La fel ca un alt film prezentat la New York Film Festival, si anume „Après mai“ al lui Olivier Assayas, ultimul film al regizoarei britanice Sally Potter exploreaza conflictele ce rezulta din aderarea la o ideologie radicala si transpunerea acelor precepte doctrinare în realitate. Diferenta e ca filmul lui Assayas se aseamana într-un fel tinerilor carora le este dedicat, adica leviteaza undeva deasupra a o sumedenie de situatii si personaje pe care abia daca le atinge, în timp ce „Ginger si Rosa“ trece cu o foarte mare seriozitate din punctul A (Roland, tatal protagonistei, predica libertatea ideologica, religioasa si morala absoluta) în punctul B (întreaga familie afla despre idila lui Roland cu Ginger, cea mai buna prietena a lui Rosa), fara ambiguitati, fara divagatii, dar si fara haz.
Surpriza etapei: „No“ de Pablo Larrain
Succesul acestui film, care ar fi putut la fel de bine trata un meci de fotbal în care o echipa prapadita înfrânge, prin spirit de echipa si ingeniozitate, un adversar de calibru superior, se datoreaza în mare parte faptului ca se bazeaza pe un fapt real, si anume campania pentru referendumul de demitere a generalului Pinochet. Daca în timpul proiectiei, spectatoarea din dreapta mea a plâns întruna, ma îndoiesc ca motivul a fost jocul lui Gael García Bernal, care teleporteaza figura hipsterului în secolul trecut, sau ca a cedat din cauza suspansului, pentru ca nu prea avea cum. Pentru cei care n-au trait pe pielea lor evenimentele din Chile din 1988, centrul de interes se muta pe imaginile de arhiva, care ocupa 30% din întreg filmul, ceea ce face ca „No“ sa fie cel mai palpitant film previzibil din întreg festivalul de anul acesta de la New York.
Nonconformistul: „Amour“
Câstigatorul Palme d’Or de anul acesta are drept punct de pornire interpretarea ad litteram a sintagmei „la bine si la rau“, concentrându-se cu precadere asupra celui de-al doilea termen. Georges e alaturi de Anne în cele mai rele momente pe care casnicia le poate rezerva unui cuplu, ceea ce reprezinta, în opinia comuna, cea mai elocventa dovada de dragoste posibila. Din acest punct de vedere, filmul lui Haneke e pentru dragoste ceea ce „The Tree of Life“, Palme d’Or-ul din 2011, e pentru credinta, un soi de demonstratie, vadind mai putine ambitii si mai multa delicatete.
De doua ori, pe parcursul filmului, un porumbel intra în casa; de fiecare data, Georges, în interpretarea lui Jean-Louis Trintignant, face toate eforturile pentru a-l scoate afara. Întrebat ce a vrut sa transmita prin aceste doua episoade, Haneke a explicat, la conferinta de presa, ca, în Paris, pasarile intra tot timpul în casele oamenilor, si ca hotii, pompierii sau porumbelul care intra neinvitati în casa lui Georges si Anne nu înseamna absolut nimic. Se prea poate sa fie asa, însa în afara de aceste episoade si de rarele interactiuni cu doua infirmiere, cu un fost elev si cu personajul fiicei (Isabelle Hupert), relatia dintre Georges si Anne, care are drept unica scena propriul lor apartament, ocupa prim-planul, asa ca nu prea poti sa te abtii sa interpretezi orice detaliu aparent semnificativ.
Aceste interpretari, eronate sau nu, nu iau cu nimic din forta filmului, memorabil în primul rând multumita jocului lui Trintignant si Riva, într-o asemenea masura încât eu unul am uitat ca Trintignant e Trintignant si ca Riva a jucat vreodata în „Hiroshima mon amour“, ceea ce deja e destul de greu, sau ca amândoi interpreteaza niste personaje, si am vazut în ei doi oameni si atât.
Acrobatie: „Flight“ de Robert Zemeckis
Principala realizare a acestui post-disaster movie e ca, pâna la un punct, nesocoteste doua din normele esentiale ale blockbuster-ului hollywoodian modern, si anume valorile crestine si ale familiei. Nimic nu e lasat la voia întâmplarii în filmul lui Zemeckis. William (Denzel Washington) nu deschide niciun televizor si nu intra în niciun bar fara sa dea de stiri privind catastrofa aviatica pe care a evitat-o. Dupa ce prizeaza cocaina, refrenul pe care îl auzim în lift e cel de la „With a Little Help from My Friends“, în varianta muzak (doar ca el coboara, ceea ce prefigureaza finalul). Totul trebuie sa serveasca unui scop, nu e nimic neobisnuit în asta. Ce e neobisnuit e ca alcoolismul protagonistului e glamorizat într-o asemenea masura, încât, spre final, prin happy end întelegem ca el sa scape basma curata si sa-si vada mai departe de viata, nu sa se lase de bautura, sa îsi accepte pedeapsa, pentru ca apoi sa traiasca fericit pâna la adânci batrâneti cu Nicole (ceea ce pâna la urma se si întâmpla, William plateste pentru greselile lui, dar îsi recapata familia si îl regaseste pe Dumnezeu). Din pricina acestei glamorizari, morala din final îi va fi linistit pe sefii de la Paramount, dar nu prea are cum sa mai sperie pe nimeni.
Autor: CATALIN OLARU