Obrazul literaturii

Citesc în „Literatorul“ (nr.145/ 2011) o splendida evocare a lui Fanus Neagu. Evocarea e semnata de Alexandru Paduraru. De fapt, gresesc: nu-i propriu vorbind o evocare a unuia din cei multi care pretind acum dupa ce scriitorul nu mai e ca „l-am cunoscut pe Fanus Neagu“. E vorba, mai degraba, despre un frumos contur portretistic în care evocatorul surprinde câteva trasaturi distinctive ale prozatorului extrase din traseul sau biografic si, mai cu seama, din opera lui, acolo unde scriitorul sta mai bine pe picioarele lui si e cu mult mai adevarat decât insul biografic ce-i poarta numele. Acesta din urma poate da impresia unui sedentar, legat cu funii groase de masa de scris, acomodabil si conservator, familist incoruptibil în viata de toate zilele. Faptura bivalenta, scriitorul se dezvaluie, ascunzându-se, în opera lui cu mult mai mult decât în viata lui. Sufleteste, sedentarul acesta este un nomad incorigibil care, ca un veritabil picaro, fuge de acasa pornind într-o lunga si fabuloasa calatorie din care nu se va opri niciodata. Eroii prozei lui Fanus Neagu dau mai bine seama de natura autorului decât biografia lui si istoria trecerii sale prin lumea în care se spune ca a trait. Stramutatii din „Îngerul a strigat“, lumea nestatornica a „hotilor de cai“, nebunii, fugarii, dezmostenitii, locuitorii periferici din tinuturile nimanui, de la marginea civilizatiei si a societatii, vietuitorii ce plutesc ca umbrele în pustiul straveziu al apelor fara zagaz din Scaunul singuratatii, ori halucinatii care cauta si fug dupa apa „dincolo de nisipuri“ sunt fratii de cruce din familia spirituala a prozatorului. Opera lui e plina, ca în „Frumosii nebuni ai marilor orase“, de crai nestatornici, înzestrati cu un puternic instinct migrator, cu un irepresibil dor de fuga si care, mânati de o „neliniste disperata“ (E. Simion) se afla mereu pe drum în cautarea unui loc pe care niciodata nu-l vor gasi si pe care nu vor obosi sa-l caute întruna. Eroii lui sunt, pe scurt, inadaptatii, rebelii, „exmatriculabilii“ sociali si politici: un soi de nonconformisti de tip anarhist ce mostenesc, pe lânga instinctul deambulatoriu al istratienilor, urme vizibile dintr-o straveche traditie picaresca de origine hispanica. O traditie, în fine, în care anti-eroul devine erou, dând un tel nonconformismului si revoltei lui. „Venit din abulicul peisaj dunareano-brailean, cu hoti de cai si fantasme ivite din roua diminetii, cu aristocrati decazuti în desueta lor splendoare si cu vigurosi vestitori ai lumii noi fluturând drapele tricolore – scrie evocatorul din „Literatorul“ –, Fanus Neagu a surprins si fascinat prin limbajul sau suprasaturat de invocatii poetice într-o perioada când exprimarea tovaraseasca era scurta si la obiect“. A surprins, într-adevar, asa de tare aceasta înclinatie a lui spre fast si ornament stilistic, încât un prozator de talia lui Marin Preda, inaderent si deloc fascinat de ea, o semnala ca pe o primejdie evazionista într-un celebru articol despre „facatorii de cuvinte“. Parintele „Morometilor“, credincios unui clasicism de tip „doric“ (N. Manolescu), era nedrept nu cu respectiva înclinatie formal ornamentala, dar cu încarnarea ei într-un prozator de talia si factura lui Fanus Neagu care, printr-o naturala înzestrare, sfida prin lirism, metafora, ornament fastuos si fosforescent acea „exprimare tovaraseasca scurta si la obiect“, recte saraca, dogmatica si denotativa a unui stil si limbaj de epoca adus la putere de ceea ce s-a numit „realismul socialist“ în literatura. Alexandru Paduraru evoca în chip nimerit un interviu al lui Fanus Neagu dinspre sfârsitul acelei epoci, în care, fiind întrebat „Ce-i lipseste prozei românesti în acest moment?“, raspunde scurt si… metaforic: „Un obraz.“ Ce reprezenta acest misterios, aparent intraductibil „obraz“? În literatura, în arta în general, curajul de a spune adevarul nu ajunge. Acest curaj te poate face martir, dar nu artist. Curajul fasonat si îmblânzit, ca „sa treaca“, pudoarea si grija pentru a nu „sparge“ urechile cu adevarurile pe care le spune nu intra în discutie. Omul nu era un pudic. Vorbea tare, numea pe sleau ceea ce era de numit. Scriitorul era, însa, un rafinat, cu auzul fin si vorba împletita în fire subtiri ca matasea, a inventat o limba, necunoscuta si derutanta, numai a lui, nu-si vindea ideile în hainele de toata ziua: era un artist al cuvântului. „Nu cred ca în literatura curajul nud de a numi ceea ce pare mai greu de numit – spune Constantin Toiu, prietenul lui Fanus Neagu si nasul de botez al“ Îngerului a strigat“ – ajunge spre a deveni si artist. Ramâne cum spui. Si cei mai mediocri sustin adevarul, dar el nu apartine celor mediocri“. Într-o lume supusa „exprimarii tovarasesti scurta si la obiect“, literatura e pândita de a-si pata „obrazul“, de a-si pierde nobletea si demnitatea. „Obrazul“ lui Fanus Neagu nu era nimic altceva decât criteriul decisiv ce deosebeste literatura de maculatura, esenta de aparenta. O literatura fara stil, ca un cavou de marmura, napadita de „exprimarea tovaraseasca“ reprezenta deja viitorul cimitir literar al abundentei productii „realist socialiste“. Aratând cu degetul la „obraz“, autorul „Îngerului a strigat“ denunta o întreaga falsa literatura, inclusiv o parte – destul de mare! – din productia scriitoriceasca a înaintasilor sai imediati, contemporani cu el, o productie de care acestia începeau ei însisi a se rusina. „Cavalcada, galopul, tropaitul metaforelor – scrie cu dreptate Alexandru Paduraru – apartineau unui timp în care cuvântul mai putea fi înnobilat în cautarea celuilalt obraz al prozei românesti“: cultul adevarului fara „obraz“ nu face arta si nu-l ilustreaza pe artistul adevarat. Disimulându-se sub numele lui Ramintki în „Frumosii nebuni ai marilor orase“, scriitorul „nu-i permitea (personajului – n.n.) sa perceapa realitatea decât ca pe o sarbatoare a cuvântului nu doar scris, ci si vorbit.“ Stia prea bine ca viata ce-l inspira pe scriitor potrivit propriei înclinatii nu e un pogon de flori, ci, adesea, un spectacol derizoriu si dezgustator sau tragic, ca în capodopera lui nuvelistica, „Acasa“: în proza lui, fara a le ocoli, a învins dezgustul si derizoriul printr-o mare afectivitate destinata dezmostenitilor – „frate al ranitilor“, spune autorul evocarii – si printr-o nedezmintita, niciodata tradata, tinuta stilistica demna de adevaratul artist. E o întrebare daca „mizerabilismul“, „biografismul“ si „hiperrealismul“ dintr-o mare parte a literaturii scrise de talentatii literatori actuali nu tradeaza întrucâtva, câtusi de putin, „obrazul“ artei si pe al artistului. Si daca, ducând gândul mai departe (adica mai înapoi!) n-ar fi plauzibila abia acum marea actualitate a vechiului articol scris de Marin Preda împotriva „facatorilor de cuvinte“ ai epocii lui. Oare n-ar trebui „reabilitat“ acel faimos articol al marelui scriitor, articol vazut (citit) cu ochi rai de unii critici care au citit în el chiar un îndemn si o porunca aruncate tinerilor scriitori de atunci de a se „ocupa“ si „reflecta“ marile probleme si drame ale epocii lor pe care, pasamite, ei le ocoleau prin evazionism idilic, pasunist, modernist si, vai, ceva mai târziu, chiar „postmodernist“? În orice caz, nu strica sa recitim acel articol. Ce spunea acolo Marin Preda? „Facatorii de cuvinte cei mai numerosi s-au recrutat, cum lesne se poate deduce – arata el – din curentele samanatoriste si neosamanatoriste, dar si din cele moderniste, cei mai mari facatori de cuvinte în acest sens dându-i de pilda suprarealistii întârziati, sau chiar suprarealistii propriu-zisi (în paranteza fie spus, din acestia din urma s-au recrutat în mod surprinzator cei mai radicali proletcultisti, ei gasind în proletcultism satisfactia ruperii de traditie, pe care oricare alt curent le-o refuza)“. Facatorii de cuvinte care spun nimicuri înfasurate în horbote lucioase ori subtilitati insondabile se pot recruta de peste tot. „Incapacitatea exprimarii unei problematici umane veritabile – precizeaza prozatorul nostru – naste facatori de cuvinte si în peisajul urban, nu numai la tara si la mahala, si anume chiar în sânul acelei categorii sociale care prin profesiunea ei ai zice ca-i cea mai familiarizata si apropiata de specificul cultural si literar: intelectualitatea s…t Exista un gen de facatori de cuvinte, posesori ai unei vaste experiente livresti, care au strabatut mari spatii ale culturii, asa cum pasunistii au strabatut cu talpile lor goale pasunile si plaiurile descrise de ei. Tipul acesta e foarte rar si reprezinta pentru facatorul de cuvinte de pe plaiuri fascinatia „inteligentei“, dupa cum pentru facatorul de cuvinte livresc fascinatia o reprezinta „glasul frust“, „seva“ celui de pe pasuni. Este lesne de înteles ca, prin urmare, facatorii de cuvinte nu au nici cea mai vaga idee ca ei n-ar fi scriitori veritabili, si avem astfel si explicatia fortei de atractie care îi tine uniti în mari grupuri, instinctul soptindu-le ca numai astfel pot ei supravietui, ca scriitori, eroziunii la care timpul supune operele lor pline de cuvinte.“ Nu „suna“ actual instinctul gregar al supravietuirii? Prin „textualism“ si citat livresc, postmodernismul în care se înghesuie atâtea condeie, adesea incongruente, disjuncte, incompatibile unele cu altele, nu este oare, întrucâtva, o supapa si pentru noii  „facatori de cuvinte“? În fine, Marin Preda mai deschide un fel de cutie a Pandorei în care se ascund monstri fara corp când aduce vorba de congenialitati, filiatii si descendente reale sau, mai des, închipuite: „Facatorii de cuvinte îsi închipuie ca au de partea lor pe Sadoveanu si Matei Caragiale, mari scriitori, pe care îi citez tocmai pentru opozitia lor, definind astfel cu doua nume o întreaga geografie a valorilor stilistice majore. Dar facatorii de cuvinte se scalda într-o dulce iluzie crezând ca stilul folosit de acesti mari scriitori ar avea vreo contingenta cu stilul lor. La marii scriitori, stilul se încadreaza perfect cu întregul lor univers de substanta. Dar substanta exista. Or, tocmai lipsa de substanta este aceea care-i desemneaza pe facatorii de cuvinte, si nu stilul. Stilul însa e cultul lor.“ Facilitatea „îngânarii“ stilului unui mare scriitor e o abilitate ce nu poate fi trecuta cu vederea. Pornind de aici, un critic actual se razboieste de ani buni cu „ceva care seamana cu literatura“, dându-i de gol cu umor si ironie pe foarte multi „facatori de cuvinte“ actuali, acestia stricând în fond „obrazul“ literaturii. Chiar daca semi-pamfletul lui Marin Preda „lovea“ si în scriitori adevarati care atunci si dupa aceea au lasat, ca Fanus Neagu si altii din generatia lui, o opera impunatoare riscul de a „reabilita“ articolul cu pricina merita sa fie asumat. Mai ales pentru ca azi, recrutati democratic si egalitarist dintre noii „pasunisti“ si „livrestii“ cu studii si lecturi bogate, „facatorii de cuvinte“, veleitarii pe adevaratul lor nume, s-au înmultit într-un ritm si o proportie ametitoare.