Pâna la capat: „Never let me go“ de Mark Romanek

Independent de calitatile sale propriu-zise, succesul acestei ecranizari dupa un roman de Kazuo Ishiguro depinde de puterea de adaptare a fiecarui spectator la cel putin doua modificari majore de pozitionare ale filmului insusi. Admitând ca intram in sala de cinema fara sa fi citit romanul lui Ishiguro si fara sa stim nimic despre filmul lui Romanek, suntem confruntati pe rând cu o drama, cu o distopie, apoi cu un film de dragoste. In cel putin doua din aceste ipostaze (de science fiction si de film de dragoste), „Never let me go“ e la fel de bine integrat precum un calugar budist intr-un bar de strip-tease. In primul caz, trecerea de la un filon la altul se face printr-o serie de aluzii atât de fine incât necesita un efort considerabil pentru a le putea interpreta ca atare; finalul, pe de alta parte, e atât de evident, incât pare ca ne vorbeste nu protagonista, ci firma de PR careia i-a fost incredintata promovarea filmului. Ceea ce Kathy (Carey Mulligan) ne spune nu sunt cuvintele ei, ci o pastila care se cere inghitita, o colectie de slogane, morala, cum ar numi-o unii, adica ceea ce ar fi trebuit sa putem pricepe si singuri, dar mai sigur e sa ni se spuna. Impreuna, toate aceste contradictii fac un film pe cât de inegal, pe atât de captivant, condamnându-l si salvându-l in acelasi timp.
Elevi model
Kathy, Tommy si Ruth sunt elevi la o scoala englezeasca privata cu totul aparte. Atât in timpul cursurilor, cât si in afara lor, copiii de la Hailsham sunt tratati cu respectul rezervat indeobste sfintelor moaste. Nici vorba de severitate excesiva, de reguli absurde sau de pedepse demente, asa cum am vazut, bunaoara, in „If…“ al lui Lindsay Anderson. Si totusi, cu cât grija cu care sunt tratati e mai mare, cu atât ne pare internatul mai sinistru. Intr-adevar, dupa ceva timp, cladirea si sistemul mai mare din care ea face parte isi releva adevaratul caracter: toti copiii sunt clone menite sa satisfaca cererea de organe vitale. Ceea ce, de indata ce devin adulti, incep sa si faca.
Exceptând aceasta extravaganta SF, lumea in care ei traiesc e una si aceeasi cu lumea noastra. Distopiile clasice au drept decor domuri suprasecurizate, orase subterane, ferite de aerul toxic sau de razele soarelui, planete straine, pe scurt, o realitate cu totul alta decât cea in care traim. In cel mai rau caz, o distanta temporala linistitoare ne despartea pe noi, cei din sala, de ei, cei de pe ecran. De data aceasta, apocalipsa morala are loc acum (sau in urma cu nu prea mult timp, povestea fiind plasata in anii ’70 si ’80), iar calaii sunt cu nimic diferiti de noi insine.
Deschis / inchis
Interesant in filmul lui Romanek e ca, desi sunt la rândul lor oameni ca toti oamenii, Kathy, Tommy si Ruth isi asuma statutul de unelte si actioneaza ca atare. De la „Logan’s Run“ sau „Soylent Green“ la ecranizari precum „Fahrenheit 451“ sau „1984“, odata ce descoperea, treptat sau brutal, monstruozitatea sistemului caruia i se supunea, protagonistul incerca din rasputeri, cu grade variabile de siretenie si succes, sa-l submineze. In fiecare dintre cazurile citate, reusita sau moartea erau singurele variante pe care le avea la dispozitie. Câteodata, rezistenta eroului ii aparea acestuia (dar si noua) ca o alegere care se impunea de la sine. Alteori, impotrivirea lui la rigorile unui status quo abrutizant era de fapt cea a eroului american tipic, care, oriunde ar fi (in timpul Razboiului Civil, in mall, la cumparaturi sau departe, in spatiu), tot un serif ramâne.
Pentru Kathy, Tommy si Ruth, supravietuirea nu exista nici macar ca notiune. Impotrivirea lor in fata sistemului care ii condamna e zero, desi scaparea e cum nu se poate mai aproape: ajunge pur si simplu sa fuga, caci nimeni nu-i pazeste. Numai ca aceasta salvare ne pare la indemâna doar noua, nu si lor. Regulile lumii in care ei traiesc elimina aceasta optiune, iar curajul romanului si al filmului e ca duc conventia pâna la capat. In ceea ce constituie unica lor incercare de a-si schimba soarta, Kathy si Tommy dau ascultare unor zvonuri care ii indeamna nu sa puna la indoiala sau sa infrunte, ci doar sa fenteze establishment-ul, si asta pentru o scurta perioada de timp.
Aducând pe ecran acest sistem dintr-un trecut imaginar si veghind ca regulile sa-i fie respectate, Romanek infrânge un sistem cât se poate real: pe cel de acum.