De multe ducem lipsa, dar de festivaluri de film, nu. Festivalurile astea sunt ca o excursie peste hotare planificata in cele mai mici aspecte. Te duci „afara“ ca intr-un muzeu pe care vrei sa-l vezi de la un colt la altul. Angajatii acestui muzeu sunt demult imuni la exponatele printre care isi duc zilele. Tu, insa, vrei sa-i cercetezi fiecare cotlon, si inca de mai multe ori, daca se poate, pentru ca cel de acasa e, daca nu mai sarac, cu siguranta diferit. Când te intorci, e momentul comparatiilor, iar ele rareori avantajeaza cotidianul. Altfel spus, când ai de ales intre ecranizari de benzi desenate, sequel-uri cu vrajitori sau vampiri si remake-uri dupa remake-uri ale unor comedii care din capul locului nu aveau cine stie ce haz, sansa de a vedea la cinema ceva mai acatarii nu se cuvine sa fie ratata, pe Dumnezeu de picior prea des n-ajungi sa-l prinzi. Doar ca aceste filme de festival mai si dezamagesc, asemeni multora dintre obiectivele pe care agentii turistici le vând la fiecare colt de strada. Câteodata, filmele de festival ale marilor maestri sunt „Laguna albastra“ a cinematografiei – la fiecare mare, lac sau gârla, gasesti câte una si toate arata cam la fel.
Altfel au stat lucrurile la Bucharest International Film Festival, cel putin in ceea ce ma priveste. Anul acesta, m-a ferit pronia cereasca de capodopere. Am vazut insa filme normale, mai degraba decât de gen decât de autor si care, judecate ca atare, m-au facut sa ma gândesc ca ar putea transforma salile noastre de cinema in spatii frecventabile daca ar reprezenta regula, iar nu exceptia. Din pacate pentru noi si din fericire pentru organizatorii de festivaluri, nu e cazul.
Stilul lui Stiller
Unul dintre principalele merite ale lui „Greenberg“ (2010) e ca ni-l arata pe actorul american de comedie Ben Stiller ca pe altceva decât o masina de spalat cu un singur program. In rolul unui inadaptat intre doua vârste proaspat iesit din balamuc, starul din „O noapte la muzeu“ lasa cu succes scalâmbaielile deoparte, ba chiar, asemeni lui Jim Carrey sau Adam Sandler, convinge mai mult ca actor serios decât in rolurile sale presupus comice. De fapt, filmul aminteste atât de mult de „Punch-Drunk Love“ (2002), in care eroul principal era interpretat de Sandler, incât asemanarile dintre cele doua sunt mai multe decât deosebirile. Aceasta e principala slabiciune a filmului si, dat fiind ca filmul lui Paul Thomas Anderson ofera o experienta mai mult decât agreabila, marele sau atu. Asteptam pusee de mândrie si din partea altor actori de comedii debile (slava Domnului, sunt destui): comedii romantice in care amorezul e un fel de Rainman inca se mai pot face.
Criminal
„Tamara Drewe“ e o pasare atât de rara incât pâna mai ieri, specia de la care se revendica mai putea fi gasita doar in enciclopedii. Multumita lui Stephen Frears, comedia romantica inteligenta isi face revenirea, cu o forta pe care o credeam imposibila. In linii mari, filmul e destul de previzibil (ca de obicei, stim finalul inca din primele cadre, ceea ce nu stim e cum o sa se ajunga la el, in acest traseu sta reusita oricarei comedii romantice). Pe alocuri, e chiar patetic („are nevoie de un barbat, nu de un scriitor“, astfel il indeamna Andy pe Glen sa-si incerce norocul cu stapâna casei), dar asta conteaza mai putin. Filmul ofera un umor curat, care amuza fara sa rusineze. Altfel spus, pleasure fara guilt.
Personal, poate din cauza peisajului rural britanic parca scos din albume, „Tamara Drewe“ mi-a amintit de serialul politist „Midsomer Murders“. Din fericire pentru potentialul sau umoristic, e mai putin sângeros.
Cei 7+5 samurai
Originalul din 1963 nu l-am vazut, dar ceea ce nu prea am inteles eu e ce aduce nou acest film al lui Takashi Miike („13 asasini“) fata de „Cei sapte samurai“ al lui Kurosawa. Poate modul in care protagonistul face tot felul de analogii stupide cu lumea jocurilor de noroc si cu actul de a paria, dat fiind ca nepotul lui are acest microb. Din acest motiv, discursurile lui ii mobilizeaza pe membrii armatei sale de buzunar, care se lupta cu fratele shogunului, si ii enerveaza pe chibiti, adica pe noi, care stam pe margine si ne uitam.
Altfel, critica sociala e tot acolo, desi parca mai apasata aici: ca sa intelegem nedreptatea, ni se arata o taranca mutilata ingrozitor, goala pusca. Una peste alta, ca sunt 7 ca la Kurosawa sau 12 ca la Miike (cel de-al treisprezecelea e un nesperat ajutor plebeu), ei tot samurai sunt. Oamenii lui Miike hacuiesc suficient de temeinic pentru amatorii de fântâni de sânge, dar si suficient de artistic (cu vorbe de duh si tot tacâmul) pentru amatorii de sânge de cinemateca, nu de mall. In consecinta, toata lumea e multumita, chiar si fratele shogunului, pe care faptul ca e scurtat de cap pare sa-l incânte. Ultima si cea mai distractiva zi din viata lui coincid, ceea ce, sa recunoastem, nu se intâmpla prea des.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 321