Ion Pop , „Interviuri – între biografie si bibliografie“, Editura Limes, 2011, Cluj-Napoca, 456 p.
„Somatiile la confesiune“ pot deveni, cu certitudine, acte de veritabila jurisprudenta literara, extrapolând preferinta elevata deopotriva pentru un „joc al poeziei“, cât si pentru autocartografieri de natura bi(bli)ografica. Geografiile interioare se suprapun, în cele din urma, geometriilor poetice, legitimând dialogul între doua euri care se chestioneaza reciproc. Iata premisa cartii lui Ion Pop, „Interviuri – între biografie si bibliografie“, care este, în fond, prin intermediul interviurilor propuse, un jurnal mascat al unor experiente culturale profunde, o dare de seama nostalgica despre cum omul devine propriul sau text: „Traiesc sentimentele amestecate ale celui ce vede, de la un an la altul, cum biografia i se transforma, încetul cu încetul, – si ireversibil – în bibliografie“.
Interviul-palimpsest
Însa, departe de a fi o simpla rememorare prozaica a unui parcurs existential marcat de coexistenta a doua avataturi, „poezia“ si „critica“, cartea jongleaza subtil, ironic, echilibrat, cu pattern-uri de natura polemica. Prin sugestia rasfoirii unor lucrari precum „Jocul poeziei“, „Avangardismul poetic românesc“, „Avangarda în literatura româna“, trecând prin „iluziile literaturii române“ (E. Negrici), prin perspectiva asupra „istoriei si mitului în constiinta româneasca“ (L. Boia), asupra „sentimentului românesc al fiintei“ (C. Noica) ori a „schimbarii la fata“ (E. Cioran); marcând ca statii obligatorii poezia avangardista, neomodernista, optzecista, si chiar douamiista, dupa cum si (meta)critica aferenta acestor perioade; interogând constiinta noastra critica, artistica, istorica, ba chiar si cea sociala, Ion Pop testeaza constant rezistenta unui cititor (care ar trebui sa fie) specialist, a carui cultura sa depaseasca frontierele si complexele unei singure metode, într-un itinerariu din care se cade sa deducem argumentele unei „teme cu variatiuni“ (à la Bach sau Mozart, cum spune autorul) – literatura. De altfel, e de retinut profilul partenerilor de dialog, al caror numitor comun e formatia fie de critici / istorici literari, fie de poeti / prozatori, si dintre care amintim, aleatoriu, pe Adrian Paunescu, Emil Brumaru, Nicolae Rotund, Ion Vartic, Mircea Mihaies, Radu G. Teposu, Al.Cistelecan, Dan C. Mihailescu, Gabriela Adamesteanu etc.
Palimpsestul critic propus de Ion Pop sustine interdisciplinar mai multe paliere, incursiunile în „zone de frontiera“ (fie ale biografiei, fie ale „bibliografiei“) valorificând un anumit spectru ideatic. Astfel, ideea de „actualitate“ (o adevarata ispita relativizanta) cere pe tot parcursul lecturii o adecvare la context, deconspirarea traiectului temporal urmat de autor (cu exactitate din 1970 pâna în 2011), functionând, totodata, ca o capcana pentru cititorul neatent sau comod. De aceea, cronologic, treptele de „actualitate“ la care se opreste Ion Pop (si, implicit, interlocutorii sai), atât în poezie, cât si în critica, surprind tranzitia de la caracterul lor „oficial“, de serviciu ideologic, la o „radicalizare a atitudinii critice în poezie“. Pe de alta parte, autorul atrage atentia asupra unei frivolitati a criticii foiletonistice / de întâmpinare, care pare a se detasa de demersul academic, astfel ca exigentele „critifictiunii“, adaptabile culturii în masa, nu concorda cu procedeele clasice, care se cer, totusi, depasite. Ar fi nevoie, asadar, de un nou mod de expresie a criticii, atât formal, cât si substantial, care sa atenueze contextul instabil, acest melanj /Babel critic, precum si galopul lecturii cartilor. În acceptia lui Ion Pop, criticul foiletonist postmodernist pare a sustine un one-man-show cu materiale straine si incursiuni ludice (jocul) într-un scenariu care nu-i apartine (critifiction vs. docufiction), de unde si o oarecare tendinta a inadecvarii. Forme fara fond?
Dar aventura criticului si poetului Ion Pop abia începe, acolo unde în biografia marcata de „mitologia ardeleana“ (Inochentie Micu-Klein, Scoala Ardeleana, Lucian Blaga), se contureaza noi profiluri de legitimare ontologica (si, implicit, textuala). Primele încercari literare, apropierea de avangardism, descoperirea revistei „Echinox“, experienta franceza, perspectiva asupra optzecismului, si, in extenso, a pseudo-rupturii dintre generatii sunt problematici de atâtea ori reluate în cadrul interviurilor, aproape cu o insistenta didactica, încât pare ca ne-am afla în fata unui „prohiron“ sentimental-nostalgic, si în acelasi timp critic, amintind, de ce nu, în varianta moderna, de dialogurile platoniciene.
„Povestea de dragoste“ cu avangardismul o presupune pe aceea traita prin Poezie, în sine, ca pattern metamorfotic, relevând (dar si revelând) fatete identitare ale omului care traieste, practic, în interiorul unui paradox, marcat de o „ironie cu doua….taisuri“. Însa discrepanta dintre o „biata cumintenie“ si plonjarea directa în cloclotul avangardist e doar aparenta, în sensul în care însasi Zenobia îl învata pe Naum ce înseamna „a fi cuminte“, adica a sti cum sa întelegi, sa-ti dai seama de o anumita coerenta a propriului destin, probata de oameni, întâlniri, mesaje care se scurtcircuiteaza simbolic. Se pune asadar problema limitelor întelese, în ultima instanta, chiar ca ratacire „printre cercuri, pe margini, în gol“ („Zenobia“), discursul avangardist având, totusi, coerenta lui, un anume tip de ex-centricitate pe care Ion Pop o extrage tocmai în ideea asumarii unei altfel de identitati, marcate de obsesia pentru iesirea din cliseu. De altfel, episodului Gellu Naum i se acorda un spatiu de difuzare separat, individualizat, interviul acordat Dorei Pavel fiind nu doar o simpla lectie despre grupul suprarealist român sau despre receptarea operei poetului, ci despre însasi „starea de po(h)et si de po(h)ezie“, despre alchimia „metaforei obsedante“, si despre „cum sa mentii dragostea pe lume“, când, totusi, „s-ar parea ca scriuset.“
Cât despre postmodernism si avatarurile sale (optzecism, nouazecism, douamiism), „ziua judecatii“ (dupa cum o afirma si titlul interviului omonim din revista „Echinoc?iu“) deconspira mecanismele caduce folosite în delimitarea generationista, conturând un „conflict de competenta“ între principiile de ilustrare a diferentierilor de viziune, de limbaj, de stil etc. Ar fi, în fond, una dintre tarele actualitatii, care genereaza o scindare de tip neo-avangardist, angrenata într-o miscare de flux-reflux a trecutului, care face, astfel, dovada unei cunoasteri improprii a istoriei si culturii literaturii, si potenteaza, totodata, o amnezie din punct de vedere al autoidentificarii. Asa-numitul „postmodernism“ ar veni, asadar, ca o continuare, o preluare de stafeta, explorând o noua ipostaza a ritmului poetic, ce penduleaza între autenticism si textualism ca frontiere incerte, marcând „o epoca ce pare a sti totul despre cum se face si cum s-a facut literatura, si care produce literatura cu aceasta constiinta încarcata, destinzându-se partial prin supape ludice si ironice, facând cu ochiul de doua ori – realitatii imediate în perpetua si rapida metamorfoza, si textului construit despre ea, care se stie mostenitor de alte texte si mai stie, pur si simplu, ca nici el nu este altceva decât text, si înca unul relativizat la extrem de virtualitatea promovata de internet…“
Terapii culturale
Un punct de referinta pentru bi(bli)ografia lui Ion Pop îl constituie „brand“-ul „Echinoctiu“, mai ales ca experienta cenaclului si a revistei descrie un veritabil laitmotiv, un „efect“ (cum îl numeste Petru Poanta), care planeaza asupra majoritatii interviurilor, un fel de „rama“ a „relatarii“ sau un reper existential: „Echinox e un sinonim al tineretii mele“. De altfel, dincolo de aspectele cvasi-istorice, de reiterarea unor nume semnificative (Eugen Uricaru, Mircea Zaciu, D. Popovici, Ioana Em. Petrescu, Ion Vlad, Marian Papahagi, Ion Vartic, Ana Blandiana, Liviu Petrescu, Mircea Muthu), de marcarea unor diferente fata de miscarea bucuresteana (Cenaclul de Luni, de exemplu), conditia de „echinoxist“ înseamna racordarea la o scoala nu în sensul dogmatismului, ci expresia unui „spirit simultan exigent, rational si deschis generos spre o multiplicitate de formule, deschis spre celalalt, spre ceea ce numim astazi multiculturalitate“ .
Mai mult, experienta franceza a lui Ion Pop, în calitate de asistent asociat la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle (1973-1976), precum si de director al Centrului Cultural Român de la Paris (1990-1993) continua formatia echinoxista, eventual o consolideaza. În virtutea contactului cu un oras care, mai mult decât „al luminilor“ sau generator al unui „sindrom de panica“ (dupa formula lui Matei Visniec), Ion Pop îsi va cultiva o perspectiva multipla asupra literaturii, coroborata cu reactivarea constiintei situarii României, la urma urmei, între Orient si Occident (dupa un cliseu redundant), „la mijloc de Rau si Bun“ (Barbu), acolo unde Cartarescu se întreba daca e de competenta „medicului“ sau a „vraciului“ sa vindece. De altfel, „Orele franceze“, alaturi de Francis Ponge, Pierre Emmanuel, Philippe Soupault, Roger Caillois, Georges Poulet, Marcel Raymond, Jean Starobinski, Jean Rousset, întâlnirea cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca (si, implicit, cu experimentul „Europa Libera“) aduc în discutie si problema existentei (sau nu ?) a complexului scriitorului exilat (si deopotriva al exilului), precum si aceea a specificului national si a restructurarii politicilor culturale autohtone. Traducerile din limba româna în limbile de circulatie, orientarea cercetarii critice spre perioadele controversate sau ocolite ale istoriei literaturii române, promovarea si difuzarea de carte printr-o politica de marketing cultural adecvata etc. – toate sunt dezideratele unei revigorari a „omului bolnav“ care e cultura româna.
În consecinta, aspectul identitar gliseaza actualmente spre o alta perspectiva, în contextul „autofictiunii“, al (re)interpretarii experientei istorice (si ma refer aici si la comunism), al re-valorizarii decorului si traditiei locului, în ciuda caracterului volatil, de „aroma“ al acestora. Din punctul de vedere al lui Ion Pop, e clar ca, deopotriva în critica si în creatie, nu mai avem de-a face cu procedee pur formaliste de tipul „per aes et libram“ de „cântarire“ a valorii literare, ci cu o modalitate de apreciere individuala a „dosarelor de existenta“ ale fiecarui „inculpat“. Un atare proces cere, conform lui Ion Pop, o „atitudine calm-analitica“, adecvata cazului, sustinuta de argumente critice si documentare riguroasa, si nu exercitiul unei efervescente efemere frivole, precum cel practicat de „publicistica zgomotos jurnalistica“.
În fond, interviurile propun restaurarea treptata a literaturii române pe cale procedurala (procesuala), motivata de un „animus corrigendi“ de tip post-decembrist, prin parcurgerea unui „iter criminis“ al demascarii inautenticitatii. Nu cred ca e deloc hazardat sa spunem ca în conflictul dintre cultura elitelor si cultura maselor razbate o poluare cu consumerism a însusi actului artistic, contaminat de virusul unui senzational iresponsabil, dar si o glisare trepidanta ad inferos a valorilor. Nu-i scapa lui Ion Pop, asadar, viziunea asupra unei lumi contemporane supuse viciului subculturii, dar nici „remix-ul postmodern“ ca apanaj al libertatii re/de-constructiei sintaxelor de orice fel, evaluând prin „discursul critic sobru, precis, direct“ (Mircea Mihaies) argumentele litigiului dintre traditie si (post)modernitatea subversiva, pe problema originalitatii marcate de relativism.
La urma urmei, miza jocului / fuziunii dintre biografie si bibliografie, subtil pusa în abis prin metoda interviului, îl transforma pe Ion Pop într-un amfitrion al propriului spatiu critico-poetic. Testul e dur, atât pentru un tehnician, cât si pentru curiosi, deoarece scrisul nu (mai) e doar un elegiac „modus essendi“, ci devine o responsabilitate. Contractul interlocutorilor e, de altfel, tocmai acela de a nu ramâne la expertiza seaca a unor concepte, ci de a pune permanent întrebari, de a transforma chiar replicile în ipostazele unei potentiale „opera aperta.“ Pentru ca, „ei, bine, ne poate arde si de poezie“ acolo unde mrejele vocatiei refuza bisturiul ascutit al chirurgului.