De curând, la 12 aprilie 2012, la peste 96 de ani, ne-a parasit un om de o probitate morala recunoscuta, un savant care s-a format luptând cu adversitati de tot felul, cu piedici ce pareau insurmontabile, suferind prigonirea si detentia politica, trebuind sa treaca multe vami prin care nu se putea strecura uneori decât incognito.
Pâna la urma a învins, gratie exceptionalelor sale calitati umane si intelectuale, a tenacitatii si credintei în victoria ratiunii si a adevarului. A fost si a ramas membru al unuia si aceluiasi partid politic: Partidul National Taranesc (dupa 1990, PNTCD), din 1933 pâna la sfârsitul vietii.
A fost unul dintre marii nostri profesori si cercetatori, care a onorat peste jumatate de veac scoala si cultura româneasca, prin contributii stiintifice de referinta, prin daruirea exemplara cu care a instruit si educat serii de elevi si studenti, prin modelul uman, ireprosabil, oferit celor ce au avut sansa de a le fi fost dascal sau de a-l fi cunoscut. Fac parte din aceasta ultima categorie.
Împrejurarea în care l-am cunoscut pe profesorul Gabriel Tepelea tine de istoria literara. În calitatea mea de cercetator al fenomenului literar, am fost interesat sa-l cunosc si sa-l intervievez pe autorul volumului de epigrame „Instantanee“, aparut în 1937. Ocazia s-a ivit cu prilejul uneia dintre deplasarile sale la Ministerul Învatamântului, prin anii 1961-1962, institutie în care am lucrat din acea epoca si pâna la pensionare. Profesorul urmarea reintegrarea sa în învatamânt si i-am facilitat obtinerea unei audiente la ministru. Am aflat, atunci, ca este bihorean, nascut din parinti tarani, ca este licentiat în litere si filosofie ( la Cluj) si doctor în litere si filosofie cu calificativul magna cum laude (Bucuresti).
Am mai aflat din acea prima conversatie, care avea sa constituie începutul unei apropieri ce s-a mentinut peste 50 de ani, generând, s-ar putea spune, un sentiment de prietenie, ca Gabriel Tepelea scrisese si alte lucrari: „Plugarii condeieri din Banat“ (1943), „Noi aspecte ale problemei taranesti“ (1947), „Nuvele“ (1944) s.a.m.d., iar în ultima vreme redactase o seama de studii circumscrise domeniului limbii si literaturii vechi românesti.
La foarte scurt timp dupa aceea a fost încadrat în învatamânt, la Institutul Pedagogic din Timisoara, iar în anul universitar 1964/1965 s-a transferat la Pitesti, unde tocmai se punea problema aparitiei unei reviste de cultura: este vorba de publicatia lunara ARGES ce apare si astazi. Or, Gabriel Tepelea avea si o experienta de gazetar ca unul ce colaborase asiduu la diverse publicatii interbelice si din timpul razboiului.
În decursul timpului, nu am fost mirat sa aflu ca Gabriel Tepelea urca, pe merit, treptele universitare, prin 1970-1972 punându-se problema confirmarii sale în functia de decan al Facultatii de Filologie din cadrul Institutului din Pitesti. A fost nevoie de o interventie energica si sustinuta la ministerul de resort pentru a se trece peste faptul ca Gabriel Tepelea suferise o condamnare politica; desi fusese reabilitat din punct de vedere juridic, acestui fapt nu i se acorda, în continuare, nicio importanta în plan real.
M-am aflat, din nou, alaturi de profesor în batalia pentru înfaptuirea acestui act de justitie, mai precis de reparatie morala, oricât de tardiva, fie ea si incompleta. Cu toate acestea, în ciuda calitatilor si a meritelor sale incontestabile, eminente, Gabriel Tepelea si-a încheiat cariera didactica la Pitesti, ca navetist (o „cariera“ paralela ce a durat nu mai putin de 19 ani!).
Veritabil savant, în calitate de lingvist si filolog, Gabriel Tepelea s-a mentinut, în acei ani, într-o rezerva si discretie, desigur, din cauza dosarului de cadre, reusind, prin abnegatie si devotament pentru învatamânt si pentru stiinta, sa formeze serii întregi de oameni folositori tarii. Constient de misiunea sa de om de creatie, el nu si-a neglijat obligatiile pe termen lung fata de cultura careia îi apartine, reusind sa realizeze un numar de studii de mare si incontestabila valoare si actualitate stiintifica. Este, de aceea, pentru mine o bucurie sa-mi amintesc ca despre mai toate cartile sale am referit în presa culturala si literara, fiind, asa cum a scris, într-o dedicatie, „cel mai asiduu comentator al scrierilor sale“.
Cartile si studiile sale sunt pe linia unor preocupari mai vechi consacrate limbii si literaturii noastre, unele având la baza cursurile elaborate (de exemplu, „Momente în evolutia limbii române literare“).
La ascensiunea lui Gabriel Tepelea în plan stiintific a contribuit, pe lânga formatia sa intelectuala solida – dobândita în mediul universitar clujean, pe care îl prezinta în adevarata sa lumina si semnificatie în cartea „Optiuni si retrospective“, si pasiunea sa didactica, exercitata cu multa responsabilitate si constiinciozitate.
Una dintre ideile-forta ale studiilor si cercetarilor omului de stiinta Gabriel Tepelea se refera la scrierile românesti în limba latina; autorul pledeaza pentru încorporarea scriitorilor de origine româna (sau care au activat pe teritoriul patriei noastre si au redactat scrieri în limba latina) într-un capitol aparte al istoriei literaturii si culturii române. El aduce, în acest sens, exemplul lui Ioannes Cassianus, scriitor originar din si format în Dobrogea, care, stabilit la Marsilia, figureaza în istoria literaturii franceze ca autor francez scriind în limba latina. Gabriel Tepelea semnaleaza existenta unor scriitori de limba latina neînregistrati pâna în prezent de tratatele românesti de istorie, de literatura si cultura, infirmându-se teoria vacuum-ului cultural, sustinuta de dusmanii poporului român, cei de ieri si de azi.
O alta latura a activitatii sale stiintifice consta în scrutarea istoriei politice si culturale a Transilvaniei, lasând contributii demne de interes despre relatiile româno-maghiare si pronuntându-se împotriva exceselor ce pot impieta asupra bunei functionari a acestora, subliniind, întotdeauna, originalitatea si meritele românilor, care, urmare a vitregiei sortii lor din trecut, au fost fie neglijati, fie încorporati de alte culturi (cazul lui Nicolaus Olahus fiind cel mai des invocat).
Recenziile si notele sale culturale se refera la lucrari aparute în majoritatea limbilor romanice de cultura, dar si în limbile germana, maghiara etc., aceasta, întrucât era un bun cunoscator al acestor limbi, putând comunica în oricare dintre ele.
Cât priveste irepresibila vocatie literara a lui Gabriel Tepelea, aceasta s-a manifestat de timpuriu prin versuri si publicistica intensa practicata pâna la instaurarea regimului prosovietic. Noile conditii istorice au facut ca aceasta vocatie sa fie deturnata, nu si înabusita, în favoarea profesoratului si a cercetarii stiintifice, literatura propriu-zisa – sub forma memorialisticii, mai ales – fiind rezervata sertarului. Precum singur a marturisit, „a visat sa scrie literatura, dar modul în care se facea literatura m-a adâncit în cercetari de limba si literatura veche, în filologie. Am ucis în mine scriitorul pentru a nu rosi în interiorul meu la ceas de taina“. Împrejurari nefaste – arestarea si condamnarea la sase ani de temnita grea – au trezit la viata poetul, rezultatul fiind volumul de poeme carcerale tiparite initial sub titlul „Anii nimanui“ (1991, 1992 si 1998), sintagma a carei descifrare a oferit-o autorul însusi: „sunt anii nimanui, ani furati din visteria nemuritoare a neamului“. În 1996 ele au fost republicate sub identitatea lor reala, editia numindu-se „Cântece de galera“, pentru a preciza si în acest fel conditiile deosebite în care au fost compuse (si nu scrise!).
O mentiune speciala priveste memorialistica lui Gabriel Tepelea, continând, alaturi de însemnarile sale de taina, amintiri si evocari de mare forta evocatoare ce-i prilejuiesc autorului adevarate calatorii interioare, cu pendulari între credinta si speranta, între fatum si absurd, cele patru volume cu acest specific declarat alcatuind un roman fluviu care îl desemneaza pe scriitorul sau un încercat corabier pe apele (atât de învolburate) ale vietii.
Ar fi sa-i nedreptatim o parte esentiala a operei sale practice, daca nu am aminti ca omul politic ne-a oferit, în volum, „Dezbateri parlamentare – cuvântari, interpelari si amendamente“ (1999), o veritabila carte de vizita a activitatii sale din Parlament. Remarcabile sunt si „Paginile de publicistica radiofonica: 1943-2004“ (2005), ca si amplul volum „Itinerar în vremi de cumpana – articole, evocari, declaratii si interviuri“ (2000), care pun în lumina calitatea sa de reintegrat în viata politica, dupa Decembrie 1989.
Am fost puternic impresionat de o marturisire de genul: „Nu m-am gândit niciodata ca voi ajunge puscarias, dar am aspirat de tânar sa ajung universitar si membru al Academiei“, întâlnita în cartea „Calatorie prin veac. Gabriel Tepelea în dialog cu Emil Simandan“ (1999), prefatata de acad. Augustin Buzura.
Iata de ce alegerea lui Gabriel Tepelea ca membru de onoare al Academiei Române, în 1993, prezenta sa în Parlamentul României, în trei legislaturi, între anii 1993 si 2000, unde a asigurat timp de 8 ani presedintia Comisiei pentru Cultura, Arte si Mijloace de Informare în Masa a Camerei Deputatilor, au avut semnificatia recunoasterii depline, desi cu întârziere, a meritelor sale de om de stiinta si cultura si, totodata, de om politic, a carui atitudine echilibrata, moderata a fost recunoscuta de întregul nostru spectru politic. Modelul uman de înalta si inalterabila statura morala pe care l-a reprezentat ilustrul disparut este o mostenire de pret, numele sau glorios fiind înscris, definitiv, în panteonul culturii nationale.
Autor: GEORGE CORBUApărut în nr. 375