În Istoria românilor din Dacia traiană, A. D. Xenopol taxează necruţător diversele fapte ale voievozilor – îndreptate voluntar sau involuntar împotriva patriei. Pe de altă parte, se cuvine a observa că acolo unde contemporanii şi, cu atât mai mult, urmaşii au văzut numai rău, amplificând faptele până la fabulos, A. D. Xenopol le discerne spre a surprinde adevărul.
Exemplul cel mai concludent îl constituie judecarea domniilor lui Vlad Ţepeş şi Mihnea cel Rău. Astfel, după ce citează copios din Plattdeutsche Chronic ororile inimaginabile săvârşite cu sadism şi într-o bună dispoziţie demenţială, ale lui Vlad al IV-lea Ţepeş, istoricul le justifică în mod surprinzător: „Asemenea cruzimi înfiorătoare aveau, totuşi, o ţintă politică, şi în aceasta se deosebeşte Vlad Ţepeş de monştrii ce stătuse odinioară pe tronul împăraţilor romani. Muntenia anume, în tulburările încercate sub urmaşii lui Mircea cel Mare, ajunsese într-o deplină anarhie. Niciun principiu, nicio autoritate nu mai erau recunoscute şi respectate. Boierii împărţiţi în partidele Dăneştilor şi Drăculeştilor, se mâncau unii pe alţii, iar hoţii umpluse ţara, încât nimeni nu mai era sigur pe viaţa şi averea sa. Politica era căzută într-o adevărată prăpastie. Tributul fusese urcat la 10.000 de galbeni şi, lucru mai cumplit, Muntenia trebuia să contribuie, pe fiece an, cu 500 de copii la reîmprospătarea corpului ienicerilor. Această dureroasă ruşine impusă ţării sale, Vlad Ţepeş vroia s-o înlăture cu orice preţ. Deşi venit în tron cu ajutor turcesc, el căută să mântuie ţara lui de acest tribut de sânge. Pentru a putea însă înfrunta furia musulmană, trebuia cel puţin ca în ţara lui să domnească ordinea şi liniştea, pentru ca numai un gând şi o inimă să se scoale în contra păgânului. Şi într-adevăr că Vlad îşi ajunse scopul şi încă cu destulă grăbire“.
Autorul dă ca exemplu de disciplinare a ţării şi asanare a hoţiei cazul prizonierului prins de turci care nu vrea să-l trădeze, în pofida torturii, pe Vlad Ţepeş, şi, de asemenea, refuzul boierilor de a-l trăda, din cauza fricii de ţeapă. Dar, mai ales, citează următoarea anecdotă caracteristică privind dispariţia hoţiei: „Un neguţător străin, venind într-un oraş din Muntenia, trăsese în gazdă la un birtaş. Exprimând acestuia temerea lui pentru o sumă mare de bani ce o avea la el, birtaşul îi spuse: «Pune-ţi punga în drum şi dacă mâni dimineaţă nu o vei găsi, ţi-o plătesc eu!»“.
La fel scrutează şi învinuirile aduse de boieri şi de Biserică lui Mihnea-Vodă cel Rău. „Acest domn – consemnează el – este arătat de Biografia patriarhului Nifon şi de cronicarii ce o urmează“, drept „cel mai mare tiran“. Dar repede formulează necesitatea judecării critice a celor transmise de cronici: „În istoria românilor vom întâlni adeseori aceste învinuiri de cruzimi nebuneşti. Totdeauna trebuie însă cântărit izvorul care le rapoartă, căci pasiunea şi interesul, mai ales acel al clasei boierilor, fac adeseori pe cronicari să calce alături cu adevărul. Tocmai aşa par a sta lucrurile şi cu Mihnea Vodă. Nu că el nu ar fi comis cruzimile ce se impută; însă el avea un motiv de a le făptui. Ca şi acele ale lui Vlad Ţepeş, aceste fapte sângeroase erau actele unui domn ce vroia să-şi asigure tronul contra unui compeţitor, şi nu acele ale unui Nero redivivus“. Drept urmare, îl lasă chiar pe domn să înfăţişeze lucrurile, citându-i epitaful, după care conchide, relativizând faptele: „Singur, deci, Mihnea spunând că au fost moartea hoţilor, flagelul tâlharilor, şi că ţine cu o puternică mână paloşul dreptăţii, făcând să tremure ţara înaintea lui, arată că învinuirile de cruzime ce i se fac de Biografia lui Nifon sunt adevărate. El zice, însă, că, ţinând sabia dreptăţii în mâni, ar fi comis acele cruzimi, ceea ce lasă a presupune că jertfele erau făcute după judecată, prin mâna călăului, lucru ce, iarăşi, lasă a se induce un partid contra domnului, pe care dânsul vroia să-l nimicească“.
Mai presus, însă, de critica domnilor care nu au corespuns momentului şi de relativizarea prin raportarea la situaţia concretă din ţară a voievozilor ponegriţi de contemporani, A. D. Xenopol pune în cumpăna dreptăţii însuşi sistemul medieval de ocârmuire din evul mediu românesc, respectiv stările sociale, administraţia, organizarea militară, starea economică.
Dacă, în linii mari, relaţiile inter-sociale din „epoca primitivă“, când nu se crease prăpastia dintre avuţiile imense boiereşti şi starea economică a şerbilor (posesori, după cum am văzut că susţine, de pământ şi bunuri), i se păreau întrucâtva acceptabile – dată fiind, între altele, statutul preponderent militar al tuturor păturilor sociale, de la începuturile existenţei principatelor –, în schimb, despotismul discreţionar al voievodului – care putea dispune cum vroia de pământul ţării şi de viaţa supuşilor săi, chiar în cazul judecării formale a pricinilor în sfaturile domneşti – era considerat de autor – om cu privirea aţintită spre democraţiile apusene – drept inacceptabil, deşi îi justifica, cel puţin în anumite situaţii, necesitatea pentru salvarea patriei.
Pornind de la o mărturisire revelatorie a lui Dimitrie Cantemir, din Descriptio Moldaviae, privind lipsa oricăror stavile în înfrânarea voinţei voievodale, mărturisire făcută chiar de un voievod, A. D. Xenopol conchide: „Domnul român avea, deci, în vremile mai vechi ale istoriei noastre, o putere absolută în înţelesul cel mai deplin al cuvântului. Despotismul asiatic – iată caracterul domniei româneşti“.
Totuşi, autorul observă că fie şi aşa – sistemul nefiind „pentru acele timpuri ceva afară din cale“ – „poporul român ar fi ajuns la bune rezultate“ „dacă nu ar fi fost însoţit de un rău încă şi mai mare“: „nesiguranţa urmării în domnie“, căci românii adoptaseră, încă de la început, după modelele vecine – polonez, unguresc, bulgăresc – sistemul electiv-ereditar, în virtutea căruia „toţi copiii – legitimi sau doar naturali – şi chiar alte rude ale mortului domn, aveau cu toatele un drept egal de a fi alese la domnie de către «ţar㻓.
Cum domnul era „cheia organizării politice a statului“, ţara avea de suferit intrând într-o rezonanţă distructivă, la câţiva ani – uneori chiar în acelaşi an –, cu consecinţe grave asupra tuturor aspectelor vieţii sociale interne şi mai ales externe, căci schimburile provocate de luptele partidelor politice antrenau aproape fără excepţie intervenţiile vecinilor puternici din afară.
Observând că pretutindeni în ţările cu monarhie ereditară, „puterea regească şi cu dânsa împreună şi ideea statului se întări, precum în Anglia, Franţa, Spania, Rusia şi că, dimpotrivă, în ţările bazate pe sistemul electiv al impunerii domnilor, „interesele private ale claselor dominante se ocrotiră în dauna interesului obştesc, de unde urmară lupte şi dezbinări pentru coroană, destrăbălarea puterilor statului, până când, la sfârşit, după cum le era scris în cartea veşniciei, sau se întoarseră la un sistem mai bun, sau dispărură de pe faţa pământului“.
Cu atât mai grave urmări a avut asupra vieţii româneşti caricatura sistemului electiv (cel electiv-ereditar), încât istoricul se miră chiar „cum de Muntenia şi Moldova au putut rămânea în viaţă, când alte state, mult mai mari şi mai puternice decât ele, au trebuit să piară“.
„Răspunsul ce-l vom căpăta“, scria el, „va fi deosebit, în deosebitele perioade ale istoriei româneşti. La început, apărarea existenţei naţionale fu datorată numai opintelelor unor inimi mari şi minţi puternice, pe care norocul poporului român le urcase în tronurile sale, şi care-şi găseau un sprijin şi un răsunet într-un popor voinic şi doritor de neatârnare. După ce, însă, greutatea vremurilor încuibă sub jugul ei firea de oţel a poporului român, existenţa lui fu ocrotită prin împrejurările exterioare, care se desfăşurară totdeauna aşa încât să ferească pe români, dacă nu de ciuntire, cel puţin de desfiinţare“.
În perspectiva destinului istoric aşa de potrivnic consolidării poporului român, A. D. Xenopol îşi încheia prezentarea instituţiei voievodale cu concluzii extrem de sumbre, urmate însă de un sfat care ar trebui să înflorească în inima fiecărui român, întrucât el rezultă dintr-o tristă şi foarte lungă experienţă istorică: „În aceşti secoli înjosiţi ai vieţii româneşti trebuie să constatăm, cu o adâncă mâhnire, că românii au făcut tot ce au putut spre a se sinucide, şi că dacă lucrul nu au izbutit, este numai fiindcă alţii nu i-au lăsat să o îndeplinească. Norocul ne-a venit în ajutor de la un timp încoace. Roata lui este, însă, schimbătoare, şi nebun este acela ce numai lui încrede soarta vieţii sale. De aceea să învăţăm minte, şi odată cu regenerarea noastră, să prindem iarăşi firul timpurilor vechi, făurind noi înşine destinurile noastre“.
Nici că putea un istoric – bazat pe studierea mileniilor existenţei noastre – să ofere contemporanilor şi urmaşilor săi un îndemn mai legitim şi mai înălţător!
Autor: I. OPRIŞANApărut în nr. 503