Claudiu Komartin, Cobalt, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti, 2013, 92 p.
Nu e niciun secret – poezia înalta pierde astazi teren în fata atitudinii cool. De fapt, dupa ce debuturile anilor douamii au tratat exhaustiv revolta interna si sociala (de unde multiplele si diversele denumiri pe care critica le-a exersat vorbind despre ele: mizerabilim, utilitarism, fracturism, vizionarism, minimalism, neoexpresionism, autenticism, biografism, post-industrialism etc.), riscurile pe care trebuie sa si le asume un poet care doreste sa continue linia expansiva vin din tendinta discutiei literare de a-i situa demersul în contrast cu noile valuri. Adica, în contextul în care vizionarismul devine astazi mai mult ridicol (epuizarea totala la începutul deceniului fiind motivul principal), a te apuca de poeme sociale si de „proorociri“ apocaliptice – pentru ca vizionarismul tinde sa se transforme mereu într-un soi de pesimism macro-social – devine un act de curaj. În acest context, în care trend-urile guverneaza adeziunea intra-literara si modifica însasi poetica specifica a autorilor (pe de-o parte experimentalisti, pe de alta viscerali, între care se afla mereu discursurile „liberale“), dar – atentie! – nu si adeziunea publicului de poezie la creatori, ramân în picioare cu ultimele volume doi poeti „disidenti“: Stefan Manasia si Claudiu Komartin.
Angoasa neo-modernista
Cel din urma însa ramasese cumva în umbra în ultimii ani. Pentru ca, desi activitatea sa a fost constanta în revistele literare, Dan Sociu, Stefan Manasia, Radu Vancu, Dan Coman, V. Leac, Vlad Moldovan si altii au acoperit, prin publicarea în volum, impactul textelor periodice ale lui Komartin. Nu e de mirare ca poetul risca tot mai mult pâna în ziua de azi sa fie cunoscut mai curând ca editor de revista literara („Poesis International“), redactor de editura (Max Blecher) si conducatorul cenaclului Max Blecher. Si acest lucru putea fi observat usor în momentul în care – constient sau nu, programatic sau nu – critica literara, vorbind despre debuturile ultimilor ani, nu l-a mai situat pe autor între înaintasii vreunui registru specific. Ciudat, pentru ca poetul este de ceva vreme unul din cei mai activi în „cresterea“ începatorilor într-ale poeziei. Probabil lucrul pe mai multe voci al autorului a distras discutia de la tonul sau specific: angoasa neo-modernista.
Si nu foarte multi poeti si-au asumat – dupa ce exponentii douamii si-au concretizat directiile – aceasta „nisa“, când oricum tentatia postmoderna (a se întelege ludic, joc conceptual, textual) sau cea minimalista par înca de nerefuzat. În cazul lui Komartin, urmasii vin din doua directii: visceralii (schizoizii, în termenii lui Mincu – anacronic), care au preluat notele neoexpresioniste din versul poetului bucurestean (combinatorica ce l-ar putea situa lânga Dan Coman) si vizionarii slabi, care au crezut ca forta poemelor sociale poate fi reciclata textual la nesfârsit. Însa nici unii, nici altii nu au avut rezultatele acestuia. Iar previziunile lui Al. Cistelecan („daca poezia româna va avea un viitor, îl va avea prin Claudiu Komartin si prin Dan Coman“) apar astazi – a se întelege în actualitatea contextuala – sperante zadarnice. Pentru ca actualitatea literara tine tocmai de contestarea registrelor acestora (cel putin în underground) si revizuirea poeticilor înalte.
Din momentul în care a debutat si pâna astazi, Claudiu Komartin a surprins tocmai printr-o metoda multipla. Pe de alta parte însa, poetul „vedeta“ a avut si de pierdut mereu din cauza notelor artificiale: naumianismul evident uneori, livrescul si aerul teatral (iluzia specifica debuturilor 2000) l-au costat pe Komartin credibilitatea în lumea literara, unde a fi autentic se confunda deseori cu a fi detasat. Implicarea emotionala excesiva apare astazi ca un joc de teatru social, deseori numit cersetorie (cum i s-a reprosat în mod necinstit în repetate rânduri si lui Dan Sociu). E ca si cum discutia literara a scapat din vedere importanta aerului confesiv, dramatic pe care l-au exersat mereu poetii tineri în jurul anilor 2000. O scurta revenire la (spre exemplu) antologia „Generatia 2000“ a lui Marin Mincu ar clarifica însa lucrurile: multi au fost, putini însa mai sunt poetii care au mentinut aceste adâncimi lirice constante, nealterate de remodelari textuale.
Post-nihilismul
„Cobalt“ este un exercitiu de mentinere a isteriei interne, a nevrozei prelungite. „Poemele în oglinda“, dupa cum le numea Octavian Soviany în postfata teoretica la volumul „Papusarul si alte insomnii“ („le spunem „poeme în oglinda“, deoarece pentru autorul „Papusarului“ poetizarea pare sa fie un exercitiu narcisist, iar auto-oglindirea – unica proba a existentei, întrucât în camera cu oglinzi a poetului „a fi“ e similar cu „a fi oglindit“) ramân zona centrala a poemelor lui Komartin. Speculatiile legate de autenticitatea starilor sunt mai mult naive în analiza literara, unde daca demersul poetic este corect gestionat, pactul autenticitatii efective, în absenta unei declaratii deschise de congruenta între text si biografie, poate fi ignorat. Iar în „Cobalt“, dincolo de auxiliarele tehnice (repetitii, laitmotive), acest ton modern, grav, apare extrem de eficient în economia programului sentimental: „as vrea sa mai pot scrie cum scriam acum cinci, acum sapte ani, as vrea sa mai pot fuma nepasator si sarcastic în lumina lampilor de bar ca în casablanca si femeia de lânga mine sa fie mai moale ca salul ei si vorbele sa-i atipeasca printre pahare si cesti s…t departe de barurile în care am scris poeme acum cinci, acum sapte ani, departe de barurile de la marginea orasului care îsi umileste poetii am crezut ca trebuie sa dai totul pentru poezie am dat totul pentru poezie toate scurtcircuitele romantice pe care nu le-am putut evita asculta-ma pe mine: / nu da totul pentru poezie joaca-te cu bricheta priveste cum trec masinile bucura-te de singuratatea asta a ta pe care nu da nimeni doi bani e lucrul cel mai cinstit pe care-l poti face.“
De remarcat în ultimul volum al lui Komartin este capacitatea autorului de a produce cu adevarat efectul major de poezie. Atât în cadrul discursului confesiv, cât si în mega-poemele social-vizionare din ultimele cicluri, poetul dispune de o forta lirica impresionanta. Alonja thanatica, starea de nevroza si depresie, post-nihilismul si caderea misticii sunt punctele de forta ale lui Komartin: „Dupa atâtia ani, ar trebui sa fie clar ca implicarea nu foloseste la nimic, si nici refuzul nu foloseste la nimic./ Nihilismul e la fel de inutil ca îmbratisarea ideologiilor pentru care oamenii se agita dintotdeauna înnebuniti./ Organele artificial nu folosesc pe termen lung la nimic./ Noi, oamenii, am facut milioane de vorbe si le-am scris peste tot crezând ca ne vor aduce împacarea, dar nici asta nu a folosit la nimic./ Si când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavatiile.“. Rar mai pot fi gasite astazi astfel de implicari poetice majore. Iar senzatia ca autorul încearca mereu sa creeze versuri memorabile este depasita constant de naturaletea cu care, în interiorul volumului, acestea trec de la nivelul intentional evident la maniera fireasca a poeticii. Cu toate riscurile pe care le presupune astazi aceasta metoda supradimensionala, Komartin pare destul de încapatânat în propriul demers încât sa treaca cu vederea funambulismul acestor formule.
Desigur, exista remake-uri evidente si voit disonante, exercitii de livresc si metamorfoze lirice suprarealiste, însa aceste constructii defazate palesc, asimilate de tonul constant si de aerul major al poeziei. Repetitii (anafora, epifora, anadiploza modernista), invocatii si imprecatii, toate tin de maniera asumata a lui Komartin. În cazul în care, spre exemplu, „Fericirile“ sunt rescrise modernist, scopul major nu sta în punerea în lumina a referintelor culturale ci în negarea acestora, în cheia existentialista, dramatica si voit teatrala pe care mizeaza autorul: „cei ce au jelit vor jeli pâna le vor seca inimile“. La fel de importante sunt momentele de reflexivitate, caci Komartin este, pâna la urma, un poet al jocului interior: „Si daca ma gândesc la creierul meu, nu vad/ lucrarea naturii desavârsita,/ nu descopar minunea,/ ci o bormasina stricata/ data pe mâna unui imbecil. s…t Într-o noapte am urcat pe acoperisul unui bloc/ de 26 de etaje – am vazut orasul scufundat/ si m-am gândit cum ar fi“.
E adevarat, afirmarea poetului Claudiu Komartin a fost înca de la debutul sau un act bine ancorat în mainstream-ul literar. Pentru ca, din 2003 si pâna astazi, textele sale au fost promovate intens de revistele literare centrale, iar lecturile constante l-au adus mereu în fata ca pe un poet de impact public. Ceva ce poeticile underground vor trata mereu ca pe o chestiune superficiala. Însa, cu toate datele la îndemâna, devine tot mai clar ca pentru Komartin – într-un fel de exercitiu romantic – calitatea de a fi poet este una inevitabil teatrala, mai mult sau mai putin intentionata, iar ipostazele lirice capata adâncime numai prin ridicarea mizelor pâna la paroxism.
Volumul „Cobalt“, chiar si prin proiectul pretios si programatic, rezista tocmai datorita acestei dimensiuni a angajarii totale si a lipsei de prudenta. Prin aceasta revenire mult asteptata, în perimetrul poetilor expansivi, Komartin ramâne unul din reprezentantii de forta. Iar proiectul sau literar arata de un deceniu încoace ca poezia e o chestiune care mai si trebuie luata în serios.