Sari la conținut
Autor: COSTIN POPA
Apărut în nr. 266

Plácido Domingo, bariton?

    Un mare cântaret-actor
    Bariton? Asa a inceput sa cânte pe scena, in 1957, intr-un rol de zarzuela, alaturi de mama sa. Dupa doi ani, a auditionat la Opera Nationala din Mexico City, tot ca bariton dar, cu acel prilej, i s-a solicitat sa incerce si câteva portative tenorale. Recunoscându-i-se vocalitatea adevarata, a fost imediat angajat ca tenor. Au fost inceputurile unei cariere fulminante care continua si in prezent, la 69 de ani. O performanta absolut remarcabila pentru o voce lirica masculina inalta si nu numai. Chiar si basii si baritonii, a caror longevitate artistica este fiziologic sporita, se opresc cu ceva timp inainte.
    Desigur, vocea – calda si velurata – este o premisa indispensabila. Dar secretele lui Domingo stau in rezistenta incredibila a aparatului sau fonator cu toata musculatura care il ajuta, in sanatatea vocala de invidiat, in tehnica – daca nu ideala, ca in manuale –, cel putin suficient de asiguratoare pentru a-i darui confortul in cânt si rezistenta la anduranta. Acestor daruri li se circumscriu muzicalitatea, simtirea artistica intensa, expresivitatea scenica, energia fizica si mentala bine conservata. Produsul? Nu un vocalist de referinta (à la Pavarotti), ci un mare cântaret-actor al scenelor lirice.
    Incursiuni baritonale
    Dupa o prima tentativa cu rolul Figaro din „Barbierul din Sevilla“ de Rossini in 1992 pe disc, primita cu raceala de critici, recent, Plácido Domingo si-a amintit din nou de adolescenta si, ambitios, a invadat teatrele celebre cu rolul titular, de bariton, din „Simon Boccanegra“ de Verdi. L-a cântat deja la Staatsoper unter den Linden din Berlin, la Metropolitan din New York, urmeaza Opera din Zürich, Teatro alla Scala din Milano, Opera Regala Covent Garden din Londra, Teatro Real din Madrid. Atractia pentru public a fost maxima, succesul comercial, garantat. Artistul este o mare vedeta, lumea se inghesuie sa-l vada intr-un rol atipic si, in plus, se gândeste ca ar putea fi una din ultimele ocazii de a-l admira pe scena, desi agenda tenorului autoapreciat bariton se completeaza an de an.
    In Bucuresti, a putut fi vazut in transmisia directa de la Metropolitan, pe marele ecran, a operei „Simon Boccanegra“. N-am fost prezent, comentam in studio transmisia simultana radiofonica, pentru posturile România Muzical si România Cultural. Dupa seara cinematografica, am auzit aprecieri dintre cele mai elogioase, practic fara rezerve, venite din diverse medii. Domingo a sedus cinefilii operatici, toata lumea a apreciat trairea intensa, jocul de scena, implicarea in spectacol. Nu ma indoiesc nici o secunda ca ar fi fost altfel. Ca actor, este coplesitor in orice talmacire.
    Raportul timbru-rol
    Din unghi sonor, epurat de vizual, o evaluare mai profunda se impune. In tot acest cor laudativ, nu trebuie uitat niciun moment ca fundamentele vocale au pornit de la o baza falsa. Timbralitatea lui Domingo este in mod clar de tenor iar rolul Boccanegra este scris pentru bariton. Chiar daca trecerea anilor i-a mai adumbrit culoarea glasului – nu suficient pentru a fi considerata de bariton –, chiar daca artistul ingroasa unele sunete – cu grija pentru a nu se decalibra si a strica linia sonora –, spaniolul ramâne indubitabil tenor. Desigur, notele grave, pe care nu le poate evita fiind scrise pentru bariton, rezoneaza surd si opac. Cu cele inalte n-a avut probleme, ambitusul nefiindu-i integral solicitat.
    Dar de aici, de la nepotrivirile de culoare, preceptele stiintifice ale esteticii vocale ne duc intr-o alta arie de analiza, aceea facuta prin prisma stilisticii romantice – careia opusul verdian ii apartine pe de-a-ntregul –, cu tot ce decurge in ceea ce priveste raportul timbru-rol.
    Cristalizarea corespondentei intre culoarea, calibrul timbral si personalitatea personajelor a fost unul din marile câstiguri ale operei romantice, care a depasit desele edulcorari baroc-belcantiste, dar a preluat de la acestea ce era mai bun si mai valoros. Când melodrama a inceput sa accepte realismul si l-a contrapus ambiguitatii timbrale de secol XVIII si debut de secol XIX, belcanto-ul a disparut ca stil pur. Ni s-au propus eroi pasionali, cu afisare libera a sentimentelor, departati de cei carora hedonismul le era exprimarea de capatâi. A fost un mare pas inainte, continuat apoi de lirica verista in drumul catre drama muzicala si alte teritorii apropiate de epoca noastra.
    Imbratisând conflictele romantice, pornind de la aceste raporturi si particularizând, Verdi si-a construit personajele cu preciziune: indragostitii sunt tenori – simboluri ale tineretii si idealurilor –, opozantii – dusmani, rivali, complotisti, razbunatori etc. –, sunt baritoni sau basi.
    Tatii verdieni
    O categorie insemnata de eroi verdieni baritoni sunt tatii. Ii numesc aici pe Nabucco, Francesco Foscari, Miller, Stankar („Stiffelio“), Rigoletto, Germont, Simon, Egberto („Aroldo“), Amonasro…, parinti nobili sau rudimentari, generosi sau vindicativi, patrioti sau teroristi, blânzi sau aroganti, rationali sau absurzi.
    Prin timbralitatea tenorala intrinsec-nativa a lui Domingo, raporturile se schimba radical si dramatic. In „Simon Boccanegra“, duetul cu Amelia, intre tatal Simon si fiica sa soprana, suna ca intre doi… amorezi, confruntarea dogelui Simon cu Gabriele, si el tenor, nu mai evidentiaza diferenta timbrala bariton-tenor, ambii sunt tenori de parca ne-am situa in plina vocalitate belcantista rossiniana transportata in scriitura romantica. Verdi n-ar fi fost de acord sa i se dea la gunoi conceptul sau evolutiv, pe care l-a dus spre inalte culmi de maiestrie.
    Si pentru a sublinia o data in plus importanta raportarii corecte intre timbru si rol, trebuie spus ca, in estetica vocala, chestiunea culorii de glas se pune si mai subtil decât aici, unde devierea este flagranta si grosolana. Chiar in cadrul aceluiasi tip de voce, pretentiile sunt foarte severe. Exista tenori cu culoare de un lirism pur care nu pot conferi pondere personajelor spinte sau chiar dramatice in interpretarea carora se arunca orbeste. Exista tenori eroici cu sonoritate metalica, atât de sedusi de poetica unor indragostiti incât incearca sa-i descrie cu voci de stentor. Si sa nu credem ca problemele se limiteaza doar la acest tip de glas. Sopranele, mezzosopranele, baritonii, basii cad deseori in aceleasi erori. Din pacate, star-sistem-ul de azi le incurajeaza. Daca nu impresarii si managerii, cel putin criticii si publicul trebuie sa dea atentia cuvenita fenomenului. Cu reactii pe masura. Pavaza in jurul raportului corect timbru-rol trebuie intarita.
    Va continua renumitul tenor spaniol cu asemenea incursiuni? Vor mai exista si alti temerari? Un singur raspuns. Sper ca nu.
    Una peste alta, rememorând ceea ce am scris in primele paragrafe si dând Cezarului ce-i al Cezarului, chapeau-bas Plácido Domingo pentru toate eforturile si aportul adus culturii! Dar nu trebuie uitat niciun moment ca estetica vocala si specificul romantic verdian din „Simon Boccanegra“ sufera.