Magda Cârneci, FEM, I, prefata de Simona Sora, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 208 p.
Facând un salt vital, acrobatic si fara plasa de siguranta direct în rasa poetelor ajunse prozatoare (cum ar fi, la noi, Simona Popescu sau, mai nou, Marta Petreu), nu trebuie sa ne grabim a stabili ca Magda Cârneci respecta snobismul si sofismul evident cum ca tineretea e vârsta poeziei si maturitatea s-ar limita la proza. Trecerea la roman survine mai ales dintr-o acuta nevoie de confesiune, pe care optzecismul funciar al autoarei n-a lasat-o sa curga de la sine, mascând-o în joc textual. Însa marturisirea – deloc sau putin autofictionalizata – devine mult mai usor avuabila de-a stânga si de-a dreapta douamiismului, cu biografismul sau desantat. Asta pe de o parte. Pentru ca, scris în perioada 1995-2005 si revizuit pentru tipar în 2010, „FEM“-ul Magdei Cârneci are tendinta sa depaseasca palierul personal, imaginând o feminitate colectiva, putin sau deloc originala, fie si numai pentru ca de la Eva încoace, nimic nou sub luna. Cu alte cuvinte, am revazut universul poetic al autoarei, am citit prefata romanului si mi-am configurat un orizont de asteptare deloc pretentios, din care sa presimt un roman chinuit, ca un copil cu gestatie prelungita; si, mai ales, mi-am facut bagajele de atentie pentru ce mi s-a promis a fi un roman revelatoriu, captiv într-o conceptie mitica, dar etern-umana.
„Dragule, nu vreau sa te epatez cu cine stie ce ipoteze si teorii, eu o sa fiu o Seherazada mai simpla, nu o sa te bombardez cu experimente stilistice, cu demonstratii de virtuozitate verbala sau cu sarade lingvistice.“ Naratoarea deliberat non-postmoderna se adreseaza unui fost iubit, însa „dragul“ e si o formula conventionala de pact cu lectorul. Încât „FEM“ ajunge sa fie un roman despre Femeie pentru folosul si disperarea barbatului generic, un arhetip care neaparat e doar intelect, o fiinta fara imaginatie, cu pofte banale. Moralizator si tezist, autoarea se complace într-un retro-feminism îngust, pentru care doar femeia s-ar bucura de hiperdeterminismul corporal, de ciclicitatea sa gonadica si mentala; pe deasupra, etern-femininul chiar nu poate sa renunte la privilegiul unic si debarasabil de-a purta simultan costumul si masca de Magdalena si sfânta fecioara. Din aceasta cauza, tipologia romanesca de fata nu poate fi decât bifurcata, nesigura, feminina. Daca poezia Magdei Cârneci îsi coagula sângele ca metafora mauronian-obsedanta, la granita dintre fiziologic si psihologic, asadar în plina materie psihanalizabila, romanul poetei ramâne captiv într-un aliaj identic: „Metafizica mea e strict corporala si psihica, revelatiile mele vin din abisul celulelor.“ De fapt, asa cum repede sesizam, avem în „FEM“ un eseu biografico-misticoid, în care initierea sexuala se întretaie cu vise si viziuni à la Tereza de Avila, generând otios un tot haosmic, de „Inland Empire“ pus pe hârtie.
„Întâmplari în irealitatea
imediata“. Varianta fem
Dar acesta e doar întâiul „FEM“. Autoarea ne promite cel putin doua continuari, în functie de vârstele feminitatii pe care le va trai de acum încolo. Deocamdata, volumul I ar putea purta ca subtitlu o sintagma simptomatica inclusiv pentru lexicul utilizat: „carnea si bulboana launtrica“. De la derapaje hormonale si nimfomane, de pubertate întârziata, la pasaje incandescent-erotice si pseudonime pentru sexul masculin, textul ajunge sa vizioneze corpurile trecute ale naratoarei, cele de fetita, fata si tânara femeie, „…ca spet niste exuvii de pupa sau larva…“ ss.m.; p. 157, pentru conformitatet. Ceea ce la Simona Popescu marseaza implicit, Magda Cârneci masluieste prin explicitare – asta lasând la o parte simili-plagiatul. Oricum, parcursul initiatic e dublu: gratificarea de ordin pur sexual devine treptat satisfactie cosmica, pentru a simti si cuprinde si întelege „viata, în toata feminitatea ei în sfârsit împlinita“. Pentru a intra în contact cu A treia prezenta. Si, mai ales, pentru a-si atinge si gâdila sinele.
Mai departe, romanul nu e decât o avalansa de momente intense, ciudate, febrile. Dar iluminarile Magdei Cârneci nu tin de un suprarealism facil si oarecum autist, ci de un hiperrealism vizionar: „Sa reconstitui în detaliu un pumn de senzatii iesite din scara, o serie de perceptii largite, stari ciudate între veghe si somn si hipertrezie, coincidente uluitoare, câteva vise maiestuoase, câteva viziuni coplesitoare, la atât se reduce finalmente tot ceea ce cu adevarat am trait“. Prin urmare, cam la atât se reduce si textul. Arhetipal în cel mai concret sens, colajul din „FEM“ contine mostre de vis abisal-fantasmatic pe care Jung le-ar analiza dupa metoda cvasifreudiana din „Simbol si libido“; mai mult, avem figura mamei teribile cu corp „aromal“, anamnetic-oniric, amplificata grotesc în capitolul „Femeia enorma“, sau copilul divin ca simbol al sinelui, în capitolul „Omuletul“. În fond, aceste clipe de gratie sunt manifestari ale unui mundus imaginalis imens, un imaginal supra-sau-arhi-sau-pur-in-constient, un „regn al imaginilor esentiale“, si nu al simulacrului ce desfiinteaza realul pentru Baudrillard; o realitate metafizica, definita cu litera si spiritul unui Henry Corbin: „o realitate paralela si totusi adevarata, la fel de adevarata ca lumea de afara. O realitate intensa si plina, as zice vitala. Un fel de adânc al meu mai înalt. svs. Augustin, cu al sau c(in)eva „care se afla mai adânc în mine decât eu însumi“t Un fel de subterana stelara. În acel punct din mine ascuns în spatele sternului, care se trezeste din când în când si începe blând sa pulseze, sa iradieze. Acel punct, ca un minuscul soare din piept…“ ss.a.t Cu alte cuvinte, acel sine jungian, daca vrem cu orice pret o psihanaliza. Daca nu, prefacându-ne ca mai putem rezona la metafora lumii ca hiperteatru, la muzica sferelor (o „auzenie“ „ca o transpiratie sonora a noptii“) sau la sah(-mat)ul cu moartea, putem sa ne limitam la constatarea ca romanul se transforma lent în varianta fem a „Întâmplarilor în irealitatea imediata“: frunza ca un evantai, cazând lent, înca „de la începutul lumii acesteia“; bujorii sângeriu-închegati, în adâncul si catifeaua carora survine teama de-a nu cadea; castana crapând în forma de cruce, din care tâsneste un fluture viu colorat.
Apoi, nu de putine ori, Magda Cârneci are senzatia ca tinteste sacrul. Indicibil si feminin, „totul e viu, totul e identic în esenta sa, e, nu stiu cum, vibrant, frisonant, adica e, cum sa spun, sacru, caci e plin de o bucurie imensa si de o spaima adânca“. Fireste, despre sacru nu se poate vorbi decât cliseistic, în locuri comune, tocmai pentru ca ne priveste pe toti. Însa divinitatea vocii narative se reprezinta panteist în arhetipul jungian al animei, forta vitala ce însufleteste totul: „Dar daca lumea întreaga e chiar dumnezeu?“ – preambul pentru clipa mareata când personaja se va interoga sarman-dionisic si pueril-narcisist, ca un copil batrân care înca mai spera, candid, la puteri magice: „daca si eu, si eu, si eu sunt, sunt, sunt, si eu sunt cumva, într-un fel, într-un fel misterios, un mic. un mic dumnezeu, care-a uitat ca e dumnezeu?“ Dincolo de concordanta fractalica microcosm-macrocosm, desueta sau poate uitata, se întrevede un autocentrism aproape viril. Si la fel de insuportabil.
Un roman putin convingator
În fond, romanul are virtuti vindecatoare, tamaduitoare chiar, însa e foarte greu sa le primesti ca atare, si nici nu prea poti. Etichete ca purificare, eliberare, descarcare, exorcizare, sau pur si simplu retraire, autodescriere în vederea comprehensiunii de sine, la o vârsta crizata, fac din toate aceste halucinante si hiperadevarate viziuni o literatura prea personala, prea departe de cititorul pe care narator-autoarea doreste sa-l converteasca la un fel de religie proprie, noua si veche de când Eva si pamântul, cu titlul de noblete ca toti ceilalti am fi cam incapabili sa privim ce stravede, totusi, o poeta, nicidecum o prozatoare. Poate asa s-ar explica de ce romanul e ca un cristal diferit luminat în functie de cum ajunge lumina pe el, în el. Citit în pat, duminica dimineata, citit pe scaun, la geam, duminica dupa-masa, „FEM“-ul Magdei Cârneci îsi modifica unghiul de refractie si poate parea diamant sau doar dolomit. „Constienta“, culoarea bronzului încalzit, „sorbul“, soarele ca un galbenus încetosat, adjectivul „atavic“, vata si multe alte fetisuri textuale fac din aceasta „(i)magi(n)e coerenta a lumii“ doar un discurs. Aluvionar, alungit în toate directiile posibile, rotit, rotit în cercuri concentrice, ametit, sufoca(n)t. La final ai revelatia ca revelatia nu poate fi produsa cu forta, ca poate nici dervisii nu reusesc.
În fine. Per total, avem în „FEM“ un roman putin convingator, închistat în stereotipii cuantificabile mai mult psihanalitic decât estetic, mereu cuprinse de retorismul – sau terorismul? – aproape romantic. În fond, explicitarea si hiperbola haosmica, repetitiile presarate la tot pasul, nu fac decât sa submineze toata placerea si posibila desfatare a textului. Cu alte cuvinte, prea multe cuvinte pentru cuvântul din titlu. Magda Cârneci ramâne o poeta cu intuitii remarcabile, fapt dovedit de numeroasele poeme în proza – multe net superioare chiar volumelor anterioare de poezie – detasabile din corp(us)ul „FEM“-ului ca niste insule înca virgine, ca niste animale endemice, ca niste femei-bibelou. Dar asta nu-i o cronica de poezie, ci de roman. Care specimen, pe lânga intuitie, cere constructie. Poezia ramâne o cale, poate chiar Calea, dar, astfel, ea bareaza calea prozei. „The stairway goes to nowhere, and not to heaven“.
Ducând-o spre nicaieri în acest caz.