Din cel de al treilea discurs ţinut de preşedintelui Klaus Iohannis în Parlament, la 15 septembrie, ideea care reţine atenţia ar fi pledoaria pentru consultările publice înainte de adoptarea legilor electorale.
Nu este nouă, dar merită să o luăm serios în seamă pentru o întoarcere din drumul pe care am apucat. Ideea mai are darul, aşa cum înţeleg, să sugereze dificultăţile întâmpinate la adoptarea legii votului prin corespondenţă.
Trece timpul şi perspectiva reglementării aşteptate se îndepărtează. Pe vremea când era doar candidat, dl Iohannis a promis că se va lupta pentru garantarea şi respectarea dreptului la vot al românilor din „diaspora“. În rest, contabilizarea uriaşei mase legislative pe care preşedintele a susţinut-o cu cifre – peste 14.000 de legi şi ordonanţe – ne trimite la adevărul vorbelor unui înţelept chinez antic: cu cât sunt mai multe şi mai stufoase legile, cu atât ele acoperă mai bine hoţia.
Românii din străinătate încă mai aşteaptă ca preşedintele să-şi ţină promisiunea făcută în zilele fierbinţi de dinaintea celui de al doilea tur de scrutin şi care, să recunoaştem, a avut greutatea ei în asigurarea victoriei în alegeri. Dar cine să fi luat în calcul toate implicaţiile unei astfel de legi în toiul nevrozelor stârnite de alegeri? Atunci, important era succesul. Şi el a venit. Curios este faptul că specialiştii nu se grăbesc să pună pe masa parlamentarilor legea votului prin corespondenţă. Să fi realizat că o astfel de cale se pretează încă şi mai abitir la fraude? Tot ce este posibil, pentru că ei ştiu că o modificare normativă trebuie să pornească şi de la tehnica fraudelor de până acum. La noi, pofta pentru eludarea legii s-a dovedit întotdeauna pantagruelică. Este adevărat că libertatea de conştiinţă nu poate fi reglementată juridic. Dar poate vor fi găsite modalităţi de calmare a pornirilor pentru importurile de „politiquement show“ care distorsionează mesajul politic, amplifică stridenţa şi stupiditatea discursurilor şi deschide platourile de televiziune pentru atacul la baionetă al combatanţilor. Să ne amintim de comandourile formate la câteva canale de televiziune în noiembrie 2014, de spectacolele încrâncenate pentru mobilizarea „diasporei“, de îndemnurile la asaltul ambasadelor României din străinătate. Aşa ceva nu a mai văzut Europa! Cine poartă vinovăţia pentru acea ruşine trebuie să dea socoteală. Îmi amintesc de un moderator improvizat care repeta monoton vorbele tocite despre Miticii de pe Dâmboviţa şi punea obsedant întrebarea: în ce ţară trăim? Trăiţi în ţara pe care o slujiţi aşa cum o slujiţi, îi răspund acum, întocmai cum am vrut să-i spun atunci. Nici mai bine, nici mai rău! Convins că Bucureştiul, doar Bucureştiul, a abandonat ţara în ghearele corupţiei şi ale pierzaniei, moderatorul avea naivitatea să creadă că a descoperit soluţia salvatoare: să lungim Sibiul de la Sighetul Marmaţiei la Giurgiu şi să-l lăţim de la Rădăuţi la Moldova Veche. Supralicitarea episodului „Sibiu, capitala culturală a Europei“ (în care străinătatea a investit masiv!) şi culpabilizarea Capitalei pentru deficitul de democraţie deveniseră, în noiembrie 2014, o direcţie de atac pentru asigurarea victoriei în alegeri. O astfel de tactică este mai mult decât periculoasă. Să i se fi dat Constituţiei, aşa cum este, mai multă atenţie decât banilor cheltuiţi pentru asaltarea puterii şi pentru angajarea consilierilor străini, şi am mai fi făcut un pas, nu primul oricum, pe calea democraţiei.
Nu trebuie să credem că avem exclusivitate în privinţa degradării discursului politic. Globalizarea, afirmă profesorul de drept Olivier Duhamel, a introdus în societatea modernă strategii excesive de putere. Inovaţia nu este nici prea veche, nici prea nouă. Discursul politic se degradează din cauza „videocraţiei“, adică a puterii televiziunii. „Epoca ecranului a accentuat dramatic cretinizarea politicii. «Prezidenţializarea» unor instituţii este un factor agravant. Aceasta a început cu Ronald Reagan, a mai parcurs o etapă cu Bill Clinton şi cu Tony Blair şi a fost adusă într-un punct incandescent, adesea ridicol, dar eficient, de Silvio Berlusconi şi Nicolas Sarkozy“ (Le Monde, 25 septembrie 2000). O exemplificare a gradului de decădere a limbajului presei o oferă recent revista franceză Le Point când îşi informează cititorii despre schimbarea liderului laburiştilor britanici. „Europa clovnilor este pe drumul cel bun. Prin triumful repurtat la conducerea laburiştilor, Jeremy Corbyn a devenit idolul idioţilor de pe continent; după ce l-a adulat pe Hugo Chavez (fostul preşedinte al Venezuelei, n.n.), – mort, a lăsat goale supermarketurile venezuelene –, şi pe Yanis Varoufakis (fostul ministru de Finanţe al Greciei, negociatorul cu FMI, Banca Mondială şi U.E, n.n.), îşi închipuie deja că reprezintă singur o stângă dificil de datat, fie şi cu carbon 14. De cealaltă parte a scenei, dar pe o linie la fel de antieuropeană, Viktor Orban, campionul ungur al sârmei ghimpate, se bucură arătând, ca şi restul Europei de Est, puţină recunoştinţă“. Semnatarul articolului îi întreabă pe cititori, încă din titlu: preferaţi Corbynistanul sau Orbanistanul?
În toamna asta, la noi, a fost reluată ideea alegerilor anticipate. Prea rău n-ar fi dacă s-ar pleca de la experienţele care demonstrează cât de nefastă este manipularea alegătorilor. Probabil că nu vom putea pune capăt spectacolelor stupide şi degradante după modele străine, dar profiturilor de pe urma lor merită să li se găsească ac de cojoc. În noiembrie 2014, într-o atmosferă infestată de interese, din care nu au lipsit reaua credinţă şi ura, a fost promisă anticipat o anchetă pornind de la suspiciunea, clasică de acum, că alegerile vor fi fraudate. Imediat după cunoaşterea rezultatului şi obţinerea schimbării, din motive încă obscure, protagoniştii au uitat de anchetă. Moral, o astfel de atitudine este condamnabilă, ea confirmă o altă suspiciune, cea a afectării calităţii votului – liber – şi a opiniei alegerii – secrete – prin reţelele de socializare. Dacă nu au de ce să se teamă, nu văd de ce învingătorii nu ar continua să ceară să se facă lumină, doar au promis că vor face o altfel de politică.
Întrebări justificate pot fi puse şi în legătură cu puterea de manipulare la care a ajuns media. Televiziunea privată a ales să slujească fără oprelişti banul. Era de aşteptat. Intrigă faptul că s-a transformat în procuratură şi tribunal, condamnă şi judecă. De echidistanţă nu poate fi vorba. Funcţia nescrisă a presei, de „a patra putere în stat“, riscă să devină o prejudecată malefică. A intrat în reţetarul moderatorilor de dezbateri politice să repete autoritar şi sentenţios: „să-mi spuneţi mie …“. Nu pot părăsi impresia că facem presă după modelul rusesc de azi, pe care îl cunosc binişor: ori slujeşti un oligarh, ori un adversar al acestuia. Cale de mijloc nu există. Am văzut scene penibile când moderatoarele le-au cerut invitaţilor să părăsească platoul pentru că aveau alte opinii decât cele aşteptate de patronii lor. O contribuţie neaoşă a slujitorilor „videocraţiei“ din România este inventarea cucutei politice: tot ce face adversarul trebuie contestat imediat, în breaking news, fără argumente. Mai avem o exclusivitate, cea a presiunii, ca să zic aşa, de la distanţă. Este o tehnică practicată de specialişti în inventarea pericolelor pentru soarta europenismului la români. Repede se trimite o suplică alarmantă la Bruxelles şi la Strasbourg sau se face o intervenţie la Preşedinţie pentru salvare şi sprijin. Să ştie lumea că românul nu a ieşit din Evul Mediu. Nevroze imaginare aruncate în societatea românească – de parcă nu am avea destule adevărate – provocate prin exersarea dispreţului pentru „paradoxurile româneşti“ şi pentru „tocăniţa naţională“.
Incursiunea de mai sus are legătură cu frământările pentru reglementarea dreptului de vot prin corespondenţă al românilor, oriunde s-ar afla aceştia. Ei au meritul să fi prelungit graniţele noastre şi, deci, drepturile lor sunt aceleaşi ca ale celor rămaşi acasă. Este un imperativ naţional căruia trebuie să i se asigure un climat constructiv de abordare. Pentru că este opinia unei persoane libere, votul un drept. Consultarea românilor din afara graniţelor şi consultarea publică sunt binevenite, necesare, la fel cum necesară şi imperativă rămâne implicarea experţilor în asigurarea acurateţei constituţionale a legii.
P.S. Revin la cronica din 10 septembrie, „Imigraţia între dramă, afacere şi solidaritate“. O probă că putem „să fim noi“ înainte de „a ajunge să fim ca alţii“ a oferit-o, floare rară!, poziţia comună a autorităţilor în privinţa cotelor de imigranţi. Ezitările care au adus în ultimul timp controverse şi destule modificări în poziţiile statelor U.E ne îndreptăţesc să credem că alegerea Bucureştiului este cea mai bună dintre cele care ne sunt la îndemână. Bine că nu am făcut şi din drama refugiaţilor o pricină de discordie naţională. Sensibili la suferinţele celor năpăstuiţi, românii îi vor primi cum cred ei şi cum se va putea mai bine pe cei alungaţi de sărăcie şi războaie din casele lor. Omenia nu intră în acquis-ul comunitar.