Sari la conținut
Autor: CRISTINA RUSIECKI
Apărut în nr. 249

Pledez (din nou) pentru tine(ri)

    Adevarul bufonului

    Daca Festivalul de Teatru „Pledez pentru tine(ri)“ de la Piatra Neamt are ceva personal acest ceva e, cum arata si numele, tineretea. Si prospetimea. Regulamentul impune fie ca regizorul productiei sa nu aiba peste 35 de ani, fie ca media de vârsta a echipei sa nu depaseasca 35 de ani. Si se vede! La acesti ani teatrul se face pe viata si pe moarte. Nu suma de pe contract si nici strategiile bine mestesugite de a acumula capital de imagine primeaza pentru creatori, ci ceea ce au de spus si experimentul cu  limbajul teatral. Usor de imaginat, în spectacolele selectionate de Oltita Cîntec (Profesionisti) si Mihaela Mihailov (Scoli de teatru) intensitatea cautarilor a apartinut celei de-a doua sectiuni.
    Au tinerii de acum ceva diferit de spus?
    Nu neaparat diferit cât mult mai bine articulat semantic si valid estetic. Senzatia celor patru zile (din zece) la care am participat a fost ca tendintele unei generatii se coaguleaza într-un aer general. Daca spectacolele se pot reduce la un punct comun înseamna ca impulsul de a generaliza are acoperire în realitate. S-ar zice ca de abia acum, dupa douazeci de ani, încep sa se decanteze artistic si sa câstige veritabila forta scenica teroarea dictaturii, raul produs de comunism, îndobitocirea programatica, monstrii antiratiunii si lipsei de civilizatie, abrutizarea, omniprezenta si omnipotenta înraire, mocirla morala scoasa la suprafata si lasata libera de orice strânsori mentale. Caci despre bunul-simt, acel common sense la care indivizii responsabili apeleaza pentru a judeca sau filtra hotarârile si atitudinile, nici nu poate fi vorba. Or, pâna acum majoritatea unor asemenea abordari scenice esua în stricta ilustrare a tezei.
    „Teroarea si mizeriile celui de-al treilea Reich“ (U.N.A.T.C.), de Bertolt Brecht, în regia lui Razvan Marinescu (Premiul de regie), începe ca teatru de umbre, din care se distinge un joc cu baloane, când gratios, când ludic, când violent. Prima parte arata ca un spectacol de miscare (având vesnica problema a tinerilor regizori, sudura dintre scenele terminate toate în heblu), care face un excurs printre diferite forme ale nazismului: schingiuiri, îndoctrinarea copiilor de mici etc. Scenele de grup narative care fac schelaria  spectacolului aduc în prim plan opresiunea, teroare, delatiunea, folosindu-se de leitmotivul copilului îndoctrinat continuu. Timid la început, micutul va ajunge sa preia conducerea si sa-si terorizeze parintii. Pe acest crescendo al fricii (de la initialele îngrijorari mirate pâna la spaima veritabila), se diferentiaza încet-încet o familie, protagonista ultimei scene, cu parintii care îsi trimit copilul sa-si cumpere bomboane si, nemaigasindu-l în casa, devin din ce în ce mai obsedati ca s-a dus sa-i toarne. Spectacolul câstiga valoare artistica prin exceptionala aparitie a tinerei actrite Anea Madalina, cu forta expresiva, plasticitate aparte si performanta unor gesturi unice. Tot corpul sau respira frica bine reprimata, rabufnind scurt în anxietati necontrolate si tradând disperarea în fata urâteniei unei lumi în care propriul sot (Alex Vlad, cu mimica unsuroasa în intelectualul ce îmbina sinceritatea cu ipocrizia, subtilitatea cu brutalitatea) se duce sa-si toarne vecinul ca asculta posturi straine pentru a nu fi banuit el însusi ca o face.
    Stârpeste binele din om!
    Cel mai reprezentativ exemplu pentru degradarea umana generata de comunism a fost productia „20 minute cu îngerul“ (U.N.A.T.C.), de Alexandr Vampilov, în regia si scenografia lui Vlad Cristache (Premiul de regie). Montarea a obtinut Premiul pentru cel mai bun spectacol. Aici, forma esentiala a umanitatii, omenia, dispare pâna în cele mai ascunse straturi. Solidaritatea, întelegerea pentru celalalt devin manifestari nongrata. Ce ramâne în urma lor e o etica mocirloasa care exclude iremediabil posibilitatea faptelor nascute din pura generozitate, fara profit sau interes pervers. În urma spalarii pe creier si pe constiinta, indivizii care populeaza specia în timpul oricarei dictaturi ajung sa se îndoiasca de dorinta oricarui om de a-si ajuta aproapele. Noua specie reduce orice act de compasiune la noroiul recognoscibil, rezonând mult mai usor la slabiciuni decât la virtuti. Delatiune, cruzime, abrutizare, îndobitocire generalizata – iata cum arata „oglinda vremii“ în urma comunismului în ochii dilatati artistic ai tinerilor creatori. Care par în sfârsit sa fi gasit solutia de a decanta ororile despartindu-se de teza. Caci în „20 minute cu îngerul“ semnificatia decurge din elaborarea teatrala, din structura atent articulata si din jocul cu cele câteva elemente de decor care creeaza diferitele contexte (procesul ad-hoc, rugaciunea la Dumnezeu etc). Si, nu în ultimul rând, din interpretarea de brute primitive, dar cu atâta farmec, a lui Ionut Visan (Premiul special al juriului) si Vasile Flutur (Pemiul pentru cel mai bun actor), din cea a lui Cosmin Natanticu (îngerul ingenuu), a Sabrinei Iaschevici (tânara sensibila) – Premiul pentru cea mai buna actrita pentru rolul din „Chinezi“ de Michael Frayn -, sau a lui Sergiu Flesner (un mic Napoleon nesuferit, dar cu aplomb).
    Aceeasi îngustare a mintii, aceleasi prejudecati si lacomie facute lege de comunisti se citesc si în „Meres sans chatte“ de Nicoleta Esinencu, care a semnat si regia, de la Mobile European Trailer Theatre din Chisinau. Doriana Talmazan îsi rosteste aproape nemiscata monologul, cu o voce plata, voit inexpresiva. Spectacolul câstiga si din sfârsitul exemplar pentru manipularea si sforariile politicienilor. Actrita se dezbraca si face genuflexiuni în timp ce la radio se aude discursul primului-ministru al Republicii Moldova în perioada revoltelor împotriva lui Voronin care, cu îngrijorare demagogica, atrage atentia parintilor ca daca îsi lasa copiii la manifestatii vor fi împuscati.
    Pacatul inadecvarii
    Din pacate, spectacolul care a distonat cu totul fata de cele amintite a fost „281“, Universitatea „Babes-Bolyai“ Cluj-Napoca (regia Filip Odangiu si Diana Aldea), pe un text bine coagulat de tema comuna a detentiei, din extrase din Paul Goma si poezii de Radu Gyr. Efortul admirabil de a aduce în atentia noii generatii ororile comunismului (pacat ca nu s-a amintit si de rusinea ca nici unul dintre tortionari nu a fost pedepsit – nici macar simbolic –, pâna în ziua de azi) s-a pierdut din cauza interpretarii lui Radu Largeanu. De fapt, nu a interpretarii, ci a optiunii pentru tipul de actorie 1970: realism trairist si patetic. Personal, cunosc destui detinuti politici chiar din lotul de studenti din 1956 (despre care e vorba în spectacol) si nici unul dintre ei nu manifesta vreo urma de patetism în discurs. Nici unul nu exprima si nu se plânge de ororile îndurate în detentie.  Dimpotriva, atitudinea lor e un mixtum de umor si fermitate. Or, ca student, abordarea unui asemenea subiect grav trebuie însotita de documentare. În cazul în care „subiectii“ traiesc, aceasta nu se face numai din carti, ci si direct, la sursa. În plus, daca actorul s-a decis sa uzeze de conventia realista, corpul sau mai degraba dolofan nu poate fi credibil într-un personaj lihnit, care de ani întregi manânca numai terci. Când umilinta, agresiunea si teroarea sunt sugerate prin flotari („Drepti-Culcat-Pe burta-Drepti!“ etc.), iar principalul instrument al actorului, corpul, nu e suficient de expresiv, sugestia si efectul scontate risca sa se transforme în ridicol. Si atunci toata munca (absolut evidenta) si bunele intentii se pierd.

    E multa vreme de când teatrul românesc, altadata generos în spectacole-eveniment, a ajuns un fel de  pasta indistincta în care putine accente difera. Spectacolele amintite aduc speranta ca cenusiul generalizat s-ar putea în sfârsit sparge. Prin capitalul de gândire teatrala tânara, serioasa si inovatoare, Festivalul de Teatru de la Piatra Neamt se numara printre cele mai interesante din tara. Felicitari!