Plecând de la consideratiile recente în ceea ce priveste calitatea blockbusterelor si natura lor cameleonica, un exemplu care se situeaza pe o pozitie excentrica, fata de trendul mentionat, este cel mai recent lungmetraj al lui Guillermo del Toro, „Pacific Rim“ – care e plasat, negresit, în categoria „cum sa faci un blockbuster de vara“. Inepuizabila tornada de caroserii spectaculoase la vedere, puse pe un fundal sonor cutremurator, reflecta, întru totul, un model de blockbuster – sa zicem, clasic – în contrast cu rateurile din ultima perioada ale regizorilor care îsi amputeaza filmele, pentru a ramâne, spre final, cu niste cioturi de creatie.
Una dintre probleme apare în momentul în care discutam despre del Toro si despre opera sa de dinainte de aceasta pelicula. Este adevarat ca „Pacific Rim“ – indiferent de locul fruntas pe care îl ocupa în topul blockbusterelor – nu este, prin excelenta, un film de Guillermo del Toro. Este binecunoscuta amprenta personala a regizorului, care tinde sa mearga mai mult în directia fantasy, ba chiar traditional fantasy, daca tinem cont de filme precum „Pan’s Labyrinth“ sau „Cronos“, care sunt povesti în adevaratul sens al cuvântului, si nicidecum „încarcaturi vizuale“. Cu toate acestea, trebuie sa mentionam ca scenariul si ideea originala ale acestui film îi apartin lui Travis Beacham, desi, în anumite momente, Guillermo del Toro este prezent prin umorul specific pe care îl propune în situatii tensionate.
Asadar, putem spune despre „Pacific Rim“ ca este un blockbuster clasic, fie si pentru ca propune eterna confruntare dintre bine si rau, în care binele este asociat umanitatii si puterii omului, iar raul este asociat existentei unor fapturi extraterestre – în acest caz, unor monstri al caror culcus se afla în adâncurile Oceanului Pacific. Cu toate acestea, tema este, mai degraba, luata de pe rafturile prafuite ale imaginarului cinematografic universal, pentru ca acest tip de conflict pare, acum, de-a dreptul vintage. Exista câteva deosebiri care contureaza importanta temei filmului si câteva detalii care o desprind de o mediocritate binecunoscuta în rândul povestilor S.F. „Pacific Rim“ reflecta, de multe ori, individualitatea eroului singular, dar se bazeaza, în general, pe totalitatea eroilor si pe relatiile emotionale, intelectuale si spirituale dintre acestia. Aici nu mai vorbim despre stereotipul eroului, „bucata de carne vie“ care lupta împotriva monstrului. În filmul lui del Toro o mâna de oameni lupta pentru acelasi scop, ba chiar, la un moment dat, se integreaza unei rezistente care se opune dorintelor autoritatilor superioare, si tocmai acest lucru accentueaza caracterul eroic. Mai mult decât atât, pentru ca empatia trebuie sa existe si la nivel vizual, oamenii lupta împotriva monstrilor extraterestri cu ajutorul unor roboti pe care ei însisi îi conduc, legati neuronal de comenzile lor. Si în cazul acesta, nu este vorba despre umplerea timpului filmic cu CGI-uri, ci totul pare sa mearga spre o zona mult mai înalta decât ar putea sugera defragmentarea vizuala a unui robot – în prim-plan trece ideea de ajutorul reciproc, transpus metaforic în film prin „valul neural“, conexiunea dintre doi piloti care îsi acceseaza, unul altuia, amintirile. Asa-zisa mitologie a filmului – pentru ca povestea lui Beacham si a lui del Toro pare sa scape câte unul, doua simboluri ascunse – puncteaza clar si termenii care îi însotesc pe eroii camuflati în roboti gigantici, dar si pe extraterestrii preistorici, o combinatie de sopârle si amfibieni. „Jaegerii“ – adica vânatorii robotizati – sunt cei care lupta împotriva creaturilor „Kaiju“ – în traducere japoneza, „fiara salbatica“, un monstru specific filmelor S.F. japoneze.
Plasata în 2020, secventa care deschide povestea este destul de sumbra si, pentru o secunda, doua, îti lasa impresia – si datorita ritmului în care imaginile cu dezastre curg în fata ochilor nostri – ca nici macar un happy-end fictiv nu ar fi posibil. Acest lucru se datoreaza, probabil, si faptului ca antieroul povestii se încadreaza în zona eco-horror, în sensul în care tensiunea si oroarea specifice genului S.F provin din constientizarea nimicniciei omului în fata dezastrelor naturale, care se pot ivi pe neasteptate. Mai mult decât atât, intro-ul peliculei reda, pe de o parte, imaginea de ansamblu a universului uman în urma atacurilor înfaptuite de Kaiju, iar, pe de alta parte, perspectiva subiectiva a unuia dintre eroii filmului, un pilot al unui Jaeger, Raleigh Becket (Charlie Hunnam). Ritmul peliculei este, apoi, bine dozat, nu exista timpi morti care sa fie umpluti pâna la refuz cu efecte vizuale declansatoare de oboseala cronica, iar flashbackurile sunt folosite atât cât trebuie si atât cât sa puncteze cele mai importante momente din perspectiva unui anumit personaj – de altfel, foarte pretioase nu doar pentru spectatori, ci si pentru celelalte personaje. Accentul cade pe tensiunea care se declanseaza în acel moment, si nu neaparat pe conflictele minimale, care au, totusi, rolul de a evidentia fiecare personaj în parte, dar si de a contura în mod voit destinul acestora. Momentele savuroase au si ele farmecul lor, ba chiar un rol generator de suspans, evidentiind, mai degraba, „calmul dinaintea furtunii“. În echipa de eroi care mai de care, scenaristii insereaza si personaje caricaturizate, contrastante – matematicianul care calculeaza numarul atacurilor unui Kaiju, asa-zisul savant-biolog-doctor care este fascinat de creaturile care omoara tot ce misca pe planeta, si, nu în ultimul rând, traficantul de organe Kaiju, pe numele sau Hannibal Chau, interpretat de actorul fetis al regizorului, Ron Perlman. Bineînteles, aceste personaje nu sunt decât niste masti care mai reduc, involuntar, ritmul tensionant al filmului, desi aparitia lor anunta, deopotriva, înrautatiri sau îmbunatatiri ale situatiei.
Din punct de vedere vizual, importanta pe care o acorda regizorul acestor roboti umanizati poate fi observata printr-o succesiune de imagini ce reflecta universul creat de del Toro si de scenarist, prin texturile alese pentru aspectul robotilor, prin atentia rezervata miscarii masinariilor, dar si prin pozitionarea acestora în cadru. Dintr-o perspectiva naiva, sau, mai bine zis, de necunoscator, „Pacific Rim“ a fost privit drept o combinatie neverosimila dintre „Godzilla“ si „Transformers“. Cu toate acestea, inspiratia lui del Toro depaseste astfel de granite banale si chiar el însusi afirma ca întreaga poveste a fost construita, cât se poate de personal, dupa modele de animé-uri pe care acesta le viziona în tinerete. Pâna si unul dintre eroii filmului, Mako Mori (Rinko Kikuchi), o japoneza salvata de actualul maresal al echipei, fost pilot de Jaeger, Stacker Pentecost (Idris Elbra), reflecta relatia dintre mentor si ucenic – relatie recurenta în animé-uri si bazata pe o caracteristica esentiala: respectul. Una dintre scenele care evidentiaza acest lucru este cea în care ultima fraza adresata de catre Mako maresalului nu este tradusa. Pe una din retelele de socializare scenaristul filmului, Travis, traduce fraza respectiva, care s-ar fi dovedit un cliseu pur – Mori va spune: „Sensei, I love you“.
În ciuda luptelor care ascund, prin proportiile titanice, un Colossus robotizat – asemenea uriasului din pictura lui Francisco Goya -, care îsi târâie picioarele printre valurile colturoase ale Hong Kong-ului, „Pacific Rim“ nu explodeaza la nivel de cliseu, ba chiar insereaza cliseul ca pe ceva necesar – de la cunoscutele glume cu rusii care sunt cei mai buni traficanti din lume de armament nuclear clandestin, pâna la imaginile care se vor a fi cutremuratoare, cu pâlcurile de chinezi fricosi ce pot fi zdrobiti într-o clipita. Chiar si asa, cliseul este de multe ori strâmtorat, pentru ca, în fond, el anticipeaza doar sacrificiul si destinul tragic al anumitor personaje.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 431