Sari la conținut
Autor: GEORGE NEAGOE
Apărut în nr. 391
2012-09-27

Poezia de sera

    Radu Nitescu, gringo, Bucuresti, Casa de Pariuri Literare, 2012

     

    Patlagelele rosii crude sunt verzi. Iar coacerea dureaza cateva luni. Dar plantele, solul, clima si mijloacele de productie s-au modificat considerabil fata de vremea cand bunicii se ocupau de muncile campului. Acum, tomatele din culturile de sera primesc tratament de rumenire cu ajutorul etenei, o hidrocarbura gazoasa, usor solubila in alcool. Instantaneu, precum, odinioara, legionarii transformati in comunisti, culoarea legumelor se modifica. Numai ca aparenta nu poate sa insele esenta. Odata ce am gustat, ne dam seama ca textura nu corespunde standardelor. Si chiar daca rosia nu este culeasa imediat dupa prefacerea pripita, ea si-a pierdut proprietatile genuine. Ingrijitorii isi vor da seama cu mari dificultati cand va atinge maturitatea. De fapt, nici nu stiu daca „maturitatea“ este termenul potrivit, intrucat vietatile care se dezvolta in conditii artificiale rivalizeaza doar prin invelis cu cele crescute natural.
    Pandalii hormonale
    Debutul lui Radu Nitescu devine lamuritor din perspectiva anterioara. Atmosfera calduta din „gringo“ (niciodata nu ne dam seama daca titlurile aparute la Casa de Pariuri Literare sunt ortografiate cu minuscula din motive de grafica editoriala) dezvaluie o carte hibrida, aparuta prea repede. Problema principala o reprezinta atitudinile incerte ale poetului. E greu sa departajam pastisa, inteleasa ca intertext admirativ, de asumarea unei formule si de incercarea de a aduce o inovatie minima si parodia exprimata ca sarcasm. Despre un mecanism constient de producere a textului se cuvine a discuta numai in doua situatii oarecum similare: polisemia si antifraza. Sensurile se comuta. De la tranzitivitate se ajunge la caracterul figurat al limbajului. Realitatea imediata a discursului se retrage indaratul imaginarii.
    Textele lui Radu Nitescu sunt libertine, arunca priviri complice, debordeaza de sexualitate agresta, viguroasa precum coarnele bivolilor din volumul „Poemul invectiva“ de Geo Bogza. Atmosfera samanatorist-festiva, incastrata in anistorism, acompaniata de simtamintele cele mai pure ale naturii insorite, se vede perturbata de gandirea masculina mascaricioasa, care, desi pare ca se cenzureaza, ofera destule amanunte lamuritoare despre necesitatea potolirii pandaliilor hormonale. Asemenea ilustrului precursor, Radu Nitescu se dovedeste un estet. Stilizarile din „gringo“ nu tin de prozodie, ci de lexic. Exista si o tehnica a amanarii deznodamantului, intretinuta de sfatosenia melancolica a naratorului, in care planurile nu se concretizeaza decat ca o serie de senzatii: „putin, putin mai incolo e satul. si azi e frumos,/ azi e sarbatoare./ oameni s-au imbracat vesel./ rad si canta./ impart vinul in ulcioare mari de lut./ in ulita alearga copii si smotocesc pisici./ cate-o femeie isi striga fiica/ si o trimite la fantana.// si cand o vezi cu doua galeti/ aproape ca te-ai intoarce cu ea/ sa o ajuti/ si mai ales sa smotocesti si tu o pisica.// dar putin, putin mai incolo, e poiana de care ti-am spus./ si e sarbatoare/ printre copaci/ se aud pasari si dranguri“ („putin, putin mai incolo“, p. 30). Intensitatea efectelor sporeste si datorita ridiculizarii unui gest stravechi in mentalitatea rurala, preluat de V. Alecsandri in pastelul „Rodica“. Mersul la fantana echivaleaza cu viata insasi, intrucat nu se pomeneste dar mai de pret decat cana cu apa. Pentru cititorul neexperimentat, astfel de scenarii au hazul aferent. Indiscutabil, Radu Nitescu are umor dens, cu multiple deschideri, ceea ce constituie o raritate in literatura (foarte) tanara, asurzita de tipetele pieilor crestate. O singura ezitare am: daca ia in tarbaca toate retoricile sau daca le privilegiaza pe unele, prin intrebuintare mimetica.
    Rare sunt poemele ample, construite din paralelisme si din simetrii. Intr-unul dintre cel mai izbutite, scriitorul propune, in linia biografiilor lirice alcatuite de Arghezi – Bogza – Sorescu si, recent, de Stoian G. Bogdan, un personaj care convinge prin duplicitate. Perspectiva mamei naive si iubitoare, atasata de valorile familiei, de obligatia ca rostuirea sa fie sinonima cu insuratoarea si perpetuarea speciei, nu coincide cu figura publica a fiului. Pe Radu Nitescu il intereseaza rasturnarile, nu deznodamantul. De altminteri, daca avem dreptul sa discutam despre un final, atunci acesta o priveste pe femeie. Umanitatea ei, manifestata ca bunatate neconditionata, o imbolnaveste fatal. Neconcordantele intre genetic si social si intre afectivitate si rationalitate alcatuiesc un poem intunecat. Insa conflictul intre diversele categorii de referentialitate propune o grila care slabeste streangul: „cat despre maica-sa/ e internata la 9/ si le spune doctorilor/ aceeasi poveste/ ca baiatul ei/ a gasit in sfarsit/ o fata frumoasa/ si maine-poimaine/ asteapta/ primul nepotel// e adevarat aici nu-i cine stie ce poezie/ mi s-a reprosat de la prima lectura// totusi/ daca tudor ar fi fost in sala/ ar fi zis salut,/ sunt tudor si imi pare rau ca nu-s mai dramatic“ („(18)“, pp. 64-65). Deocamdata, aici a atins Radu Nitescu punctul de maximum al virtuozitatii. Pericolul amestecului de registre consta in obtinerea unor rezultate facile, ca si cum textul ar fi menit sa-i dea cu sac audientei. Teribilismul inerent varstei il cam pacaleste sa insiste asupra automistificarii. Procedeul predilect de declansare a reactiei este falsul echivoc. Nu impresioneaza mentalitatea unui Grande d’España care isi submineaza viciile, priceperile si, in consecinta, credibilitatea, prin atasarea catorva consideratii pe marginea unui micronucleu narativ, cu functia de momeala. De asemenea, nu surprinde cu nimic inscenarea sinceritatii: „tocmai citise cineva un poem cat Amazonul/ despre cum a cunoscut el o fata/ fata n-a vrut/ si asta era toata povestea// iar s-a facut asta de ras zice unul/ am stat degeaba trei sferturi de ora// tampitule ma gandeam/ nu-i rau/ nu-i rau deloc/ tipul e corect/ eu nu pot/ la mine fata vrea intotdeauna// si plin de admiratie/ am luat-o spre taverna viilor/ unde barmanul stie ce vreau pe dinafara“ (p. 63).
    Adolescenta prelungita
    Cert ramane faptul ca in „gringo“ asistam la prelungirea adolescentei unui poet cu potential, dar lipsit de curajul vocii personale. Radu Nitescu se afla inca la varsta in care poezia se confunda cu fiziologia. Cand ii lipsesc poantele, se lasa prada prelucrarilor lamentabile, ca in „cantec pe timp de furtuna“ (p. 42), unde respira tare maestrul incontestabil al erotismului in avangarda: „astazi am vazut pe cineva care semana cu tine,/ cineva frumos ca un poem de Geo Bogza“ (versiune adaptata dupa „Esseu“ din „Poemul invectiva“) sau „Daniela Roxana, tu esti acuma departe,/ tu n-ai vrut niciodata sa fii departe,/ Daniela Roxana“ (trimitere transparenta la culegerea „Ioana Maria. Saptesprezece poeme“). Alteori, poezia cade in desuetudine prin transferarea motivelor romantice minore in era calatoriilor in spatiul extraterestru: „si cand toate razboaiele de aici se vor termina/ ce-ar fi sa o luam spre cea mai indepartata stea/ si sa vedem ce-i acolo// doar tu si cu mine“ („cantec 2.1“, p. 28). Desigur, declaratii de acest gen nu pot fi verificate si, in ansamblul cartii, amintesc de promisiunile neonorate ale trubadurilor. Dar un poet ancorat in actualitate ar fi putut alege minciunile virtuale, pe Facebook sau Messenger.
    Rezultate mai bune deriva din simularea blazarii amoroase, dupa tipicul celei din „Poem ultragiant“, cu mentiunea ca acum starea este transferata asupra partii feminine. Se adauga, la fel ca in alte cazuri, stratificarea semantica a aceluiasi cuvant. Totodata, se reitereaza predispozitia pentru povesti, palavrageli, tergiversari: „a venit/ si o noapte intreaga/ s-a plans de aceleasi rahaturi/ ca a picat la examene/ ca nu-i place la camin/ ca e urat afara si ca ma-sa ii trimite mancare/ numai o data la trei saptamani// intre noi aparuse o problema de comunicare/ eu voiam sa o dezbrac si atat// la mine e bine sa vii ca la dentist/ pentru un control de rutina/ nu sa astepti pana te doare“ („7“, p. 52). E, in fond, o complicitate a strategiilor legate de „comunicare“. Ea joaca teatru ieftin, intruchipand cetatea inexpugnabila, preferand sa discute si sa ceara o vorba calda. El accepta fatarnicia, oferindu-i partenerei antidotul asteptat. Conventia cuplului este „nereperarea“ onoarei. Eufemismele sunt, probabil, instrumentele care se intorc cel mai adesea impotriva autorului. Cautarea substitutelor din zona sexualitatii atinge sfera cantecului de lume, dar arata, totodata, ca Radu Nitescu este un fanatic al poeziei, infulecand din calitatile ei terapeutice: „o sa invat si eu/ poate ca pana la urma/ dai dovada de mai multa barbatie/ daca esti un bucatar priceput/ decat daca scoti poemul/ de la cingatoare“ („8“, p. 53).
    Acestea fiind spuse, Radu Nitescu are obligatia sa redebuteze. E copil inca. E poet deja. Ii lipseste forta autocritica. Trebuie sa iasa din solariu.