Pentru a cincea editie consecutiva, Festivalul International de Teatru de la Sibiu a inclus in programul multiaglomerat „Un tramvai numit Popescu“, spectacol cu adevarat singular, care nu a lansat pâna acum nici o serie. Desi intr-o varianta sau alta productia circula in Bucuresti si Sibiu de vreo zece ani, „Tramvaiul…“ a ramas, prin unicitate, fara concurenta. Dar, ca sa fim mai exacti, câte spectacole itinerante se gasesc in România?
Imbarcarea si debarcarea se fac in statia „Cimitir“. Pe scurt, publicul asista la un recital de poezie in tramvai, dramatizare dupa texte antume si postume ale poetului Cristian Popescu. Nu e vorba despre orice tramvai, ci despre unul care circula pe traseul – superb pentru cei ce se uita (si) pe geam –, dintre Sibiu si Rasinari. Plus retur! Publicul are parte de un dublu spectacol: cel de interior, colorat si picant, il inglobeaza pe cel exterior, cu casele in miscare, carutele trase de cai, oamenii mirati si copiii care se zgâiesc uimiti. Desi se joaca de atâta amar de ani, spectacolul e asa de cautat incât putinele locuri ale vagonului sunt permanent suprasolicitate. Matematic, vreo doua treimi din cei care vin sa le pândeasca ramân pe dinafara.
Ceea ce face „Tramvaiul…“ atât de placut pentru iubitorii de teatru si pentru degustatorii de poezie e, pe de o parte, spatiul alternativ, pe de alta, ludicul popular, perfect adecvat ambientului. Fara a pierde nimic din calitatea poeticului, spectacolul creste intim si jucaus din resortul si logica textelor lui Cristian Popescu: „Totdeauna mi-am dorit sa-mi cumpar ultimul model de tramvai 26 ca sa-mi plimb familia cu el si sa ma vada toti vecinii.“ Regizorul Gavril Pinte confectioneaza aceasta poezie-teatru transpunând de fiecare data conceptul in imagini. Experta in a exploata teatralitatea poeziei, a o reproduce in gesturi si infatisari pitoresti, regia accentueaza simplitatea versurilor printr-o strasnica doza de cotidian. E prima cauza a calitatii extrem agreabile a spectacolului.
Amestecul de poezie-circ-teatru-comedie-jucarie in proportia de aur gasita de Gavril Pinte, unde prin substratul de adâncime trec razant Fellini sau Lorca si unde interpretul rolului principal ia in raspar conventia („Nu va inghesuiti. E doar un spectacol de teatru alternativ“, spune el la inceput), garanteaza reusita „calatoriei de nunta“ a mirilor ce-si petrec luna de miere in tramvai.
In spatiul conceput de Roxana Ionescu, pe dinafara, tramvaiul anunta evenimentul impodobit cu mire si mireasa in chip de manechine uriase. Pe dinauntru, personajele iau parte la distractie in costume de nunta. Fetele fura ochiul cu rochiile albe. Baietii cu floricele in piept trec cu „o cupa de sampanie in mâna si cu lautarii alaturi“. Cu exceptia personajului principal, fetele le sunt vopsite in alb. In atmosfera de petrecere („Toata familia mea benchetuieste la local familial“ sau „Berea scârtâie in halbe“), actorii se misca pe ritmurile lautaresti cântate la vioara de Vlad Robas.
De fapt, cine se insoara cu cine? Evident, Poetul cu Arta Popescu. Mirele i se dedica miresei pâna la ultimul strop de vlaga. Metafora e transparenta si dateaza de la inceputurile poeziei. Nou e elementul burlesc asumat de poet si amplificat de regizor. Din replicile auzite prin zgomotul tramvaiului iese la iveala o familie picanta, in spiritul poeziei lui Cristian Popescu. Meritul regiei consta in infuzia de teatralitate ca la carte, in alchimia care transpune poeticul in limbaj scenic: gesturi, intonatie, obiecte ludic-revelatorii. Printre acestea din urma deliciul revine manechinelor care dubleaza fiecare personaj in parte. De fiecare data când un personaj iese la rampa, tramvaiul se opreste. Membrii familiei Popescu se confectioneaza din cele doua-trei trasaturi definitorii ale marionetelor atârnate de bara de sus a tramvaiului. Savuros dubletul actor in carne si oase, cu privire si gesturi expresive si marioneta esentializata. Fantosa surorii (Ema Vetean) se reduce la zurgalai si papusele; bunicul de 83 de ani e facut din pantofi. In jurul lui, actorul Catalin Neghina intra pe interval dansând. Bunica se compune din tacâmuri. Dana Talos e plina de gratie pisichera. Savuroasa e matusa de 52 de ani, zburdalnica, fara copii, casatorita de patru ori, care isi iubeste nepotul, desi il da in judecata pentru ca i-a deformat imaginea in poezii. Marioneta ei se compune din fluturasi. Manechinul da farmec, actrita aduce valoarea. Maria Anusca, ai carei ochi si corp traverseaza toate starile, de la tandrete la furie, apoi de la nastrusnicie la groaza din momentul mortii tânarului poet, are magnetismul actorilor de la care nu-ti poti lua privirea. Tatal Colonel (Bogdan Saratean), care ii vrea pe toti in pozitie de drepti, e dublat de un manechin cu crengile lipite de corp. Mamei, ca fosta muziciana, ii curg din cap o vioara, o trompeta, un arcus si o râsnita de cafea. Curat obiecte recrutate din inima suprarealismului ludic! Sotia, Arta Popescu, e manechin acrobat, care „s-a tras definitiv din maimuta de circ“.
De unde si ideea spectacolului si mixajul intre poezie si circ de buna calitate. Tehnica transplantarii cuvântului in obiect este recurenta. In partea a doua, la intoarcerea in celalalt vagon, publicul va fi vegheat de sus de ingerasi de plastic. In fapt, in viziunea lui Gavril Pinte, totul se metamorfozeaza primind materialitate. Chiar si poemul se va concretiza ghidus intr-un copilas de lemn agatat de gâtul poetului. Care, evident, e magister ludi al intregului iarmaroc poetic. Din centrul fiecarei actiuni, poetul intra in dialog si relatii cu toate personajele. Actorul Florin Cosulet reuseste un rol adorabil. Cu voce buna si clara, gaseste balansul intre aparenta de relaxare si exuberanta mocnita. In rolul poetului, Florin Cosulet e nuantat, haios, picant si pitoresc in acelasi timp, fara ca toate acestea sa-i diminueze din adâncime.
Moneda stilistica forte a spectacolului rezida in proportia cu care poezia e tot timpul atenuata prin comic. Intre tur si retur, la Rasinari, afara, se deruleaza o parodie dupa Caragiale, cu gelozii de „republicana din Ploiesti“, intre sotia-arta si poet. Veronica Popescu, când temperamentala, când serafica, se mentine aici la limita jucausa dintre relatiile erotic-domestice si cele demiurgice creator-opera. Pâna si tratarea mortii vireaza in ludic: „Apocalipso, hai pe la mine-ntr-o seara! Bem o vodca“ sau „Ma odihnesc si eu gândindu-ma cât mai mult la moarte“. Singurul moment care se sustrage dimensiunii comice, cu actorul aplecat temporar spre tristete, e perioada de nebunie din spital. Dar balansul intre poetic si pitoresc teatral revine repede. Tonul e din nou optimist, iar spectacolul din cale afara de agreabil.
Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu a programat „Un tramvai numit Popescu“ si pe timpul verii. O buna ocazie sa va intâlniti cu poezia si teatrul de calitate in ambientul unic Sibiu-Rasinari. Nu pierdeti… tramvaiul!