Orgia luciditatii

În urmă cu ani şi ani, într-o altă lume şi altă viaţă, acolo unde se află azi Teatrul Naţional, era Circul Bucureştiului. Cine avea curiozitatea se putea rătăci printre rulotele unde locuiau artiştii şi privi îndeaproape cuştile în care animalele dresate îşi aşteptau rândul să impresioneze spectatorii. Metroul nu exista, nu existau nici cerşetori pe scări, dar treceau tramvaie în sus şi în jos. Pe cealaltă parte a bulevardului era celebrul ceas unde tot cetăţeanul care ajungea în „centru“ îşi dădea întâlnirile şi unde s-au născut şi terminat multe poveşti de iubire. Probabil că nu exista nici fântâna arteziană. La Universitate şi la Arhitectură  erau şi pe atunci studenţi şi se învăţa carte. Statuile erau la locul lor, şi, în vitrinele consignaŢiei din apropiere, se vindeau parfumuri, creme, pudre şi alte lipsuri din magazinele de stat la care visa cuconetul bucureştean cu oarecare stare. Mitinguri nu se ţineau, nici adunări mai mult sau mai puţin spontane, nu le îngăduiau vremurile, cum nu îngăduiau nici căţărarea pe statuia lui Mihai Viteazul.
Piaţa Universităţii a intrat în imaginarul Capitalei şi al ţării ca un spaţiu simbolic destinat protestelor în timpul şi după evenimentele cunoscute îndeosebi sub numele de Revoluţie. S-a întâmplat să treacă pe acolo, într-un cadru organizat, şi Clinton şi Bush şi Michael Jackson. A şi rămas de altfel ani în şir o piaţă, un loc de întâlnire chiar dacă nu oarecare, datorită studenţilor şi a celor care pierdeau timpul în preajma fântânii arteziene. Recuperarea ca spaţiu simbolic al protestelor s-a petrecut cu adevărat acum doi ani, în plină iarnă. Un protest strict politic, o surprinzătoare trezire din apatie, o manifestare a exasperării împotriva politicilor de austeritate, a corupţiei, a incompetenţei şi a iresponsabilităţii guvernanţilor. Câştigurile au fost derizorii şi de scurtă durată. A căzut un guvern, a venit la putere un altul de aceeaşi speţă, a căzut şi acesta, au fost alegeri şi s-a instalat la putere un guvern de coaliţie, o altă coaliţie s-a format de curând şi nimic nu s-a schimbat şi nu se va schimba. Fiindcă orice guvern ar veni la putere, sub orice etichetă ideologică, politica sa economică, socială şi financiară va fi dictată fară drept de apel de Europa şi de Fondul Monetar Internaţional. Aşa merg lucrurile în colonia România şi aşa vor continua să meargă atâta vreme cât se vor afla la putere marionete care, spre deliciul sau dezgustul galeriei, se vor război la televizor.
De atunci, din iarna nemulţumirilor reale, spaţiul generos  al Pieţei Universităţii a devenit locul privilegiat de întâlnire şi de agitaţie al tuturor revoltaţilor din principiu, al cârcotaşilor, al frustraţilor şi al tăietorilor de frunză la câini. Un fel de circ când simpatic, când trist, când grotesc, transmis bineînţeles la televiziune şi învârtit pe toate părţile de comentatori atitraţi, de politicieni mari şi mărunŢi şi, la răstimpuri, cum şade bine celor care deţin adevărul ultim, de intelectuali în vogă sau pe cale de a o dobândi. S-au păstrat pentru un timp imemorial în istoria măruntă a Capitalei şi a ţării momentele de un haz nebun când, pe trotuarul din faţa Teatrului Naţional, domnişoare, doamne şi domni de vârste amestecate şi posesori de câini de toate rasele şi mărimile îşi spărgeau plamânii împotriva eutanasierii, iar pe celălalt trotuar, în dreptul Universitaţii, îşi sfâşiau cămaşa cei hotărâţi să salveze Roşia Montană şi, dacă ar fi avut timp şi vremea ar fi fost clementă, toate bogăţiile patriei încăpute pe mâna lichelelor indigene şi străine. Pe alte meridiane, în alte pieţe ale revoltei, se murea şi se mai moare şi azi, cum s-a murit şi la noi prosteşte în urmă cu douăzeci şi patru de ani, pentru libertate, democraţie, justiţie socială şi toate speranţele prosperităţii şi ale progresului vânturate de vânzătorii neoliberali de iluzii.
De curând, şi se poate spune fără a greşi că numai la noi se poate transforma cu atâta graţie dâmboviţeană ideea de revoltă în mascaradă, s-a inventat în Piaţa Universităţii un alt tip de manifestări. În afară de obişnuitele şi atâta de autohtonele sictiruri şi ceva comparaţii animaliere, fondul recriminărilor reciproce nu e niciodată prea clar, nu sunt idei nobile în joc, nu e nicio dispută şi nicio confruntare ideologică şi nicio înţelegere diferită a unui imperativ social, pur şi simplu fiecare clan îşi apară privilegiile, celebritatea şi bunăstarea şi năzuieşte să câştige altele şi ceva mai mult pe seama celuilalt clan. Tot circul, se înţelege, desfăşurat în numele clarificărilor şi al asumărilor necesare şi urgente, al datoriei civice de a onora libertatea şi demnitatea. Istoria maruntă a Capitalei şi a ţării vor reţine cu certitudine şi ultimul miting de solidaritate organizat în urmă cu două sãptãmâni de revista doamnelor trecute de o anumită vârsta şi de clubul dialogului social rezervat în exclusivite celor care nu pun la îndoială binefacerile neoliberalismului şi se pierd cu firea în faţa strălucitorului Occident. Solidaritatea cu moralistul naţiunii şi hagiograful îngerilor, altminteri obosit de solicitări şi adoraţie, a fost asumată cu deosebire de cuconet bătrâior puţin isterizat de curajul de a-şi mărturisi slăbiciunile culturale şi de o natură mai intimă, de 50 de tineri căzuţi în capcana stupidă de a purta ochelari cu o singură lentilă ca patronul televiziunii incriminate, de curioşi şi de jandarmi discreţi. Din ce s-a văzut la televiziune şi din ce s-a scris în ziare, momentul culminant şi sublim al mitingului l-a constituit caţărarea dificilă dar hotărâtă pe statuia lui Mihai Viteazul a celui mai bun şi fidel amic al subiectului solidarităţii.
Capitala, ţara, poate şi Europa, poate şi Statele Unite, în pauză de cafea între două sancţiuni de hotărât împotriva Rusiei, ar fi fost martore, după cum scrie un excitat, la declanşarea în sfârşit în România a „orgiei luciditãŢii“. S-a luat notă.