Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei 141, „obiectivul“ unor diversiuni politice ridicole

In vara anului 2006, marile cotidiane bucurestene au promovat o prelungita si agitata polemica, adesea pigmentata si de atacuri la persoana, in legatura cu „Statutul juridic al Palatului Cantacuzino din Bucuresti». Doamna Ilinca Dumitrescu, pianista apreciata in România si în multe tari straine, atunci directoare a Muzeului National „George Enescu“, a sustinut, acompaniata de majoritatea redactorilor ziarelor din Bucuresti, ca Palatul Cantacuzino este proprietatea Statului Român, fapt dovedit prin publicarea Actului de donatie, semnat de proprietar, Doamna Maria Cantacuzino-Enescu, in anul 1967.

In acel document juridic autentificat in Elvetia si, apoi, la Bucuresti, se ploclama: „… in calitate de donatoare, donez irevocabil, liber de orice sarcini, Muzeului „George Enescu“ din Bucuresti, imobilul proprietatea mea, format din trei corpuri de cladiri, cu tot terenul aferent, inclusiv curtea, situat in Bucuresti, raionul „30 Decembrie“, Calea Victoriei nr. 141“. Documentul a fost publicat in unele ziare de catre d-na Ilinca Dumitrescu si nu comporta nici o discutie, deoarece in 1967 exemplarele originale au fost depuse si la Tribunalul din Bucuresti. In opozitie cu directoarea Muzeului, unii reprezentanti de marca ai Ministerului Culturii si ai Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor au sustinut „energic“ principiul ca Palatul Cantacuzino, de-a lungul timpului, a devenit proprietate si a Uniunii Compozitorilor, care ar fi investit sume mari de bani in „restaurarea“ lui. Afirmatia continea un sâmbure de adevar, in masura in care se produceau dovezi concrete privitoare la „furnizorul banilor“. In realitate, Uniunea Compozitorilor obtinuse, inainte de 1967 si dupa aceea, sediul in Palat in calitate de chirias.
Urmarind evolutia polemicii publice, mi-a atras atentia, cu deosebire, afirmatia distinsului muzicolog Octavian Lazar Cosma din revista Actualitatea Muzicala, nr. 7, iulie 2006, p.3:
„La scurta vreme dupa moartea lui George Enescu, in spiritul evidentierii personalitatii marelui artist, a fost eliberat Palatul Cantacuzino, ocupat abuziv de Institutul Româno-Rus (?), atribuindu-l Uniunii Compozitorilor si nou-infiintatului Muzeu George Enescu, efectuându-se reparatii pe banii compozitorilor, in fruntea breslei atunci se gasea Ion Dumitrescu…“.
Socat de asemenea afirmatii categorice ale profesorului O.L. Cosma, am reluat toata „arhiva“ personala din anii 1946-1960, am confruntat-o cu felurite documente, scrisori etc. publicate de muzicologi, cu deosebire, de d-l Viorel Cosma si am reconstituit „cronica“ despre toate proprietatile Familiei Maria si George Enescu intr-un material intitulat: „Proprietatile din România ale familiei Maria si George Enescu si regimul lor juridic“. Spre onoarea d-lui O.L. Cosma, lucrarea respectiva a aparut in revista „Muzica“, nr. 4/2007, p.73-96, necenzurata, respectându-se inclusiv opiniile critice ale autorului, la adresa conducerii Uniunii Compozitorilor si a Ministrului Culturii.
Am considerat obligatoriu din punct de vedere intelectual si moral sa intervin public, deoarece in perioada 30 octombrie 1953 – 8 februarie 1955 am detinut functia de loctiitor al ministerului Culturii si, impreuna cu Marin Mihalache si Paul Cornea, am gestionat in temeiul legii Patrimoniul artistic din Republica Populara Româna, din decembrie 1953 fiind numit de Consiliul de Ministrii si membru in celebra „Comisie Stiintifica a Monumentelor Istorice si Artistice“ din România, organism de stat independent administrativ, cu drepturi legale suverane, coordonat exclusiv de seful Guvernului. Mentionez ca si dupa instalarea (februarie 1955) ca sef al Sectiei de Stiinta si Cultura a C.C. al P.M.R. s-a hotarât sa lucrez, in continuare, si la „Comisia Stiintifica a Monumentelor…“
In pozitiile publice citate, am fost nu numai martor la activitatile cultural-stiintifice din tara, ci si actor si participant activ la initierea si infaptuirea concreta a multor deziderate cultural-artistice si stiintifice din acea epoca istorica. In noiembrie 1953, am fost la Dorohoi si Liveni, am obtinut o fotografie a casei atunci in paragina in care s-a nascut Maestrul. Dupa aceea, cu sprijinul lui Romeo Draghici, „secretarul si reprezentantul“ lui George Enescu in tara, ministerul nostru a obtinut incuviintarea Maestrului de la Paris, de restaurare a Casei din Liveni, inregistrarea ei intre „monumentele istorice“ din România si transformarea, apoi, in Casa Memoriala „George Enescu“ din Comuna Liveni „reliterata“ in 1955 prin Decret de Stat „Comuna George Enescu“. In 1957, se inaugura prima „Casa (Muzeu) memorial“ din România, dedicata unui muzician. In 1958, s-a inaugurat si Muzeul „George Enescu“ din Dorohoi.
In urma dorintei exprimate, la inceputul anului 1954, de Maestrul George Enescu, s-a restabilit regimul juridic al vilei Luminis din Sinaia, in conformitate cu Actul de donatie din 1947: loctiitorul ministrului Culturii Pavel Tugui a decis readucerea vilei Luminis din folosinta unui sindicat, in administrarea directa a Ministrului, conform prevederii din Actul de donatie: „… aceasta din urma dupa ce-om inchide ochii pentru vechi, eu si sotia mea“. La cererea lui Romeo Draghici, in vara lui 1954, am luat masuri ca vila Luminis sa fie supusa unor reparatii absolut necesare. In toamna aceluiasi an, seful guvernului, Gheorghiu-Dej, mi-a propus sa analizez impreuna cu presedintele Sfatului Popular Regional Bacau, situatia in care se afla mosia si conacul de la Tescani, prin Actul de donatie din 1947 urmând sa devina „… asezamânt (…) inchinat unor talente creatoare…“. Raportul celor doi reprezentanti ai guvernului a fost studiat de Gheorghiu-Dej si reprezentanti ai ministerelor economice. In final, mi s-a comunicat hotarârea Consiliului de Ministri in care se arata ca „efortul financiar“ de restaurare a proprietatilor de la Tescani sunt peste „posibilitatile din investitii“ din cincinalul 1956-1960, incât se decide amânarea lucrarii pentru „cincinalul 1961-1965“. Acestea au fost motivele invocate de guvernanti in 1954, pentru a mentine la Tescani intreprinderea agricola S.M.T. (Statiunea de Masini si Tractoare), sub administrarea Ministerului Agriculturii, inca vreo sapte ani.
***
De la inceput, subliniez viguros si transant, pâna la 4 octombrie 1967 Palatul Cantacuzino a fost in fond si forma proprietatea inalienabila a Doamnei Maria Cantacuzino-Enescu, din toamna anului 1946 stabilita la Paris, impreuna cu sotul ei, muzicianul George Enescu. Sa se retina ca familia Maria si George Enescu n-a renuntat niciodata la cetatenia româna, iar regimurile politice din România au scos toate proprietatile din tara ale lui George Enescu si Maria Cantacuzino-Enescu de sub rigorile legilor nationalizarilor de tip „democrat-popular“. Este vorba de nationalizarile imobilelor si intreprinderilor economice proprietati personale si nicidecum de terenurile aferente, caci in R.P.R. pamântul n-a fost „nationalizat“ ca in fosta Uniune Sovietica.
Proprietatea Mariei Cantacuzino-Enescu de pe Calea Victoriei 141 a redevenit in atentia autoritatilor de Stat si politice din R.P.R. – anii 1954-1956, odata cu efectuarea recensamântului „monumentelor de cultura“ din Bucuresti. Comisia de inventariere din Bucuresti a retinut ca „monument de cultura“ si Palatul Cantacuzino, dosarele recensamântului fiind depuse la „Comisia Stiintifica a Monumentelor…“ Selectarea monumentelor de cultura – cladiri civile – din Bucuresti au efectuat-o arhitectii: Petre Antonescu, Duiliu Marcu, Nicolae Badescu, Horia Teodoru si Stefan Bals, seful „comisiei“. Dupa dezbateri prelungite in plenul „Comisiei Stiintifice a Monumentelor Istorice…“ s-a convenit asupra listei „monumentelor de arhitectura“ din Capitala ce trebuie incluse in Cartea – document oficial de stat pregatita pentru tipar.
Totusi, in ianuarie 1955, academicienii Petre Antonescu si George Oprescu revazând manuscrisul Cartii respective, in cele 4345 obiective (titluri) – au solicitat „audierea“ unor persoane – proprietari ai unor cladiri civile din Bucuresti si alte câteva localitati. Colectivul de „clasare si repartizare“ pe „grupe“ a monumentelor l-a audiat pe Romeo Draghici, cu privire la statutul juridic al Palatului Cantacuzino si i-au cerut sa consulte pe d-na Maria Cantacuzino-Enescu daca accepta inregistrarea Palatului de pe Calea Victoriei „monument de arhitectura“, „sub protectia Statului“ si supus prevederilor riguroase din noua lege româneasca privind pastrarea si folosirea monumentelor de cultura. Romeo Draghici a confirmat in fata conducerii Comisiei respective faptul ca Palatul Cantacuzino este proprietate particulara a d-nei Maria Cantacuzino-Enescu si nu apare in nici un Act de donatie. Am aratat ca, spre sfârsitul lui martie 1955, Romeo Draghici a sosit la Sectia de Stiinta si Cultura de la C.C. (actualul sediu al M.A.E.) si mi-a spus, intre altele, ca a prezentat liderilor Comisiei Monumentelor raspunsul familiei Maria si Geoerge Enescu: „acceptul de includere“ a „Casei cu lei“ intre „monumentele de cultura“ de sub protectia statului. Asa se face ca apare in Cartea – document, la „monumente de arhitectura“ din Bucuresti: Pozitia 23 – Calea Victoriei, 141 PALATUL G. G. CANTACUZINO, azi: ssept.-oct.t Institutul de Studii Româno-Sovietice.
***
Includerea Palatului Cantacuzino in Cartea – document oficial de stat, cuprinzând monumentele de cultura selectate pentru restaurare si intretinere cu prioritate, in conditiile impuse de lege, a ingaduit factorilor de conducere ai Ministerului Culturii si ai Sectiei de Stiinta si Cultura de la partid sa discute eventuala trecere a Palatului de la Academie in sistemul Ministerului Culturii. Aceasta initiativa a lui P. Tugui si Constanta Craciun a fost impartasita de Gh. Apostol, prim secretar al Comitetului Central P.M.R. precum si de Dr. Petru Groza. Cei doi lideri de partid si de stat au recomandat ca intreaga chestiune sa fie discutata cu presedintele Academiei, Traian Savulescu si cu acad. Petre Constantinescu – Iasi, directorul Institutului…
La o intâlnire cu Petru Groza, acesta mi-a recomandat sa „tratez“ singur cu conducerea Academiei si Constantinescu-Iasi, fara ministrul Culturii, deoarece academicienii nu vor accepta sa predea Palatul ministerului. Apoi, spre surprinderea mea, a spus ca in Palatul Cantacuzino va trebui sa se organizeze „un eventual Muzeu al Muzicii Românesti“. Aceeasi sintagma o auzeam si de la Romeo Draghici, oaspete la sectia de partid de pe str. Stefan Gheorghiu.
Personal am nutrit convingerea – ce o pastrez si astazi – ca ideea infiintarii in Bucuresti a unui asemenea muzeu a apartinut Maestrului George Enescu. Citind cartea d-lui Viorel Cosma, „Enescu azi“ (Facla, 1981), m-am oprit asupra unei marturii a pianistului Ion Filionescu, care evoca o discutie purtata, in anul 1937, cu celebrul muzician român. George Enescu ar fi spus: „In cazul când vreodata se va face un muzeu despre mine, dupa cum chiar intentionez ca acest muzeu sa fie condus de prietenul meu Romeo Draghici…“ (s.n. p. 90).
Am reflectat asupra „tacticii“ ce trebuie adoptata. Cum aveam dreptul oferit de sistemul politic in vigoare sa cunosc si sa conlucrez la rezolvarea problemelor extrem de complicate ale Academiei R.P.R., am cerut audienta la presedinte, acad. Traian Savulescu. Acesta a acceptat propunerea mea de mutare in alta cladire, formulând doua conditii: sa-l conving si pe directorul Institutului, acad. Petre Constantinescu-Iasi si, totodata, sa discut cu venerabilul acad. Andrei Radulescu, fostul presedinte al Academiei Române in anii 1946-1948, singurul in masura sa-mi ofere informatiile corecte privind clauzele juridice ale preluarii in anul 1946 de catre Academie a Palatului Cantacuzino.
Acad. Petre Constantinescu-Iasi ma cunostea de la sedintele prelungite ale „Comisiei Monumentelor Istorice si Artistice“ si, in maniera lui „grabita“ si „nepotrivita“, a declarat prompt ca „n-are nimic impotriva“ sa mute Institutul, dar noul sediu sa fie „intr-o cladire centrala si nu undeva, la Balta-Alba ori Colentina!“
Acad. Andrei Radulescu a fost deosebit de ceremonios, interesat de evenimente la ordinea zilei, generos in informatii si aprecieri asupra oamenilor si faptelor lor. A aratat ca Academia Româna a decis in 1946 sa infiinteze un institut stiintific privind relatiile „româno-sovietice“, iar acad George Enescu a acceptat ca Academia sa incheie „intelegere“ cu Familia Enescu, in vederea amenajarii Palatului pentru noul Institut. Fondurile necesare infiintarii Institutului, Academia le-a primit de la Guvern. Institutul – am notat in insemnarile mele zilnice – s-a inaugurat „in luna iunie 1947“ – precizarea distinsului academician Andrei Radulescu. (Marturisesc ca in lunile urmatoare n-am avut ragazul necesar sa intreprind investigatii in arhivele Academiei pentru descoperirea „intelegerii“ de preluare a Casei cu lei).
M-am concentrat asupra cailor posibile de mutare a Institutului de Studii Româno-Sovietice, aceasta si pentru ca incepusera presiunile asupra mea, atât din partea lui Romeo Draghici, cât si din partea Comitetului de conducere al Uniunii Compozitorilor care, aflând despre „interventiile“ Sectiei de Stiinta si Cultura, a propus subsemnatului sa ofer sprijinul necesar ca Uniunea Compozitorilor sa se mute in Palatul Cantacuzino. Se crease o situatie extrem de complicata pentru Sectia de Stiinte de la partid si din pricina dispozitiilor primite de la conducerea partidului si guvernului de elaborare a proiectelor institutiilor cultural-stiintifice de investitii si fonduri bugetare, ce trebuie incluse in „planul cincinal 1965-1960“. Ori, aceste lucrari obligau Miniserul Culturii si Uniunea Compozitorilor sa prezinte la Sectia de Stiinta si Cultura obiectivele concrete de investitii si buget pe anii 1956-1960.
Tactica tergiversarilor, prin vorbe ticluite „artistice“, devenise neproductiva si primejdioasa. In acest sens, membrii Comitetului de conducere al Uniunii Compozitorilor (Acad. Mihail Jora, M. Andricu, Sabin Dragoi, Ion Dumitrescu, Zeno Vancea, Alfred Mendelsohn si Paul Constantinescu) au trimis Sectiei de Stiinta de la partid o scrisoare datata „28 septembrie 1955“ din care reproduc aliniatele privind „mostenirea lui G. Enescu“:
„Noi propunem ca delegatia de compozitori ce urmeaza sa plece in Belgia si Franta sa fie formata din 3-4 persoane. Dvs. insistati sa cuprinda 6-7 persoane. Acceptam propunerea dvs. cu conditia sa interveniti pentru sporirea sumei (valuta forte). (…).
Am analizat starea actuala de la Palatul Cantacuzino, unde ne-am inteles ca trebuie sa se mute Uniunea Compozitorilor. Va informam ca noi nu putem face nimic in aceasta privinta. Tov. Acad. Traian Savulescu ne-a spus ca elibereaza cladirea, daca ii oferim o alta cladire pentru „Institutul de Studii Româno-Sovietice“. Uniunea n-are insa nici o putere si de unde si cum sa procuram o cladire.
Tovarase Tugui, aceasta problema spinoasa si dificila o puteti rezolva numai dvs. care aveti audienta la conducerea guvernului si partidului. (Amanunte in P.T. «Scriitori si compozitori in lupta cu cenzura comunista», Albatros, 2006, p. 392-400 si Muzica, 4/2007, p. 85).
Se conturasera patru probleme esentiale, fata de care urma sa-mi delimitez optiunile cultural-administrative si sa actionez nesovaitor pentru traducerea lor in fapte cognoscibile: infiintarea „Muzeului Muzicii Românesti“; asigurarea unui sediu confortabil pentru Uniunea Compozitorilor; mutarea „Institutului de Studii Româno-Sovietice“ intr-o alta cladire; asigurarea deplasarii in Belgia si Franta a unei delegatii de muzicieni români formata din 6-7 membri, intre care sa figureze si Romeo Draghici – „secretarul si reprezentantul“ Familiei Enescu in Tara. (Precizez ca unii membri reprezentativi din conducerea Uniunii Compozitorilor si din Serviciile administrative ale Ministerului Culturii se impotriveau includerii lui Romeo Draghici in delegatia ce fusese programata sa se deplaseze in primavara lui 1956 in Occident!).
La indemnul lui Romeo Draghici care m-a informat despre „interesul“ special al d-nei Maria Cantacuzino, Enescu si al avocatului ei, Beditianu din Paris privind evacuarea Institutului Academiei din Palatul Cantacuzino si preluarea lui de catre Ministerul Culturii, in vederea organizarii – spunea Draghici – a „Muzeului Compozitorilor Români“ si a „Casei Compozitorilor“ pentru auditii, cenacluri muzicale etc. am decis sa apelez la membrii marcanti ai „Comisiei Stiintifice a Monumentelor Istorice si Artistice“ sa recomande o cladire din centrul Capitalei, care sa fie acceptata de acad. Petre Constantinescu-Iasi.
Aceasta decizie a dus la depasirea impasului privind evacuarea Palatului Cantacuzino. Prof. arh. N. Badescu, presedintele Comitetului de Stat pentru Arhitectura si Constructii si venerabilul profesor arh. Grigore Ionescu, secretarul Comisiei Monumentelor, au venit imediat in intâmpinarea cererii mele. Mi-au reamintit ca intre casele „selectate“ si incluse in Cartea – document pentru restaurare si protejare se aflau urmatoarele „monumente de arhitectura“: „Calea Victoriei, 107, Palatul Stirbei, azi: Muzeul de Arta Populara“. sIn subordinea Ministerului Culturiit; „Calea Victoriei, 113. Casa Munteanu, azi: Casa Scriitorilor“. sAsezamânt cumparat de la proprietar de Uniunea Scriitorilor, presedinte – Mihail Sadoveanut; „Calea Victoriei, 155. Casa Cerchez, azi: sediu Uniunea Artistilor Plastici, Casa Artistilor“. sCladire obtinuta de U.A.P. in 1954, cu sprijinul Ministerului Culturii si al Comitetului Executive al Sfatului Popular al Capitaleit; „Calea Victoriei, 192. Casa Gh. Manu, azi: Institutul de Lingvistica“; „Calea Victoriei, 196. Casa Dissescu, azi: Sediul ARLUS“.
Profesorii N. Badescu si Gr. Ionescu s-au oprit asupra Casei Dissescu – sediul ARLUS, apreciind ca este vorba de o cladire ocupata de salariatii unei institutii A.R.L.U.S., care detine si un spatiu mare intr-un bloc de pe str. Ion Ghica. Cei doi profesori, au acceptat sa ma insoteasca la „tratativele“ cu conducerea A.R.L.U.S. de pe str. Ion Ghica. In final, s-a hotarât ca, in locul sediului A.R.L.U.S. – Casa Dissescu, sa se mute „Institutul de Studii Româno-Sovietice“, seful Sectiei de Stiinta si Cultura obligându-se sa obtina toate fondurile necesare „reparatiilor“ la Casa Dissescu, precum si cele necesare „reparatiilor“si „restaurarii“ Palatului Cantacuzino. In infaptuirea ultimei obligatii, am beneficiat de generozitatea unor membri ai „Comisiei Monumentelor“ si a membrilor Academiei R.P.R., specialisti in constructii si restaurari, acad. Duiliu Marcu si profesorii, membri corespondenti, Stefan Balan si Aurel Beles (cf. Muzica, 4/2007, p. 89).
Intotdeauna am considerat aceste evenimente de valoare culturala ca un succes al vocatiei de solidarizare, in actiuni de interes general, a cât mai multi oameni de buna-credinta, onesti, cultivati si generosi in savârsirea de fapte bune… Nici una dintre persoanele active in stradania de materializare a ideilor constructive pentru cultura si stiinta nu trebuie uitata si cu atât mai putin expropriata de propiile idei si fapte, bune sau nocive. Adevarul trebui sa invinga minciuna, mistificarile si calomniile!

La inceputul anului 1956, am constatat existenta unor divergente de fond, cu privire la infiintarea „Muzeului Muzicii Românesti“, o situatie, aproape identica, cu cea observata de Uniunea Scriitorilor, in legatura cu propunerea de infiintare a unui „Muzeu al Istoriei Literaturii Române Mihai Eminescu“, idee sustinuta de membri importanti din lumea scriitorilor.
Liderii Uniunii Compozitorilor au acceptat punctul nostru de vedere ca decizie referitoare la viitorul Palatului Cantacuzino sa fie luata abia dupa revenirea in tara a delegatiei muzicienilor români din care a facut parte si Romeo Draghici. Personal mi-am dat seama ca orice decizie privind palatul este corecta numai daca reprezinta si hotarârea propietarului Doamna Maria Cantacuzino-Enescu. Ori, asemenea hotarâre, proprietara putea s-o transmita autoritatilor de la Bucuresti numai prin vocea lui Romeo Draghici, personajul de incredere veche si incercata al Familiei Maria si George Enescu. Aceasta realitate au acceptat-o si conducatorii Ministerului Culturii – Constanta Craciun si Ion Pas, ambii membri ai Comitetului Central, precum si adjunctul ministrului, Mihai Alexandru, implicat inca din anul 1955, in rezolvarea chestiunilor materiale ale familiei Enescu de la Paris.
La revenirea in tara a muzicienilor (M. Jora, I. Dumitrescu, Alfred Alessandrescu, Const. Silvestru, Alfred Mendelsohn si Romeo Draghici) am aflat ca Palatul Cantacuzino, despre care unii spuneau ca a fost donat Statului Român in anii 1946-1947, era in realitate proprietatea Mariei Cantacuzino-Enescu din Paris, astfel ca Romeo Draghici a si inaintat, despre acestea, un „Memoriu“ la C.C. al P.M.R. si la Ministerul Culturii in care cerea ca palatul, „monument de arhitectura ocrotit de stat“ sa devina lacasul „Muzeului Muzicii Românesti“ si „Casa Muzicienilor“. Doamna Maria Cantacuzino-Enescu, „proprietara“ palatului, a Anexelor si terenului, i-a incredintat aceasta dorinta. R. Draghici propunea ca viitorul muzeu sa poarte numele „George Enescu“. Primul secretar al C.C. al P.M.R., Gheorghiu-Dej mi-a aratat „memoriul“ semnat de Romeo Draghici si a stabilit ca documentul sa-l trimita presedintelui Petru Groza, singurul „in drept“ sa ia decizii in legatura cu „mostenirea lui George Enescu“.
Petru Groza a convocat pe ministrul Culturii Constanta Craciun, pe adjunctul ministrului, Ion Pas, pe seful Sectiei de Stiinta de la partid, pe compozitorii: I. Dumitrescu, A. Mendélsohn, C. Silvestri, Z. Vancea, S. Dragoi si M. Andricu. Romeo Draghici a citit „memoriul“ sau, discutiile desfasurându-se intr-o atmosfera calma si constructiva. I. Dumitrescu si M. Andricu au sustinut ca „deocamdata“ se poate organiza, in Palatul Cantacuzino, doar o „Expozitie George Enescu“, deoarece nu exista „fondul de exponate…“ In schimb, Romeo Draghici a insistat ca „tov. P.T. si d-na Constanta Craciun“ sa elaboreze „hotarârea de stat“ privind infiintarea Muzeului Muzicii. Evident, nimeni n-a respins solicitarea reprezentantului d-nei Maria Cantacuzino-Enescu.
Petru Groza a cerut ministrului Culturii si sefului Sectiei de la C.C. al P.M.R. sa-i prezinte un proiect de hotarâre a Consiliului de Ministri. Am prezentat, in timp util, proiectul, el a fost avizat de conducerea Uniunii Compozitorilor, Academia R.P.R. si Comisia Monumentelor Istorice, dar juristii Consiliului de Ministri in urma consultarii specialistilor de la Academie, inclusiv a acad. Andrei Radulescu, au hotarât, conform legii: Consiliul de Ministri, in virtutea Legii Monumentelor de Cultura, nu poate decide asupra Palatului Cantacuzino fara avizul (aprobarea) proprietarului, document olograf, anexat Hotarârii Guvernului.
Ministrul Culturii, dupa o consultare cu Romeo Draghici si alte persoane implicate a trimis la Paris pe Mihai Alexandru care a adus de la Paris aprobarea scrisa a d-nei Maria Cantacuzino-Enescu, autentificata la un notar din Paris de avocatul Bediteanu. Proiectul de hotarâre, depus la Palatul Victoria, a fost discutat si aprobat intr-o sedinta a Consiliului de Ministri si publicat ca Hotarâre a Consiliului de Ministri, nr. 1075 din 1956 privind infiintarea Muzeului „George Enescu“, in Palatul G.G. Cantacuzino, Calea Victoriei, nr. 141, institutie de stat, subordonata administrativ Ministerului Culturii. A doua zi, ministrul Culturii a emis Ordinul de numire, in functia de director al noului muzeu, a avocatului „reprezentant“ al d-nei Maria Cantacuzino-Enescu in România, Romeo Draghici.
La recomandarea ministrului Culturii si sefului Sectiei de Stiinta si Cultura de la C.C., Romeo Draghici, in calitate de director al Muzeului „George Enescu“, a solicitat liderilor „Comisiei Stiintifice“ a Monumentelor Istorice si Artistice, arhitectii Stefan Bals si Grigore Ionescu, aprobarea ca spatiul neocupat de Muzeul din Palat sa fie ocupat de conducerea Uniunii Compozitorilor. Dupa primirea aprobarii oficiale de la conducerea Comisiei Monumentelor de Cultura, a inceput mutarea Uniuni Compozitorilor in Palatul Cantacuzino, maestrii Mihail Jora, Ion Dumitrescu si Alfred Mendélsohn privind in acest sens si aprobarea proprietarei – d-na Maria Cantacuzino-Enescu.
Acestea sunt datele istorice reale, care nu pot fi eludate, ironizate, ori blamate. Membri ai Partidului Comunist Român si ai Partidului Social-Democrat din anii ilegalitatii, carora li s-au alaturat altii mai tineri, trecuti prin incercarile Razboiului si nenorocirilor postbelice, ajutati de intelectuali consacrati in cultura si stiinta româna, personalitati neangajate politic, ba chiar circumspecte si in conflict cu sistemul totalitar, au izbuit sa câstige timpul necesar culturii, sa dureze unele institutii de valoare nationala, precum: Muzeul National al Literaturii, Muzeul National „George Enescu“, Muzeul de Arta din Craiova, Muzeul Militar din Bucuresti, Muzeul de Arta din Cluj, Palatul Culturii din Iasi si aproape toate „Casele (Muzeele) memoriale“ din România contemporana.
***
Marturisesc cititorilor revistei „Cultura“ ca in 2007 n-am reusit sa limpezesc imprejurarile administrativ-juridice concrete, in care Palatul Cantacuzino a fost preluat de Academia Româna pentru Institutul de Studii Româno-Sovietice. De altminteri, am scris in „Muzica“ ca afirmatia despre o „ocupare“ abuziva de catre Institutul respectiv este nedemonstrata si deci eronata. Stânjenit de starea de necunoastere, am dedicat timp investigatiilor in arhive si „Monitorul Oficial“. Ele n-au fost zadarnice, deoarece am descoperit documente de stat ce limpezesc definitiv „istoria“ Palatului Cantacuzino in perioada 1940-1947.
Lectura foiletonului d-nei Irina Spirescu din „Cultura“, nr. 41, 15 octombrie 2009, p. 17-19, sub titlul „Palatul Cantacuzino, un splendid imobil cu fatada in stil Ludovic XIV“ prilejuieste publicarea si a ultimelor documente referitoare la „Casa cu lei“. Din acest punct de vedere, foiletonul citat aduce date concrete despre proprietatea Mariei Cantacuzino-Enescu, de pe Calea Victorie 141, ce merita remarcate. D-na Irina Spirescu arata, pornind de la documente de arhiva ca, la 3 februarie 1933, Presedintele Consiliului de Ministri a incheiat un contract de inchiriere cu Maria Cantacuzino, „casatorita ulterior cu muzicianul George Enescu“. Durata contractului de inchiriere a Palatului pe sase ani, adica pâna la 23 aprilie 1939.
Din motive inexplicabile, autoarea a renuntat sa informeze pe cititori asupra situatiei Platului Cantacuzino, dupa anul 1939. Ea revine, doar la anii postbelici cu un verdict de natura politica, la moda in zilele noastre, dar nedemonstrat cu date credibile.
„Confiscat abuziv de autoritatile comuniste, – scrie d-na Irina Spirescu – la 3 iunie 1947, in palat a fost inaugurat, in prezenta patriarhului, Aleksei al Moscovei si a guvernului Groza, Institutul de Studii Româno-Sovietice. Din 1956 aici isi are sediul Muzeul „George Enescu“ si Uniunea Compozitorilor din România“. Niste afirmatii articulate, in esenta, aproape identice cu asertiuni din alte publicatii bucurestene! Inainte de toate, trebuie sa aratam motivele reale ce l-au determinat pe regele Carol II si pe seful guvernului român din 1933, Al. Vaida-Voievod, sa inchirieze pentru Consiliul de Ministri Palatul Cantacuzino. Realitatea este ca la acea data, 1933, capitala României Mari – Bucuresti nu avea inca o rezidenta oficiala emblematica pentru Consiliul de Ministri. De aceea, in premiera, in anul 1937, Guvernul liberal Gh. Tatarascu decide sa incheie intelegerea cu profesorul arhitect Duiliu Marcu, pentru elaborarea proiectului de constructie a Palatului Victoria din Piata cu acelasi nume istoric!
Documente oficiale publicate in „Monitorul Oficial“ (Partea I), nr. 259 din 7 noiembrie 1944, ofera informatii inatacabile cu privire la situatia juridica a Palatului Cantacuzino, – perioada 1939-1948.
Seful Guvernului militar, generalul de Corp de Armata Adjutant, Constantin Sanatescu, supune, in preajma zilei de 1 noiembrie 1944, aprobarii Consiliului de Ministri un „Raport“ si un „Proiect de lege“, pe care, apoi, le inainteaza Regelui Mihai:
Raportul d-lui Presedinte al Consiliului de Ministri catre M.S. Regele,
„Sire,
Autorizat fiind de Consiliul de Ministri, respectuos, supun Maiestatii Voastre, alaturatul proiect de lege, prin care Presedintia Consiliului de Ministri, pentru nevoile sale se autoriza sa incheie cu d-na Maria Cantacuzino-Enescu, un contract, având drept obiect inchirierea imobilului proprietatea d-nei Maria Cantacuzino-Enescu, denumit Palatul Cantacuzino, situat in Bucuresti, Calea Victoriei Nr. 141.
Având in vedere conditiunile echitabile in care mi se ofera inchirierea acestui imobil, cu un trecut istoric; utilizat de aproape 12 ani exclusiv numai de Presedintia Consiliului; faptul ca imobilul – inchiriat in prezent de Ministrul Afacerilor Interne – devine liber incepând cu data de 23 Aprilie 1945, cât si necesitatea instalarii in centrul Capitalei a forurilor conducatoare ale Statului,
Am onoarea a solicita Inalta aprobare si semnatura Maiestatii Voastre, a proiectului intocmit de noi…“
Nr. 357.707
Presedintele Consiliului de
Ministri, General de Corp
de Armata Adjutant
/ss/ Constantin Sanatescu
1944, Noiembrie 1

Regele Mihai aproba si semneaza urmatorul „Decret-lege“:

„Mihai I, Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, Rege al României…
Asupra raportului d-lui Presedinte al Consiliului de Ministri N.r 357.707 din 1 Noiembrie 1944,
Vazând si jurnalul Consiliului de Ministri Nr. 753 din 1 Noiembrie 1944;
In baza dispozitiunilor inaltului decret regal Nr. 1620, publicat in Monitorul Oficial Nr. 202 din 2 septembrie 1944,
Am decretat si decretam:
Decret-lege
pentru autorizarea Presedintiei Consiliului de Ministri de a incheia un contract de inchiriere cu d-na Maria Cantacuzino-Enescu, pentru inchirierea imobilului proprietatea sa, situat pe Calea Victoriei Nr. 141
Art.I. Se autoriza Presedintia Consiliului de Ministri sa incheie cu d-na Maria Cantacuzino-Enescu un contract de inchirierea imobilului proprietatea d-nei Maria Cantacuzino-Enescu, denumit „Palatul Cantacuzino“ si situat in Bucuresti, Calea Victoriei Nr. 141.
Obiectul inchirierii il formeaza actualul local inchiriat de Ministerul Afacerilor Interne, cu contractul Nr. 2018 din 15 Aprilie 1943.
Chiria anuala va fi de lei 8.000.000, plus taxele si impozitele catre Stat.
Termenul de inchiriere va fi de 2½ ani, incepând cu data de 23 Aprilie1945.
Proprietarul se obliga sa repare atât instalatia electrica cât si instalatia de calorifer in care scop Presedintia Consiliului de Ministri este autorizata sa-i avanseze in contul chiriei suma de 5.000.000, ce urmeaza a fi retinuta in transe semestriale pâna la expirarea contractului.
Ministerul de Finante este autorizat sa deschida pe seama Presedentiei Consiliului de Ministri, creditul de 5.000.000, pentru acordarea avansului respectiv in contul chiriei.
Restul conditiunilor sunt cele prevazute in contractul actual Nr. 1018 din 15 Aprilie 1943, existent intre Ministerul Afacerilor Interne si d-na Maria Cantacuzino-Enescu.
Art.II. Orice dispozitiuni contrarii prezentului decret-lege se abroga.
Dat la Bucuresti la 4 Noiembrie 1944.“