Clara Mares, Zidul de sticla. Ion D. Sîrbu în arhivele Securitatii, Editura Curtea Veche, 2011.
Am spus altadata, bazându-ma pe exemple notorii (dosare de urmarire informativa publicate si comentate), ca Securitatea facea istorie literara, fara sa stie si fara sa vrea. Nu facea opera stiintifica, în acceptia moderna a Analelor (ar fi fost culmea, ar fi fost extraordinar sa fie asa: sa transcrie neutru viata cotidiana a unor subversivi sau disidenti), ci facea politie politica represiva. Nu intentiona mai mult decât sa tina sub observatie intelectualii suspecti pentru ostilitate fata de regimul comunist si sa adune dovezi pentru pericolul ideologic pe care îl reprezinta. Iar aceste dovezi nu erau inocente, nu erau simple foi de observatie sociala si politica a relatiilor si a opiniilor unui scriitor; ele se puteau constitui în acte de acuzare, argumente pentru izolarea unui scriitor, ca potential sau real pericol de subminare a puterii comuniste – izolare care putea însemna supraveghere la domiciliu, domiciliu obligatoriu sau închisoare severa. Lucrurile se cunosc prea bine, în principiu, ca mod de procedare a institutiei, dar si concret, prin cazurile analizate. Din dosarele Securitatii se pot detasa numeroase biografii documentare – fragmentare sau, uneori, complete, cu toate detaliile necesare, de la problemele sociale mai generale la cele intime, cu totul speciale. Marturiile (informarile colaboratorilor, rapoartele de serviciu ale ofiterilor de caz) contin distorsiuni vadite, rezultate din comanda politica a supravegherii. Urmaritul trebuia neaparat dovedit ca vinovat. Reactiile lui (cel mai adesea de frica, dar uneori si de sfidare sau tarie de caracter) erau si ele înregistrate ca atare. Cazurile lui V. Voiculescu, N. Steinhardt sau I.D. Sîrbu sunt cele mai relevante si mai pline de învatatura ca exemple de moralitate si de rezistenta. Nu exista nimic dubios (cedare, ezitare, scadere a vigilentei, colaborare oricât de marunta, compromis) în biografiile lor politice din perioada comunista. De aceea, merita povestite oricât de des, pentru exemplaritatea lor.
Un recalcitrant indomptabil
ca personaj
Aproape tot ce tine de viata lui I.D. Sîrbu (biografia intima de la tinerete pâna la batrânete, aspiratii politice, sociale si intelectuale, afirmare literara, relatii umane, corespondenta, organizarea locuintei, conversatii cotidiene, convorbiri telefonice, drumuri prin tara si strainatate, carti, manuscrise, prieteni, adversari, boli etc.) se afla în dosarele Securitatii. Biografia lui nu e doar scrisa de catre Securitate, în sensul depozitarii ei într-o arhiva de documente, în dosare voluminoase de marturii despre ce facea „obiectivul“, dar e si prescrisa de Securitate, în sensul influentarii si determinarii ei dupa cerintele constatarilor de eventual pericol politic, pâna la deturnare si schimbare de sens (mutarea obligatorie a secretarului literar de teatru si a domiciliului sau de la Petrosani, dintre mineri, la Craiova, pentru izolare si o supraveghere mai buna; cenzurarea cartilor; amânarea sau interzicerea calatoriilor; slabirea încrederii în prieteni si în sine însusi; cultivarea suspiciunii; zadarnicirea eforturilor intelectuale). Pe scurt, Securitatea voia sa faca din I.D. Sîrbu un alt om. Desi urmaritul avea o disponibilitate sau o orientare de stânga (careia nu pot sa-i spun, totusi, vocatie), Securitatea nu a putut sa-l converteasca la credinta în regimul comunist. Era un recalcitrant indomptabil, un spirit critic necrutator, un iubitor al libertatii de opinie cu orice pret, chiar cu pretul paradoxal al libertatii ca persoana.
Toate aceste fapte sunt consemnate ca atare, elementar, profesional-securistic, într-un fel de jurnal de bord al urmaririi acestui caz ideologic de catre Securitate în câteva dosare. Perspectiva, epicul, înlantuirea faptelor si a motivatiilor, viziunea de ansamblu trebuie create din întreaga reconstituire. Clara Mares cerceteaza aceste dosare, le redeschide, le citeste, le rezuma, le povesteste, le comenteaza, le contextualizeaza si ne arata în ce masura e înghesuita acolo toata viata lui I.D. Sîrbu – o viata contorsionata în aceste dosare ca în niste cutii constrângatoare, ce obliga povestea biografica sa capete pliuri severe ca fracturi de destin. Sigur ca orice biografie trebuie sa fie documentara, adica bazata pe documentele unei realitati atestabile, culese din mai multe medii si din mai multe surse, în toate reconstituirile unui traseu biografic. Dar ceea ce e neobisnuit în cazul biografiei lui I.D. Sîrbu, realizate de Clara Mares, e ca reconstituirea se bazeaza în cea mai mare masura, daca nu în exclusivitate, pe documentele din dosarele de Securitate. Toata viata lui I.D. Sîrbu, viata exterioara, dar si parti importante din viata interioara (sentimente, convingeri, aspiratii, relatii personale, ocupatii, procese, declaratii, interviuri, acuzatii, reactiile celui prins în cusca, informari etc.), este îndosariata meticulos de catre Securitate, ca pentru unul dintre cei mai periculosi dusmani ai regimului comunist. Nu s-ar putea spune ca nu era, dar, urmarindu-l pas cu pas si I.D. Sîrbu simtind asta, Securitatea l-a înversunat si mai mult, nu l-a îmblânzit.
Investigatia Clarei Mares tinde sa fie completa, atât cât poate fi o astfel de investigatie într-o arhiva incompleta. Autoarea semnaleaza existenta a sapte volume, cu 1680 de pagini, referitoare la evenimente cuprinse între anii 1957-1989, un material brut imens. Procedeaza foarte bine ca nu transcrie pur si simplu documentele din dosarele Securitatii, fie si numai cele considerate semnificative, ci le selecteaza, le antologheaza si le comenteaza, alcatuind o naratiune biografica fluenta si strabatuta de fiorul dramatic al unei vieti deturnate de la menirea ei, o viata controlata cu cinism în cele mai mici amanunte. Rezultatul e o biografie documentara prin prisma arhivelor Securitatii, un portret dinamic, în spiritul scriitorului luptator intransigent pe toate fronturile – o biografie fidela, asa cum numai corespondenta din ultimii ani mai reusea sa transmita o cardiograma: „lupta mea iacobina – dupa cum afirma scriitorul – cu un secol si un loc geografic în care m-am nascut gresit, piezis, aiurea si inutil“ (p. 27). Documentele redau foarte bine o stare permanenta de conflict. I.D. Sîrbu a scris cum a trait: piezis. Securitatea nu putea sa-l perceapa altfel.
D.U.I. ca D.I.L. (Dosar de istorie literara)
Începutul calvarului vietii lui I.D. Sîrbu îl reprezinta acuzatia de omisiune de denuntare a lui Marcel Petrisor, care, dupa Revolutia din Ungaria, ar fi complotat sa mobilizeze studentii la solidarizare cu revolta maghiara, ceea ce i-a atras acuzatia grava de „crima de uneltire împotriva securitatii interne a RPR“ (p. 53). Anchetele, procesele, detentia în aceasta chestiune dureaza din 1957 pâna în 1963 si-i vor compromite total tânarului scriitor sansele unei cariere literare normale, cu un debut la timp. Situatia se complica prin suspiciunea privitoare la piesa de teatru „Sovrom-carbune“, banuita de subversiune, iar autorul suspectat de a fi intentionat sa o trimita în strainatate. De la o simpla avertizare în urma anchetei din 1957, urmata de o condamnare de un an, se ajunge în 1958 la o condamnare de sapte ani, în baza acelorasi fapte si acuzatii. Reformulate în octombrie 1958, acuzele îl vor urmari toata viata pe I.D. Sîrbu: „manifestari ostile regimului (în perioada evenimentelor din Ungaria a elogiat bandele fasciste, dorind ca în România sa se produca evenimente similare), a scris o piesa dusmanoasa pe care a multiplicat-o la Cluj, încercând expedierea ei peste granita“ (p. 69). Ostilitatea fata de regimul comunist si subversivitatea operei vor persista ca motive principale de urmarire a lui I.D. Sîrbu de catre Securitate pâna în 1989, la moartea scriitorului. „Un intelectual de talia lui, cu preocuparile sale, cu vehementa opiniilor sale, nu avea cum ramâne în libertate“ (p. 74) – afirma cu amaraciune Clara Mares. Va strabate infernul penitenciar si va beneficia în intervalul 1963-1969 de primii ani de libertate – însa o liberatte supravegheata îndeaproape. Revine în Valea Jiului, la Petrila, ca miner, iar în februarie 1964 este acceptat secretar literar la teatrul din Petrosani. Fara nici un fel de explicatii, la 1 august 1964 este transferat la Teatrul National din Craiova, tot ca secretar literar, într-o forma mascata de domiciliu obligatoriu, pentru a fi mai bine supravegheat. Atentia focalizata pentru cel care facea comentarii ostile la adresa regimului (aducând critici conducatorilor de stat si de partid) este gradualizata de catre Securitatea Dolj în seriozitate si complexitate, de la actiune informativa în 1965, pentru o documentare preliminara si o strângere de informatii din toate sursele, la dosar de verificare în 1967 si, desigur, dosar de urmarire informativa (D.U.I.), corolarul controlului sever al întregii activitati a scriitorului, înconjurat de zeci de informatori zelosi. „Securitatea era interesata de tot ce scria, gândea si facea Ion D. Sîrbu“ (p. 105) – noteaza Clara Mares. Cum sa nu rezulte dintr-un asemenea dosar de urmarire informativa un extraordinar dosar de istorie literara?! Se aduna nu zeci, ci sute de note informative despre comportamentul, relatiile si conversatiile scriitorului la teatru, pe strada, în edituri, este transcrisa corespondenta interna si externa a lui I.D. Sîrbu (atât scrisori expediate, cât si scrisori primite), se instaleaza microfoane în casa, înregistrându-se conversatiile zilnice cu sotia sau cu prietenii la telefon, se compara înregistrarile cu relatarile agentilor pentru a le verifica loialitatea fata de institutie si fidelitatea fata de versiunea autentica a spuselor obiectivului – ce aparat imens, eficient si bine pus la punct al unei observatii „obiective“ de istorie literara!
Olimpian Ungherea
I.D. Sîrbu beneficiaza de specialisti, adica de scriitori securisti, în interpretarea si intrumentalizarea dosarului, în coordonarea actiunilor informative. Nu stiu de ce pune Clara Mares un semn de întrebare a nedumerire dupa numele unui ofiter de caz, care analizeaza avizat „cauzele celebritatii“ lui I.D. Sîrbu: „ofiterul Ungherea (?)“ (p. 108), la care se refera de mai multe ori (p. 106, 107, 114 etc.). E un expert în cazul I.D. Sîrbu, lui pare sa-i fi fost adus pe tava (iertata-mi fie expresia nepotrivita) dramaturgul la Craiova: Olimpian Ungherea e un scriitor atestat, autor de romane de spionaj, înregistrat de Marian Popa în „Istoria…“ sa si analizat ca atare în „Dictionarul general al literaturii române“ (vol. VII, T-Z, 2009, p. 87). Lui Victor Achim, ofiter de securitate notoriu dupa 1989, care s-a ocupat la Bucuresti de Uniunea Scriitorilor, Clara Mares îi da fisa biografica într-o nota (la p. 110). Putea sa i-o dea si lui Olimpian Ungherea (e cea mai importanta lacuna de informatie pe care i-o reprosez Clarei Mares într-o carte impecabil documentata). Daca serviciul informativ este bine strâns în jurul lui I.D. Sîrbu la Craiova, daca interpretarile insidioase sunt bine comunicate la centru, daca persecutia si controlul total asupra lui I.D. Sîrbu au reusit pe deplin – acestea se datoreaza, desigur, si unui bun specialist ca Olimpian Ungherea, care, ca autor de romane politiste, deci ca scriitor, stia care sunt aspiratiile, sensibilitatile si suferintele unui scriitor ca I.D. Sîrbu, stia cum poate fi deceptionat si demobilizat în chiar proiectele lui de scriitor, nu doar în atitudinile ostile fata de regim. Când, în 1969, I.D. Sîrbu, era interesat de reabilitarea politica si spera în eliberarea de un trecut ca o povara, dupa un turneu în Bulgaria cu teatrul, scriitorul este vizitat acasa de Olimpian Ungherea, cu o prietenie înselatoare, dar amfitrionul îi cunoaste perversitatea (p. 121). Sunt pagini excelente de analiza psihologica, realizate de Clara Mares, care îsi cunoaste foarte bine personajul principal.
Un roman politic
Ce dârzenie extraordinara e în afirmatia sa disperata din 1977: „Vreau sa nu ma las calcat în picioare si sa spun adevarul…“ (p. 174). De aceea, mai spune înca o data Clara Mares, „prin planurile de masuri propuse, Securitatea îsi dorea sa cunoasca fiecare act, fiecare gând si fiecare rând al scriitorului“ (p. 189). Iar în acest scop foloseste toate mijloacele, umane si tehnice: informatori, microfoane în casa, interceptari telefonice, arhivarea scrisorilor, perchezitii la birou si acasa, copierea manuscriselor, interventii la edituri si la teatre, pentru carti în curs de aparitie sau piese în pregatire etc. În anii ’80, „continutul scrisorilor, manuscriselor (respinse sau secrete) devine prioritatea absoluta a ofiterilor“ (p. 324) – observa cercetatoarea. Securitatea este mai preocupata acum de scriitorul I.D. Sîrbu decât de intelectualul ostil regimului: „Manuscrisele lui I.D. Sîrbu vor constitui obsesia maladiva a tuturor ofiterilor responsabili de urmarirea scriitorului. Suspiciunea sertarului secret, amenintarea latenta a oricarui rând scris vor constitui mobilurile supravegherii neîncetate“ (p. 134), mai ales dupa ce, în 1986, Securitatea este alertata de manuscrisul romanului „Lupul si catedrala“. Referatul Securitatii pe aceasta tema (p. 334) ar merita reprodus si studiat, ca o dovada de vigilenta perversa. Securitatea îsi exercita competenta si în literatura. Era absolut necesar. Altfel dosarul de istorie literara al lui I.D. Sîrbu nu ar fi fost complet.
Închegata într-o naratiune documentara autentica, individualizând un personaj uluitor al perioadei comuniste, puternic, memorabil, proiectat pe un fundal de epoca si completat cu personaje secundare si comentarii psihologice, morale si politice adecvate, biografia scriitorului I.D. Sîrbu, realizata de Clara Mares exclusiv pe baza arhivelor Securitatii, este construita ca un roman politic nonfictiv rivalizând cu orice fictiune. Cazul I.D. Sîrbu ar trebui sa fie atât de bine cunoscut încât sa devina un reper fundamental în discutiile despre comportamentul politic al scriitorului român în comunism.