Oficial, suntem în vreme de pace

Un nou summit al G-7 şi două reuniuni ale Consiliului European au concentrat în luna iunie atenţia lumii. Criza din Ucraina şi evoluţiile de pe continent provoacă, în continuare, preocupări serioase. Un sondaj recent arată că mulţi europeni socotesc că guvernele lor nu trebuie să se manifeste solidar în cazul unei agresiuni împotriva unui stat membru al NATO. Cu alte cuvinte, în eventualitatea unui război, articolele 5 şi 6 ale Tratatului Alianţei Nord-Atlantice pot fi ignorate.
În astfel de vremuri, România este condusă prin edicte transmise pe reţele de socializare. Rece şi de la distanţă, adică.
Reuniunea G-7 din Germania
Temele luate în  dezbatere – criza din Ucraina, terorismul, economia şi comerţul, încălzirea climei, sănătatea şi condiţia femeii – prea multe şi prea fără legături între ele, nu au şanse să-şi afle rezolvare într-un cadru lipsit de puteri decizionale. Grupurile statelor cu economii puternice suferă de la naştere de o ambiguitate structurală care face ca participanţii, în oricare format – de 7, de 8 sau de 20 – să nu poată lua decizii. La Garmisch-Partenkirchen a fost schiţat un plan ce implică angajamentul tuturor statelor de a lua măsuri care să facă posibilă scăderea temperaturii globului cu 2 grade într-o jumătate de secol. O întrebare: ce valoare are un astfel de program luat în absenţa reprezentanţilor Chinei şi ai Indiei? În privinţa terorismului, Comunicatul final al reuniunii vorbeşte despre lupta împotriva acestui fenomen, ca „prioritate a comunităţii internaţionale în ansamblu ei“. În această „comunitate internaţională“, Irakul şi Iranul ar putea participa la luptă cu convingeri identice, ar putea să-şi „coordoneze acţiunile“? Aşa cum este vehiculat, conceptul de „comunitate internaţională“ aminteşte de Frontul mondial al păcii din anii ‘50, în vremea Războiului Rece şi de congresele acestuia, de la tribuna cărora erau sloboziţi porumbei, cu ramuri de măslin în cioc, să vestească viitorul de aur al omenirii.
Două teme care deşiră Europa
Era de aşteptat ca imigraţia şi criza din Grecia să concentreze întreaga atenţie a noii reuniuni a Consiliului European. Sunt două teme care deşiră Europa. Drama imigranţilor îşi are cauze în sărăcie, conflicte, războaie pentru care aceştia sunt cel mai puţin vinovaţi. În România, fenomenul nu este prezentat în toată complexitatea lui. Ni se spune că imigranţii fug din zonele de conflict din cauza fricii, mizeriei şi sărăciei, ceea ce este adevărat. Dar nu ni se spune că din Afganistan, Libia, Siria, Yemen, Republica Centraficană, Mali fug şi oponenţi politici ai regimurilor instalate în urma războaielor duse în ţările lor din interese economice şi strategice ale altora. Ei nu sunt imigranţi sociali sau economici, ci azilanţi politici care au dreptul la protecţie. Târgul împărţirii de cote şi invocarea criteriilor de primire a acestora nu au nimic comun cu democraţia. S-a mers prea departe când s-au cerut măsuri de factură militară pentru blocarea ambarcaţiunilor cu imigranţi şi abandonarea lor în mijlocul Mediteranei. Nu toţi refugiaţii sunt aventurieri, nu toţi sunt de vină că au devenit marfă pentru câştiguri oneroase. Mai este ceva: în lumea noastră modernă şi democratică, companiile transnaţionale nu întâmpină nici o oprelişte să se instaleze unde poftesc, oriunde obţin profituri. Oamenii năpăstuiţi, alungaţi din casele şi statele lor, nu au dreptul să circule şi să fie primiţi în lume?
Prudenţa, o nouă
pedagogie politică
Se observă o modificare de tactică a Bruxelles-ului faţă de marile crize. Prudenţa a devenit o nouă pedagogie politică. Speriaţi că Atena nu se îmblânzeşte, nu doar statele ce se manifestau intransigent până mai ieri se văd obligate să facă paşi înapoi, ci şi creditorii. Păstrarea Greciei în zona euro a devenit piatra filozofală a Uniunii Europene. Şefii de stat şi de guvern ai statelor Uniunii Europene au încercat din răsputeri să evite ieşirea Greciei din zona euro. Ei au avut o reuniune extraordinară consacrată deblocării crizei, iar la cea semestrială a  Consiliului European au aplanat disputele vechi şi au găsit soluţii. Parţiale, deocamdată. Deşi „afacerea“ nu antrenează responsabilităţi egale ale statelor membre, deşi nu toată lumea a participat la complicităţile profitabile atât pentru greci cât şi pentru creditorii externi, hopul a fost trecut. Premierul Tsipras a prezentat Consiliului European din 25-26 iunie măsuri agreate la Berlin şi Paris, la FMI şi Banca Mondială, care deschid perspectiva unui plan global. Mai rămâne să nu se trezească vreun oponent în guvernul de la Atena şi ca Parlamentul elen să aprobe planul.
Adevărul despre criză începe să fie spus mai pe şleau. Belgianul Eric Toussaint, membru al unui comitet de experţi instituit pentru examinarea eşecului planurilor de austeritate impuse Atenei, este de părere că „legile europene şi internaţionale au fost călcate în picioare, ca şi drepturile omului, la adoptarea planurilor din 2010 şi 2012 adoptate pentru salvarea Greciei de la faliment… Comisia Europeană cunoştea consecinţele posibile ale acestora… Situaţia din Grecia a fost dramatizată pentru a se crea ideea că problema era cea a datoriei suverane (publice), nu cea a datoriei private. A fost un excelent mijloc de a impune politica de austeritate în Grecia“.
Mai stăruie, totuşi, ecouri ale dădăcirii guvernului de la Atena. Christine Lagarde, şefa F.M.I., l-a tratat pe ministrul de finanţe Yanis Varoufakis ca pe un imberb politic, uitând că ministrul este profesor de economie, cu studii în Anglia, Australia, SUA, Italia şi că ştie cum funcţionează maşinăria financiară condusă de F.M.I. şi Banca Mondială. Autoritatea doamnei Lagarde, de bunică supărată, a răbufnit în vorbe nedelicate: „Este urgent să restabilim dialogul, dar cu adolescenţi în piesă“. Nu ştiu exact dacă făcea trimitere la piese ale teatrului antic grec sau la „piesele“ unei locuinţe, cum numesc francezii compartimentele unei case; în acest al doilea caz, constatăm că viaţa este din ce în ce mai greu de suportat sub acelaşi acoperiş.
Criza ucraineană
Şi în această privinţă se fac paşi înapoi, şi aici se manifestă prudenţă. La Garmisch-Partenkirchen participanţii au ambalat în staniol refolosit evoluţiile din Ucraina: „Preocupate de intensificarea luptelor… în estul Ucrainei, … G-7 a reiterat apelul pentru respectarea încetării focului şi retragerea armamentului greu din estul Ucrainei“. Grija pentru soarta democraţiei la Kiev scade tocmai când guvernul ucrainean se întărise cu miniştri recuperaţi din Georgia, inclusiv cu fostul preşedinte Şaakaşvili. Aşa cum constatăm în comentarii venite de la Paris, Kievului i se oferă, pe lângă promisiuni, şi altceva. Jean-Pierre Chevènement, senator şi preşedinte de onoare al Mişcării Republicane a Cetăţenilor, a fost însărcinat de preşedintele Hollande să discute la Moscova cu preşedintele Putin. Nu se ştie ce a raportat între patru ochi la Elysée, dar în Le Monde diplomatique Chevènement oferă o lecţie de istorie, neaşteptată de ucraineni. „Hotărâtă la sfârşitul lui 1991 de Boris Elţîn, preşedintele Rusiei, şi omologii lui ucrainean şi belarus, dezmembrarea Uniunii Sovietice s-a desfăşurat paşnic pentru că predecesorul lui, Mihail Gorbaciov, nu a vrut să se opună. Rusia era plină de conflicte potenţiale. Din acest spaţiu multinaţional, 25 de milioane de ruşi au fost lăsaţi în afara graniţelor Rusiei (de fapt, a mai rămas cu 147 de milioane de locuitori, potrivit recensământului din 1989, faţă de 286 de milioane câte existau în Uniunea Sovietică), iar aceştia sunt risipiţi în entităţi foarte diverse. În plus, trasarea capricioasă a frontierelor a multiplicat tensiunile între statele succesoare şi minorităţi (Karabah, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria etc.). Unele dintre aceste state multietnice nu au existat niciodată în trecut. Este mai ales cazul Ucrainei care, ca urmare a prăbuşirii armatei ţariste, a fost stat independent doar trei ani în istoria ei, din 1917 până în 1920. Ucraina, aşa cum a apărut în decembrie 1991, este un stat compozit. Regiunile occidentale au făcut parte din Polonia între cele două războaie mondiale. Regiunile orientale sunt populate de rusofoni ortodocşi. Ţinuturile de la Marea Neagră au fost cândva ale otomanilor. Crimeea nu a fost niciodată ucraineană înainte de măsura luată, fără consultarea cuiva, de către Nikita Hrusciov, în 1954. Tradiţia de stat (a Ucrainei, n.n.) este recentă, de mai puţin de un sfert de secol. Privatizările din anii 1990 au scos la lumină o clasă oligarhică ce domină statul mai degrabă decât este dominată această clasă de către stat. Situaţia economică s-a degradat foarte mult, datoriile sunt considerabile. Viitorul Ucrainei (aderarea la NATO sau neutralitatea) este inseparabil de reconfigurarea raporturilor de forţă la scară europeană sau mondială. În 1997, dl Zbigniew Brzezinski scria deja că singurul mijloc de a împiedica Rusia să redevină o mare putere rămâne scoaterea Ucrainei de sub influenţa ei“. Să reamintim şi noi că, în 1922, Lenin afirma că „Dacă Rusia pierde Ucraina, îşi pierde capul“.
Ce să înţelegem în privinţa păcii pe continent? Oficial, ni se spune că suntem în vreme de pace, ni se cere, vorba unui fost consilier prezidenţial, să trăim relaxaţi. În realitate, confruntarea a revenit periculos în viaţa Europei.