O victorie merită să poarte nume bun în istorie

Cine are, azi, curiozitatea să verifice o ştire apărută în mass-media este privit cu îngăduinţă: mon cher, jurnalismul s-a schimbat. Adică: mătăluţă pe ce lume trăieşti, ai rămas în cretacic? Adevărul vorbelor nu-i frământă pe fabricanţii de ştiri, tehnica breaking news este neîndurătoare, armatele de jurnalişti supravieţuiesc cum pot nemiloasei accelerări a evenimentelor. Comunicarea a eliminat informarea iar nevoia omului de „a afla“, la fel de îndreptăţită ca şi cea de „a cunoaşte“ sau de „a învăţa“, a fost erodată de imperativul pentru imediat. Din perspectiva jurnalismului, durata acestui secol abia de are preţul unui an de cumpătare. Presa face tot mai mult şi tot mai bine jocul propagandei, minându-şi singură raţiunea pentru care a apărut în civilizaţia lumii: să informeze. Tragicul eveniment din redacţia publicaţiei pariziene Charlie Hebdo i-a făcut pe unii să pretindă că avem dreptul să-i defăimăm pe Moise, pe Iisus, pe Mahomed. L-om fi având! Umoristul francez Pierre Desproges, întrebat dacă ne putem bate joc de orice, de oricine, a dat un răspuns care descumpăneşte până şi pe nonconformişti: „da, putem să râdem de orice, dar nu putem să o facem cu oricine“. Dacă alăturăm această şarjă raţionamentului filozofului André Comte-Sponville: „Blasfemia face parte din drepturile omului, nu din bunele maniere“, ajungem la frământările tot mai mari privind datoriile presei faţã de civilizaţie în Cetate.
A spune adevărul este un drept, a-l ignora este un abuz
Părintele presei cotidiene ar putea fi socotit Cesar, care a hotărât ca dezbaterile din Senat să fie publicate în fiecare zi. Astfel, toate opiniile senatorilor treceau dincolo de zidurile Bazilicii, cetăţenii Romei aflau, fără cenzură, sub ce gândire le este dat să trăiască. Norma morală, cea de a li se aduce la cunoştinţă adevărul, era asigurată; rămânea ca ea să fie înţeleasă şi respectată.
Pentru presă nu ar trebui să funcţioneze norme juridice. Norma morală este suficientă. Declaraţia drepturilor omului din 1793 este o normă morală, acceptată din instinct politic şi încălcată prin absenţa unui alt instinct, cel moral. „Libera comunicare a gândirii şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai preţioase ale omului; orice cetăţean poate, deci, vorbi, scrie, dar nu poate să nu răspundă de abuzul de această libertate în cazurile precizate de lege.“
Filozofului André Comte-Sponville i s-a pus întrebarea dacă este de actualitate aserţiunea atribuită lui Voltaire: nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar mă voi bate până la moarte pentru ca să ai dreptul să spui. Dacă nu este de actualitate, atunci trebuie, oare, să revenim la formula atribuită intransigentului Saint-Just: „nu există libertate pentru duşmanii libertăţii“? Răspunsul lui Comte-Sponville este de mare interes pentru oricine consideră că are „chemare“ în presă: „Formula atribuită lui Voltaire, fie şi apocrifă, este frumoasă. Cea a lui Saint-Just (unul dintre inspiratorii Declaraţiei drepturilor omului, n.n) este excesivă. Dacă există oameni care publică, să spunem, cărţi  sau manifestă în linişte pentru a cere sfârşitul democraţiei, nu există mijloace să fie sancţionaţi. Dacă aceştia urzesc răzmeriţe sau lovituri de stat, este cu totul altceva! Exprimarea ideilor este liberă în limitele prevăzute de lege. Dar ordinea republicană trebuie să fie respectată de toată lumea“. Ca francez, venind dintr-o cultură antimonarhică de peste două secole, Comte-Sponville vorbeşte despre ordinea  republicană. La fel face orice lider de partid politic din Franţa, de la extrema dreaptă la extrema stângă. Prin ordine republicană românii pot înţelege ordine în stat. Pe această temă, să întârziem, totuşi, puţin în ograda noastră: despre Republică românii află când îl citesc pe Caragiale sau dacă li se flutură pe sub ochi primul articol al Constituţiei; caz rar. Ei nu au, însă, nici o vină. Nici un partid politic din România nu frecventează ideea „valorilor republicane“.
Nu se poate spune că libertatea presei este reglementată doar prin instinct moral. Legi în materie de presă există, depinde ce spirit le conduce. În Rusia, defăimarea puterii este incriminată legal iar ziariştii care o încalcă riscă închisoarea. În  Franţa, Legea libertăţii presei din Codul napoleonian, adoptată la 29 iulie 1881, este încă valabilă; şi aceasta incriminează defăimarea, dar, astăzi, legea franceză nu declanşează efecte similare celei ruseşti. În Statele Unite, cu câteva decenii în urmă, prin anii ’70, a fost dată o lege a libertăţii de informaţii care le-a permis cetăţenilor să aibă acces la documentele agenţiilor federale (serviciile secrete, n.n.) care îi priveau. „Între 1974 şi 1976, mai multe comitete prezidenţiale şi congresionale au condus la o investigare a faptelor ilegale comise de toate serviciile secrete de-a lungul deceniilor precedente, iar concluziile rezultate au fost devastatoare. S-a descoperit că CIA plănuise asasinatele unor lideri mondiali şi era aproape sigur că, ocazional, le şi executase“ (Philip Jenkins, O istorie a Statelor Unite, Bucureşti, Ed. Artemis, 2002, p. 245).
Să ne despărţim de subiectul livresc al drepturilor cetăţeanului şi să ne apropiem de libertatea, în concretul ei, din viaţa politică. Tim Weiner în cartea FBI. O istorie secretă (New York, Ed. Random House, 2012), redă următorul dialog între preşedintele Johnson, succesorul lui Kennedy, în vremea când Biroul Federal de Investigaţii era condus de celebrul Edgar Hoover, cel bântuit de fantomele comunismului şi rasismului, de a cărui suspiciune nu a scăpat nimeni. Dialogul surprinde temerea preşedintelui american că îi sunt ascultate convorbirile: „– Edgar, nu te aud bine. Ce se întâmplă, ai pus să fie interceptat şi telefonul ăsta? a întrebat preşedintele Statelor Unite. – Nu, trebuie să spun că nu, a răspuns Hoover, chicotind, eu vă aud perfect, domnule, i-a spus el lui Lyndon B. Johnson care înregistra el însuşi convorbirea. În seara aceea, pe 27 februarie 1964, Johnson era preşedinte de 97 de zile. Începutul fiecărei zile aducea o nouă serie de crize ce aterizau ca ziarele de dimineaţă pe verandă. Punctul fierbinte al nopţii respective era staţiunea balneară St. Augustine din Florida, zguduită de crime rasiste şi de atacuri cu dinamită la căile ferate. «Nu tolerez să fie aruncaţi oamenii în aer cu bombe»“ a spus el (preşedintele, n.n.) (op. cit. p. 322). Cine pusese sub ascultare telefoanele preşedintelui? Păi, ori FBI-ul, ori cineva din presă, ori adversarii politici. Ceva asemănător s-a întâmplat, puţin mai târziu, cu ştiinţa preşedintelui Richard Nixon. Cazul, cunoscut ca „afacerea Watergate“, a devenit „model clasic“ în privinţa ascultării ilegale a adversarilor politici. Doi jurnalişti, unul experimentat, Carl Berstein, şi un începător ambiţios, Bob Woodward, fost ofiţer în US Navy, de la prestigiosul ziar Washington Post,  au declanşat o investigaţie de presă pentru aflarea responsabilului moral al operaţiunii de ascultare. Dezvăluirile făcute de aceştia au  condus, în final, la declanşarea unei anchete a Congresului american. În urma raportului Congresului, în 1974, preşedintele Richard Nixon a fost nevoit să demisioneze! În felul acesta, s-a dovedit că legea este, cu adevărat, mai presus chiar şi decât oamenii puterii.
În România este timpul
să ne vindecăm de suspiciuni
După 1992, alegerile prezidenţiale din România nu au fost scutite de suspiciunea de fraudă. Cei care nu erau siguri pe victorie profeţeau, încă din campanie, că alegerile vor fi fraudate şi ameninţau cu anchete; dacă se întâmpla să câştige, abandonau ideea anchetei. S-a întâmplat în 1996, 2000, 2004, 2008, 2012. O astfel de anchetă a fost cerută şi înainte de aflarea rezultatelor din 2014. Motivele: suspiciunea de fraudă, privarea românilor din afara graniţelor de dreptul la vot, violenţele din faţa unora dintre ambasadele şi consulatele României din străinătate. Sunt convins că există dovezi – probe – ale autorităţilor române pentru o anchetă; presupun că şi jandarmeriile din statele unde au fost incidente au probe care pot concura la aflarea adevărului. Este exclus ca autorităţile din Franţa, Italia, Spania, Germania, Anglia să nu-şi fi alcătuit un dosar al „evenimentelor“ din faţa reprezentanţelor noastre diplomatice, mai ales că acestea s-au produs pe domeniul public, nu în spaţiile protejate de imunitatea diplomatică. Fără clarificarea – în cel de al 13-lea ceas! – a aspectelor incriminate,  modificarea legii electorale rămâne inutilă şi inoportună. Să ne amintim că, până în clipa anunţării rezultatelor, demonstranţii continuau să protesteze la Bucureşti şi pe bulevardele marilor oraşe în numele fraudării alegerilor. Ancheta ar putea să ne scape de maladia suspiciunii; între altele, le-ar oferi juriştilor ocazia să se pronunţe în privinţa asigurării secretului votului în condiţiile presiunilor prin reţelele de socializare.
Un eveniment cu atât de importante semnificaţii şi cu atât de mari rezonanţe, cum sunt alegerile prezidenţiale, are nevoie de un tratament cumpătat. Democraţia cere ca astfel de evenimente să nu fie lăsate în seama celor care pretind că au „pus un preşedinte“ şi „vor prăbuşi un guvern“.
O victorie merită să poarte nume bun în istorie.