Ceea ce ramâne in memoria cititorului din orice poveste este in primul rând personajul. Lumea literaturii este lumea personajelor ei, printre acestea aflându-se, nu o data, insusi cel care le plasmuieste (de pilda, la noi, Camil Petrescu, Anton Holban sau contemporanul nostru, Varujan Vosganian, cu „Cartea soaptelor“). Personajul este problema numarul unu a prozatorului. Intr-un interviu cu George Balaita, selectat intr-un volum pe care l-am publicat cu aproape treizeci de ani in urma, autorul romanului „Lumea in doua zile“ imi spunea: „Personajul este cel care, din punct de vedere epic, concretizeaza, da consistenta oricarui tip de poveste. Pâna si din experimentalistii („noul val“ atât de vechi azi) francezi, a caror experienta cred ca este ratata, dar ca spectacol al literelor nu lipsita de interes, daca retii ceva este tot câte un personaj sau macar sugestia lui. De pilda din „In labirint“ al lui Robbe-Grillet, soldatul redus la un singur simt (ochi) care rataceste prin lume. In ultima instanta retii personajul pentru ca el reprezinta umanitatea, specia. Nu vad epicul in afara personajului…“.
Nicolae Manolescu disocia, recurgând la o imagine plastica, intre personajul clasic-convex si cel modern-concav, acesta din urma fiind „o constiinta care recepteaza lumea si atât“, spre deosebire de cel din proza clasica, traditionala, care are stare civila, o biografie limpede, o conditie sociala clara si care ocupa un loc bine determinat in spatiu si timp. „Exista oameni – nota Dostoievski in „Jurnal de scriitor“ – despre care e greu sa spui ceva ce i-ar putea prezenta sub infatisarea lor cea mai tipica, cea mai caracteristica; acestia sunt asa-numitii oameni obisnuiti, banali, care intr-adevar formeaza marea majoritate a oricarei societati. In romanele si povestirile lor, scriitorii prefera de cele mai multe ori sa ia tipuri din societate si sa le reprezinte intr-o zugravire figurativa, artistica, tipuri care in realitate se intâlnesc foarte rar in ansamblul trasaturilor si care totusi sunt mai reali decât realitatea insasi. Podkoliusin, in expresia lui tipica, poate ca este chiar o exagerare, in nici un caz insa o aberatie. Câti dintre oamenii inteligenti cu mintea luminata, aflând de la Gogol cum este Podkoliusin, n-au constatat dupa aceea ca zeci si sute de prieteni si cunostinte de-ale lor seamana grozav cu el, atât doar ca ei nu stiusera pâna atunci ca acesta le e numele“. Eugen Simion scria undeva despre „lantul rebeliunilor romanului modern contra romanului constituit“. In aceste rebeliuni personajul si-a avut si isi are locul si rolul lui principal. A iesit si iese mereu invingator.
Dincolo de disocieri si observatii de tipul celor amintite, e limpede cel putin un lucru, si anume ca experimentele care si-au propus sa elimine personajul din naratiune s-au dovedit falimentare si chiar ridicole. Cu atât mai mult cu cât, departe de a propune o noua estetica, ele ascundeau de fapt sterilitatea epica, neputinta. Forta narativa se vadeste mai ales in capacitatea, talentul sau geniul de a crea personaje memorabile. Dupa decenii de la lectura celor mai importante romane ale lui Nicolae Breban, constat ca am uitat multe scene, replici etc., dar, ca sa dau doar doua exemple, pe Grobei din „Bunavestire“sau pe doctorul Minda din „Ingerul de gips“ ii am atât de vii in memorie incât prin ei pot reconstitui universul acestor romane in ceea ce are el esential, inedit, original.
Personajul este cel ce ne da sentimentul, atunci când citim un roman, o nuvela, o povestire, o piesa de teatru, ca asistam si chiar participam la, asa-zicând, o noua facere (sau refacere) a lumii. Gabriel García Márquez rememora un episod tulburator de pe santierul unei asemenea „faceri“: „Primul gând pe care l-am avut despre colonelul Aureliano Buendia a fost ca era vorba despre un veteran al razboaielor noastre civile, care va muri in timp ce urineaza sub un pom… Eu stiam ca trebuie sa-l omor si n-aveam curajul. Colonelul era deja batrân si facea pestisorii de aur. Si intr-o dupa-amiaza m-am gândit: «Acuma gata, s-a terminat cu el». Trebuia sa-l omor. Când am terminat capitolul, am urcat tremurând la etajul al doilea al casei, unde se afla Mercedes. A stiut ce se intâmplase când mi-a vazut fata. „Gata, a murit colonelul!“, a spus ea. M-am intins in pat si am plâns doua ore“. Colonelul din „Un veac de singurãtate“ isi incheia astfel destinul in poveste pentru a si-l continua in constiinta cititorilor din diverse timpuri si spatii. Cosmonautul din romanul lui Evtusenko „Dulce tinut al poamelor“, contemplând fata planetei Pamânt, se va trezi in cabina cu un musafir surpriza, care se comporta cum nu se poate mai firesc, nimeni altul decât… Aureliano Buendia. Eroii, personajele marilor carti ne insotesc pretutindeni. Revanse asupra efemerului si singuratatii omului, ei ne pot ajuta sa nu ne pierdem identitatea, sa nu ne instrainam de conditia noastra umana.
Vorbind despre personaj, gândul ma duce la un roman al unui alt mare prozator sud-american, Mario Vargas Llosa: „Razboiul sfârsitului lumii“, pe deplin ilustrativ in ideea acestor insemnari. De la primul cuvânt al capodoperei lui Llosa toata lumina „cade“ pe un personaj care sustine intregul edificiu epic (si ce edificiu!). Este unul dintre acele personaje de neuitat care legitimeaza umanitatea. Iata-l aparând: „Omul era inalt si atât de slab incât parea mereu vazut din profil. Avea pielea smeada, oasele proeminente, iar ochii ii ardeau cu foc nestins. Purta sandale de pastor si tunica vinetie ii cadea pe trup ca vesmântul acelor misionari care, din când in când, vizitau satele din serton – numele vastelor podisuri inalte din Nord – botezând copii cu nemiluita si cununând perechi de concubini. Era cu neputinta sa-i afli vârsta, obârsia, istoria, dar avea ceva pe fata lui linistita, in obiceiurile-i frugale, in neclintita lui seriozitate, ceva ce-i atragea pe oameni inca inainte ca el sa le dea sfaturi s…t Silueta lui se decupa in lumina asfintitului sau a primilor zori, pe când strabatea unica strada a asezarii, cu pasi mari, zoriti parca. Inainta hotarât printre capre cu clopotei la gât, printre câini si copii ce ii faceau loc privindu-l curiosi, neraspunzând la salutul femeilor care il cunosteau deja si ii faceau mici plecaciuni, dând zor apoi sa-i aduca ulcele cu lapte de capra si strachini cu pasat – farinha – si fasole s…t Uneori plângea, si plânsul ii atâta vapai cumplite in focul negru al ochilor. Apoi se ruga“.
Apoi…
Când te asezi la lectura unui roman care incepe cu intrarea in scena a unui asemenea personaj de epopee, te cuprinde spaima, cum ar spune Márquez, ca ai putea sa mori inainte de a-l citi (si a-l trai) pâna la sfârsit. Adica, in cazul romanului „Razboiul sfârsitului lumii“, inainte de a parcurge cele 700 de pagini.
Exista, e drept, romane care nu incep cu adevarat decât abia de pe la pagina o suta si care nu se incheie nici macar dupa 700 sau mai multe, scutindu-ne de angoasa de care vorbea autorul „Toamnei Patriarhului“. Dar si acolo pilonul de sustinere al constructiei epice este tot personajul…