Kjell Espmark, poet, eseist,prozator, dramaturg este membru al Academiei Suedeze si al Comitetului Nobel pentru Literatura. Intre 1998 si 2005 – presedinte al Comitetului Nobel pentru Literatura. Din octombrie 2006, este prezent cu regularitate in paginile Culturii pentru a raspunde intrebarilor noastre in cadrul rubricii „Accent“.
Angela Martin: Avem nevoie de un canon literar? Care sunt avantajele sau dezavantajele pe care le comporta unele optiuni si evaluari in afara canonului?
Kjell Espmark: Ideea stabilirii unui canon literar este extrem de controversata. In Suedia, a izbucnit chiar acum vreun an o dezbatere pe tema asta, pornind de la propunerea unei parlamentare social-liberale. Pe fondul greutatilor pe care le intâmpina copiii de conditie sociala modesta in a-si insusi limba si literatura suedeza, respectiva politiciana a sugerat stabilirea „unei baze literare comune, a unui asa-numit canon“, exemplificând cu câteva titluri de opere arhicunoscute si apreciate. Propunerea a stârnit in anumite cercuri o furie absurda. Faptul ca propunerea venea din partea unui liberal a fost imediat asociat cu un deziderat mai vechi al partidului, ca acordarea cetateniei suedeze sa aiba la baza si un test de limba, si astfel a fost etichetat drept o manevra xenofoba. Un critic furios de la cotidianul „Dagens Nyheter“ a afirmat chiar ca Partidul Liberal „a readus la viata o veche practica: masuratorile rasiale“, avertizând ca „ori de câte ori o grupare politica a incercat sa-si sudeze populatia intr-un popor cu un tel comun, rezultatul a fost unul opus: intoleranta, rasism, linsaje, revolte de strada, moarte“.
Criticul era constient de faptul ca avem zilnic de-a face cu un canon deja existent, propagat prin intermediul scolilor si al bibliotecilor, al paginilor culturale si al posturilor radio-tv. Ceea ce-l deranja era ideea impunerii unui nou canon de sus, de catre structurile de putere. Si, din acest punct de vedere, sunt de acord cu el.
Dar in anul urmator, când acelasi critic a contribuit, alaturi de alti critici ai ziarului, la alcatuirea unei liste saptamânale a celor mai bune carti, notate cu calificative de la 1 la 10, nu si-a dat oare seama ca joaca acelasi joc al puterii – in speta puterea pe care o reprezinta o institutie mediatica puternica? Este simptomatic faptul ca seful sectiei culturale a ziarului si-a indemnat cititorii sa lipeasca lista respectiva pe usa de la frigider. Prin aceste cuvinte, niste simple sugestii de lectura au fost transformate in norma. N-ar fi fost mai firesc sa i se sugereze cititorului sa pastreze lista chiar in interiorul frigiderului, daca scopul era ca valorile transmise prin intermediul ei sa se patreze nealterate pâna saptamâna urmatoare?
Eu unul obisnuiesc sa refuz atunci când mi se propune sa intocmesc o lista a celor mai bune zece carti ale literaturii universale sau a celor mai bune titluri ale literaturii suedeze. Un astfel de canon risca sa sperie un cititor nesigur pe el, acesta nemaiindraznind sa se aventureze in afara caii batute. Multe intâlniri minunate n-ar mai avea loc niciodata. In plus, o selectionare a operelor devenite deja clasice este o absurditate: ce sa alegi, „Documentele clubului Pickwick“ sau „Mândrie si prejudecata“? „Razboi si pace“sau „Anna Karenina“?
Dar, cu toate ca ma indoiesc de valoarea unui canon stabilit oficial, cred intr-o dezbatere continua in jurul titlurilor care se regasesc deja in acel canon sau carora, dimpotriva, li s-a refuzat tacit un loc acolo. Mi-ar placea ca aceasta dezbatere sa se extinda dincolo de literatura contemporana, cuprinzând si opere mai vechi care continua sa faca parte din prezentul nostru. Cred ca ne-am putea inspira din modul in care T. S. Eliot i-a tratat pe Donne si pe ceilalti „poeti metafizici“ de la inceputul secolului XVII, ca si cum i-ar fi fost contemporani. Asta ar putea deschide orizonturi noi pentru „oamenii notelor de subsol“, cum ii numea Tomas Tranströmer intr-un poem intitulat „Codex“. Ce asteapta maestrii uitati sunt acele eseuri sclipitoare care sa redea stralucirea numelor lor pe jumatate sterse de pe peretii coridoarelor istoriei.
Alcatuirea unui canon modern este o asteptare destul de frecventa de la Premiul Nobel pentru Literatura, a carui lista de laureati ar trebui, din punctul de vedere al multora, sa constituie o bibliografie obligatorie din literatura universala contemporana. Ideea este insa ratata din start, in primul rând din cauza faptului ca multi dintre scriitorii care ar fi meritat premiul au disparut dintre noi inainte ca operele lor cele mai insemnate sa fie publicate. Este vorba de maestri precum Kafka, Kavafis si Pessoa. Altii, precum Proust, Rilke sau García Lorca, au disparut chiar inainte ca juriul sa fi apucat sa reactioneze. Exista si cazul lui Conrad, Musil sau Celan, care ni s-au dezvaluit in intreaga splendoare abia prin lectura epocilor ulterioare. O alta problema este multitudinea numelor „obligatorii“ pentru o astfel de lista, de vreo trei ori mai mare decât acelea carora li se poate acorda premiul. La sfârsitul anilor ‘60 se inghesuiau la premiu Greene, Auden si Malraux. Insa, in 1969, acesta i-a revenit lui Beckett, o alegere fericita, dar care a exclus alte nume. Ce poate acest premiu sa aduca este doar o contributie la un canon ideal.
In anumite cercuri pare sa existe insa o nevoie reala a unei bibliografii competente a cartilor ce merita sa fie citite. Eu unul as dori ca mass-media sa intocmeasca o lista, niciodata definitiva, de lecturi personale a unor opere din trecutul nostru literar, lecturi care, pe de-o parte, sa scoata in evidenta calitati trecute cu vederea ale operelor respective, iar pe de alta parte, sa puna sub semnul intrebarii valorile asa-zis superioare si conventionale. O astfel de dezbatere fara sfârsit, implicând o continua re-evaluare a unui canon existent, dar neexprimat, ar fi o modalitate de a contrabalansa comercializarea zdrobitoare a vietii culturale si de a oferi unui public mereu nou sansa de a discerne nestematele ignorate de acel aparat publicitar zgomotos.