fără casă. A făcut datorii uriaşe pe apeluri telefonice porno. Atunci lucra ca portar la liceu. A făcut atâtea apeluri că rămas fără casă. A ajuns în stradă cu tot cu nevastă şi copii. Ei erau consideraţi însă buni pedagogi, de conducerea liceului. La fel şi portarul tuciuriu care le jefuia de bani pe elevii din cămin, când ţinea loc de pedagog.
      Ramona concluzionă cu o ironie tristă în glas
      – Ştii, cred că eu am dat de directoarele porno. În reviste sunt profesoare porno, poliţista porno …
      A doua zi, Georgel, aşa cum îl sfătuise doamna Zdrulă, desfăcu cu curaj fiola urât mirositoare. Doamna dirigintă îi promise că dacă face ce i-a spus îi motivează toate absenţele nemotivate şi vorbeşte şi să nu rămână corigent.
      La pauză adjuncta cea rubicondă o chemă imediat pe Ramona.
      – Sunteţi vinovată de mirosul din sală !
      – Dar ce vină am eu că elevul doamnei Zdrulă a aruncat fiola?
      – Vom face ancheta şi vă vom spune ce vom constata.
      – Noi nu te mai primim în liceu ! Nu eşti de-a noastră şi noi facem aici ce vrem ! Noi suntem aleşii, suntem sfinţi şi nu suportăm printre noi pe alţii pe aici ! Suntem stat în stat şi facem ce vrem ! O să dau ordin bodyguarzilor să nu te mai primească în liceu !
      – Dar sunt titulara liceului şi voi sunteţi, ca mine, angajate de statul român. Liceul este proprietatea statului, nu este proprietatea voastră.
      La ora următoare doamna Zdrulă veni răstindu-se, către Ramona.
      – Să ştii că am făcut ancheta şi niciun copil de-al meu nu a aruncat nicio fiolă !
      Gigel se duse însă în curte şi povesti la toţi cum doamna Zdrulă l-a pus să dea cu fiola pe la ore. Şi colegii săi avură cu toţi o idee incredibilă. A doua zi, elevi din toate clasele desfăcuseră la ore într-o veselie fiole urât mirositoare.
      – Aţi văzut, doamna ? spuseseră râzând câţiva elevi către Ramona. S-a împuţit tot liceul, doamna ! De când au venit directoarele astea, s-a dus liceul de râpă. În 1990 era liceu de frunte, unic pe ţară. Ele nici nu erau profesoare atunci. Mi-a povestit mie tata despre liceu şi despre ele. Cea bătrână era muncitoare şi a făcut un seral, de asta habar nu are de tehnică. Cealaltă a făcut recent, la bătrâneţe, o privată de istorie la Caracal, on-line.

    Comentariile sunt închise.