Majoritatea planurilor vehiculate în perioada interbelică privind o reorganizare confederală a Europei Centrale au invocat, printre alte argumente, vulnerabilitatea acestor state în faţa unei mari puteri dornice să domine spaţiul. Desigur, raţiunea unor asemenea planuri provenea fie din dificultăţile economice acutizate de Marea Criză din 1929-1933, fie din situaţia minorităţilor, care a continuat să reprezinte un măr al discordiei în anii interbelici, aceasta din urmă fiind de altfel varianta minimală a unor nemulţumiri mai mari care vizau frontierele. În general însă, ca şi în cazul Balcanilor, popoarele din zonă invocau deseori intrigile marilor puteri ca motiv al discordiei, iar argumentul, deşi avea o nuanţă de autodisculpare, avea în acelaşi timp şi partea sa de adevăr. Franţa îşi dezvoltase după Marele Război un întreg sistem de alianţe în zonă ce urmărea să împiedice penetrarea germană, iar obiectivul german a fost, atât înainte, cât şi după 1933, să disloce acest sistem.
În general, planurile privind reorganizarea confederală a zonei – sau a întregii Europe – au fost citate ca eforturi nobile de a readuce concordia într-o societate zbuciumată de animozităţi seculare, privind dincolo de barierele mentale ale cotidianului către o lume a viitorului, amintind de încrederea cu care Titulescu postula că, în fond, idealurile sunt realităţi în devenire. Este însă la fel de adevărat că asemenea planuri n-au fost luate în considerare la nivel înalt decât în momente de criză când ordinea social-economică şi politică părea ameninţată, iar energia lor s-a consumat rapid odată cu depăşirea crizei. În fond, proiectul european postbelic a fost la rândul său expresia unei crize a societăţii europene, reuşind să devină în final o soluţie la aceasta. După al Doilea Război Mondial, însă, planurile de federalizare a Europei Centrale au devenit perimate în condiţiile în care regiunea a încetat practic să mai existe ca entitate politică şi culturală distinctă sub presiunea Cortinei de Fier.
Persistenţa ideii în exil
În perioada postbelică, aşadar, asemenea planuri păreau într-adevăr utopice. De altfel, ele au părut multora utopice chiar înainte de război, reproşurile fiind numeroase: fie că asemenea planuri subestimau voinţa politică reală şi animozităţile naţionale acerbe din regiune, fie că ele serveau de fapt scopurilor promovate de unii în defavoarea altora, cum era cazul, de pildă, cu maghiarii care sperau că o anumită formă de federalizare ar conduce la refacerea influenţei lor în teritoriile pierdute. Interesant este însă că, în ciuda eşecului şi reproşurilor, ideea federalizării Europei Centrale a persistat mai ales în exil, printre oameni care n-au avut ocazia să se convingă de futilitatea ideii, deoarece mersul istoriei nu le-a oferit şansa. Un caz fascinant din acest punct de vedere este cel reprezentat de Viorel Tilea şi de proiectul său al unei Confederaţii dunărene neutre.
Pentru o Confederaţie a Văii Dunării
Planuri de reorganizare sau federalizare a regiunii dunărene au existat şi înainte de război, legate sau nu de cele privind Europa Centrală. Nu este intenţia noastră să le trecem în revistă aici. Ele au cunoscut însă un interesant reviriment într-un context istoric aparent neobişnuit: intervenţia celor cinci state socialiste în Cehoslovacia în 1968. Doi foşti diplomaţi care trăiau în exil la Londra, aflaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi înaintea acestuia în tabere adverse, Viorel Tilea şi Pál Auer, au semnat în vara anului 1968 un memoriu adresat Foreign Office prin care propuneau constituirea unei Confederaţii dunărene între statele din zonă, ca replică la dominaţia sovietică asupra acestui spaţiu.
Viorel Tilea (1896-1972) era de altfel o figură cunoscută în mediile politice şi diplomatice de la Londra. Fost ministru al României în Regatul Unit între 1938-1940, el a căpătat o faimă deosebită printr-un gest de altfel controversat: în 1939 el a anunţat autorităţile britanice despre faptul că Germania ar fi dat un ultimatum României solicitând concesii economice majore şi ameninţând cu dezintegrarea ţării în caz de refuz. Guvernul român a negat atunci existenţa unui ultimatum, iar în jurul „incidentului Tilea“ există şi astăzi semne de întrebare. După 1940, fiind rechemat de regimul Antonescu, el a refuzat să revină în ţară şi a rămas un membru activ şi proeminent al exilului românesc după al Doilea Război Mondial.
În vara anului 1968, când nori negri se adunau deasupra Cehoslovaciei şi presa europeană, ca şi mediile diplomatice, discutau deja despre posibilitatea unei intervenţii sovietice contra reformelor de la Praga, Viorel Tilea şi diplomatul maghiar Pál Auer au înaintat guvernului britanic un memoriu intitulat Valea Dunării. Pace şi înţelegere, în care avertizau asupra faptului că popoarele din zonă au început, prin exemplul cehoslovac, lupta lor paşnică pentru obţinerea independenţei faţă de dominaţia sovietică şi că era de datoria Occidentului să le susţină. Memoriul cuprindea şi un apel către popoarele din zonă să se ridice la luptă în mod paşnic, în primul rând prin depăşirea barierelor ideologice şi partinice care divizau aceste societăţi şi prin plasarea independenţei şi a interesului naţional pe primul plan al activismului civic.
„Atitudinea noastră nu este orientată împotriva poporului rus“
Semnatarii declarau că „o Federaţie dunăreană într-un cadru european n-ar asigura doar independenţa naţiunilor noastre, statutul lor internaţional şi progresul economic, dar ar face posibilă totodată soluţionarea problemei minorităţilor naţionale, contribuind la pacea europeană.“ De asemenea, pentru ca demersul lor să aibă mai multe şanse de reuşită, documentul adăuga faptul că proiectul nu era orientat împotriva ruşilor: „atitudinea noastră nu este orientată împotriva unor partide sau indivizi şi cu siguranţă nu împotriva poporului rus cu care trebuie să trăim în bune relaţii de vecinătate. Este de asemenea în interesul ruşilor să schimbe situaţia de forţă din prezent cu o prietenie sinceră. Pacea în Valea Dunării este în interesul ruşilor aşa cum este şi în interesul nostru.“
Ţările dunărene, alături de Austria neutră
Într-o asemenea confederaţie, mai adăuga memoriul, nu ar fi putut lipsi Austria, cu care ţările dunărene au avut relaţii economice şi culturale strânse în trecut şi care nu putea lipsi din orice aranjament privind Valea Dunării. Şi cum această ţară, se mai adăuga, refuzase apartenenţa la orice organizaţie sau alianţă militară, optând pentru neutralitate, toate ţările dunărene ar fi trebuit să procedeze la fel, inclusiv proiectata Confederaţie.
Trebuie remarcat faptul că la acel moment posibilitatea unei reaşezări a relaţiilor politice din zonă nu părea a fi neapărat o utopie. Moscova îşi pierduse de-a lungul deceniului al şaptelea o mare parte din influenţa pe care o exercitase anterior asupra comunismului internaţional, din cauza disputei sino-sovietice, iar românii jucaseră ei înşişi un rol destul de important în acest sens. Politica externă independentă a României şi apropierea sa tot mai intensă de Occident, alături de intensitatea şi liberalismul reformelor de la Praga justificau speranţele că o schimbare majoră ar fi putut deveni posibilă în viitor. Planul lui Tilea avea o doză de maturitate în sensul în care nu preconiza neapărat alăturarea acestor ţări Alianţei Nord-Atlantice, ci mai degrabă neutralitatea, în spiritul exemplului oferit de ţări precum Austria sau Finlanda, ţări a căror neutralitate o acceptase inclusiv Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, încercarea de a coagula o confederaţie central-europeană sau dunăreană pentru ca ţările din zonă să poată rezista mai bine presiunilor superputerilor reprezenta totuşi o reminiscenţă a aceloraşi idei interbelice care îşi dovediseră deja eşecul la momentul respectiv. Semnatarii erau fără îndoială prizonierii epocii în care se formaseră, ceea ce oferea, desigur, un caracter utopic demersului lor.
Apelul lui Viorel Tilea către poporul român
În acelaşi context al evenimentelor din Cehoslovacia, Viorel Tilea a redactat şi un interesant apel către poporul român, deşi la nivelul actual al cercetărilor este dificil de stabilit în ce măsură el a ajuns efectiv la poporul român. Un exemplar al documentului se află în arhivele britanice. Apelul său reflectă aceeaşi speranţă că lucrurile în Europa Centrală şi de Est se puteau schimba, speranţă ce a supravieţuit intervenţiei brutale a tancurilor sovietice în Praga, poate tocmai din cauza fermităţii cu care N. Ceauşescu condamnase intervenţia respectivă. Hotărârea lui Ceauşescu părea – cel puţin pentru exilul românesc – să anunţe faptul că lucrurile nu se terminaseră la 21 august cu intervenţia celor cinci state socialiste, ci se puteau dezvolta într-o viitoare evoluţie de proporţii. În conţinutul său, apelul lui Viorel Tilea reflectă în fond – din nou – mai degrabă experienţa sa personală decât realităţile zilei respective.
Guvernul român, mai curajos
decât cele din Apus
Apelul lui Tilea caracteriza situaţia rezultată în urma intervenţiei din Cehoslovacia astfel: „Sovietele s-au hotărât să înăbuşe cu tancuri orice tendinţe de libertate personală şi naţională. Cehoslovacia, vechea noastră aliată, a fost prima să sufere. Al doilea neam vom fi noi românii. Ca pe vremea lui Hitler, dar mai periculos. Ruşii nu vor ezita să extindă genocidul, aplicat în Basarabia ocupată, asupra neamului întreg.“ În ciuda diferenţelor ideologice şi de experienţă istorică ce îi separa, Viorel Tilea avea şi cuvinte de laudă la adresa regimului lui N. Ceauşescu, ceea ce ilustrează încă o dată cât de puternică a fost forţa de atracţie a acestuia prin manipularea sentimentului patriotic, din moment ce aceasta a reuşit să penetreze inclusiv exilul care avea totuşi acces liber la informaţie. Despre reacţia acestuia în contextul evenimentelor din Cehoslovacia, Viorel Tilea spunea: „Guvernul român şi-a dat seama de acest pericol şi, mai curajos decât oricare guvern din Apus, a luat o atitudine fermă în contra subjugării ruseşti şi pentru apărarea neamului. Ceauşescu merită nu numai aprecierea apusului pe care a câştigat-o, dar şi recunoştinţa şi sprijinul tuturor românilor.“ Apelul chema românii să organizeze comitete locale şi manifestaţii publice prin care să-şi exprime dorinţa de a rezista opresiunii ruseşti.
Planul dunărean
ca alternativă la dominaţia sovietică
Două săptămâni mai târziu, Viorel Tilea adresa o nouă scrisoare ministrului britanic de externe, Michael Stewart, care tocmai se pregătea să plece într-o vizită în România. Cu abilitatea diplomatului, Tilea îl îndemna pe acesta să ia în serios planul unei Confederaţii dunărene, nu neapărat pentru că ar fi fost realizabilă, ci mai ales pentru că, devenind subiect de dezbatere internaţională, ar fi putut contribui la reducerea temerii pe care naţiunile dunărene o resimţeau faţă de Rusia. Mai mult, o asemenea dezbatere ar fi încurajat aceste naţiuni să fie mai vocale în opoziţia lor faţă de dominaţia sovietică. Acelaşi rol de închegare şi catalizare a opoziţiei ar fi putut fi îndeplinit şi dacă Occidentul, mai adăuga Tilea, ar fi dat de înţeles că nu mai accepta împărţirea Europei în sfere de influenţă, aşa cum o făcuse în timpul războiului sau imediat după acesta. El mai avertiza totodată guvernul britanic că eventualitatea cuceririi României de către Uniunea Sovietică ar fi deschis Moscovei poarta Balcanilor, facilitând astfel dobândirea strâmtorilor şi a Istanbulului de către sovietici, aşa cum o doriseră în 1941, adăuga Tilea.
Demersul lui Viorel Tilea este în natura sa expresia unei wishful thinking în sensul că reflectă mai degrabă speranţele şi iluziile sale, experienţa şi viziunea sa, cu originea într-o altă epocă. Gândirea politică a lui Viorel Tilea nu mai aparţinea epocii pe care o trăia. Este însă fascinant cum iluzia a persistat, cum oamenii au fost totuşi dispuşi să vadă dincolo de prezent şi să investească energie pentru resuscitarea unor idei aparent utopice. Încrederea în posibilitatea schimbării a stat de altfel la baza răsturnării comunismului în Europa Centrală şi de Est, chiar dacă aceasta a fost opera unei cu totul alte generaţii.
(Sursa informaţiilor: National Archives,
dosar FCO 28/42)
Autor: CEZAR STANCIUApărut în nr. 494