Încep cronica neconventional, cu note pe marginea unei performante sportive: dupa o perioada de absenta, gimnastele românce au revenit în elita europeana. Una dintre comentatoare, coplesita de puterea de revigorare a gimnasticii românesti, a exclamat: sa ia aminte politicienii români, sportul ne reprezinta mai bine decât ei. Gimnastele cucereau patru din cinci medalii de aur dupa o absenta provocata de inconstienta unor ziaristi si interesul unor adversari ai antrenorilor. Iau cu admiratie entuziasmul acestor vorbe pentru ca ele contin un adevar si o morala. Adevarul: nu mai reusim sa scoatem politica din mediocritate. Morala: ar trebui sa recapatam disponibilitatea de a învata.
De mult ma framânta sa scriu despre coabitarea politica. Leg aceasta întâmplare de chestiunea coabitarii politice în care s-a trezit România. O stare care trimite la adevarul si la morala sus amintite. La prima confruntare a formulei de coabitare în care au intrat Guvernul si Presedintia au fost scoase din transee batalioanele ambitiilor înainte de a accepta adevarul Constitutiei si morala esecurilor de pâna acum. Ceva mai mult, înainte de a întelege si a accepta ca – un alt adevar – coabitarea este produsul bunei functionari a democratiei. Coabitarea nu a fost niciodata pericol, nici frâna, nici sfârsitul lumii. Atâta numai ca reusita devine posibila numai într-un mediu civilizat. O demonstreaza chiar, as spune: mai ales, ultimele evolutii din Europa. Victoria socialistilor în Franta a facut ca, macar pentru un timp, coabitarea sa depaseasca exersarea ei îndeobste între granitele unei tari si sa devina obligatorie în structura de conducere (neoficiala) a Uniunii Europene: binomul franco-german. Crestin-democrata (dreapta) Angela Merkel va trebui sa conduca tandemul cu socialistul (stânga) François Hollande. Cum pozitia noului presedinte al Frantei a fost contrara întelegerilor cancelarului german cu fostul presedinte Nicolas Sarkozy, François Hollande a tinut sa ajunga la Berlin chiar în ziua învestiturii, 15 mai, pentru o discutie clarificatoare. A avut loc si a fost civilizata în conditiile mentinerii pozitiilor anterioare. Ironiile pe care le-am sesizat în comentariile de la televiziunea noastra ale unui analist pro-german mi s-au parut deplasate si neavenite pentru ceea ce ar trebui sa faca un intelectual român în politica. Daca tot tine sa se bage. Nevoia grabirii primei discutii dintre Hollande si Merkel indica seriozitatea cu care Parisul, oricare ar fi culoarea puterii la Élysée, trateaza problemele europene. Nu este vorba de un statut subaltern în care s-ar fi trezit Parisul. Din contra. Angela Merkel fusese prevazuta chiar de Hollande ca va cere renegocierea tratatelor stabilite la nivel european de cancelarul german cu predecesorul lui, Nicolas Sarkozy, în materie financiara si bugetara. Erau tratate impuse. Cel putin o mare parte dintre europeni asa le percepeau iar francezii nu aveau de ce sa fie mândri cu aceasta. Hollande propunea o noua solutie pentru criza, constient ca în interiorul Uniunii Europene trebuie evitate, pe cât posibil, convulsiile. Austeritatea nu este nici panaceu, nici fatalitate. Are alternativa: cresterea economica si crearea de locuri de munca. O astfel de optiune schimba strategiile anterioare convenite, modifica mecanismele politice stabilite. Hollande nu a întârziat sa ofere explicatiile cu care, de altfel, era dator. Prima lui vizita este la Berlin, prima discutie cu Merkel este de clarificare. Cei doi nu cedeaza, ci se explica si cer sa-si cunoasca si sa-si analizeze argumentele. Daca se impune, compromisul numai pe aceasta baza este posibil. Între timp optiunile lui Hollande au convins pe multi, inclusiv pe liderii statelor din G-8 reuniti la Camp David. Nu cred ca discutiile lui Hollande cu doamna Merkel, ca si cele cu presedintele Obama, au fost scutite în totalitate de dezamagiri, dar au fost necesare pentru întelegere. Cam asta ar însemna sa vezi, sa constati, sa accepti necesitatea de a coabita cu parteneri de alta culoare, cu alte interese. Pacea în Europa postbelica asa a fost câstigata. Ce trebuie sa prevaleze în politica, ambitia sau interesul? Richelieu credea ca interesele statului au prioritate în fata oricarei opinii, prejudecati sentimentale, doctrinare sau ideologice. Întelegem ca, impusa de istorie, coabitarea nu este nici facultativa, nici aleatorie. Sa amintim în treacat ca în multe împrejurari, primul-ministru al Marii Britanii a trebuit sa guverneze în conditiile unei opozitii severe a adversarilor. Ca presedintele Statelor Unite are frecvent una din Camere cu majoritate formata din reprezentantii partidului de opozitie. Nici democratia britanica, nici cea americana nu au suferit din aceasta cauza.
Sa ne întoarcem în istorie. Practica si conceptul coabitarii sunt mai vechi. Cei care le-au exersat cu succes au fost francezii. Imediat dupa razboi, un om de dreapta, generalul Charles de Gaulle, a fost nevoit sa coopereze cu comunistii, legitimati de lupta lor din rezistenta, si cu socialistii, detinatori ai unui procentaj favorabil în parlament. Generalul va suporta cu dificultate disputele politice cu acestia si nu se va sfii sa le atraga atentia ca autoritatea în stat înteleasa ca apanaj al legislativului este gresita. ,,Daca nu tineti cont de necesitatile absolute ale autoritatii, de demnitatea si de responsabilitatea guvernului, veti intra într-o situatie care, va previn, de la o zi la alta va va face sa regretati amarnic calea pe care ati ales-o“. Era avertismentul unui politician de mare autoritate câstigata, de asemenea, în rezistenta si consolidata prin fermitatea de care a dat dovada în lupta pentru redresarea puterii si prestigiul Frantei. Generalul a fost profet, este adevarat, si de data asta. Dar importanta era, în conjunctura timpului, sa se foloseasca de socialisti si de comunisti în reconstructia postbelica. Alesi democratic, si ei serveau intereselor Frantei. Politica lui de Gaulle nu viza doctrine de partid, ci interese de stat. Aceasta politica, numita simplu si îndreptatit ,,gaullism“, a alimentat constant eforturile natiunii franceze pentru readucerea Frantei în rândul puterilor europene. Si nu a fost usor. Dupa înfrângerea suferita în fata armatei germane, Parisul s-a confruntat cu un curent neprietenos la Washington si Londra. Chiar si generalul, care a ramas cu o alergie antiamericana. Antiamericanismul lui de Gaulle a existat. S-a mai vorbit de opozitia lui la existenta blocurilor militare care viza si politica Washington-ului. Aceste ,,particularitati“ au dat culoare ,,exceptiei franceze“ de care Hexagonul s-a mândrit. În forme diferite, cu reusite diferite, gaullismul a fost continuat de toti succesorii generalului: Georges Pompidou, Valéry Giscard d’Estaing, François Mitterrand, Jacques Chirac si Nicolas Sarkozy. Astazi, gaullismul, ca politica franceza pentru francezi, si-a pierdut multe din ingrediente si, mai ales, din acuitatea istorica. Dar esentialul lui a ramas. Chiar si socialistul Mitterrand a simtit nevoia sa nu se îndeparteze de gaullism. Mitterrand a trebuit sa coabiteze ani buni cu un guvern de dreapta condus de Jacques Chirac. Ramâne memorabila remarca lui facuta la instalarea guvernului dreptei: ,,nu mi-am dorit-o, dar o suport“, a spus el iar ministrii au râs si au pornit la treaba. Când va fi presedinte si când va trebui sa coabiteze cu un guvern socialist, Chirac va recunoaste cu onestitate: ,,ceea ce stiu eu despre coabitare am învatat de la François Mitterrand si am folosit în propria mea experienta“. Lectia este exemplara si pentru români, mai ales astazi, de aceea voi întârzia pe acest moment recurgând, în continuare, la marturisirile lui Chirac. ,,Cu toate ca alegerea primului ministru apartine presedintelui, practica constitutionala arata ca el trebuie sa faca apel la un lider al majoritatii cu exceptia cazului când, desi nu are dreptate, el poate hotarî în profitul unuia dintre ai lui, asa cum am facut eu în 1993. A doua zi dupa scrutin, i-am telefonat lui Lionel Jospin (liderul Partidului Socialist, câstigatorul alegerilor din 1998, n.n.) pentru a-i confirma intentia mea de a-l numi la Matignon. Primul secretar al Partidului Socialist nu a fost surprins… El fusese adversarul meu la ultimele alegeri prezidentiale iar dezbaterea noastra televizata dintre cele doua tururi a fost pe cât de respectuoasa, pe atât de retinuta“ (Jacques Chirac „Le temps présidentiel. Mémoires II“, Paris, 2011).
România are acum un guvern care a reusit, prin procedura democratica parlamentara, sa iasa din opozitie. Un guvern format din partide care au cerut fara menajamente demiterea presedintelui. Presedintele, dupa firea pe care i-o cunoastem, are o mare mobilitate politica si o capacitate combinativa surprinzatoare dar, din pacate, este intratabil. Tensiunile au aparut. Din nefericire, se vede ca preferinta prezidentiala de a spala rufele în public, chiar si în strainatate, nu poate fi reprimata. Ceea ce ar trebui sa ne dorim ar fi ca noua situatie politica sa ofere, fie si în final, un exercitiu de onestitate pentru reglementarea vietii parlamentare si functionarea normala a guvernului. Firesc ar fi ca în aceste împrejurari sa apara în arena judecatile corecte despre justitie, în sensul de dreptate, si despre democratie, în sensul de garant al demnitatii umane. Sunt teme care rascolesc societatea româneasca. Ele ar trebui sa nu mai fie lasate doar în seama politicienilor. Sunt destructivi si deja compromisi. Nici a analistilor partinitori care si-au mutat domiciliul la televiziuni. Ar fi bine sa intre în dezbaterile mediilor academice si intelectuale, cele mai apte sa atace ideile în miscare. În viata intelectuala româneasca nu si-a facut loc tipul de dezbatere think tanks care faciliteaza schimbul de opinii fara a favoriza sau a impune o directie. Intelectualii, fie ca sunt de stânga sau de dreapta, sunt legati în modul cel mai direct de cultura de idei. Pe acest teren ei pot fi de folos politicii statului. Intelectual de eprubeta, complet apolitic, nu exista. Sau, daca exista, nu ne intereseaza pentru ca nu foloseste treburilor statului. Europenismul nostru trebuie sa se manifeste (si) în dezbateri de idei. Altfel, fara sa fim din Balcani, ne meritam soarta de ,,balcanici“, adjectiv devenit tot mai mult o insulta.
Îndemnul comentatoarei la competitia de gimnastica adresat politicienilor este semnalul ca amatorismul guvernantilor nostri a devenit greu de suportat. Ceva trebuie facut.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 377