Cel mai recent lungmetraj al lui Darren Aronofsky, Noah, este un blockbuster oarecum atipic, ce păstrează linia tradiţionalistă pe care a pornit creatorul său odată cu „The Fountain“. Indiferent de subiect, atunci când se adaptează o „poveste“ a Bibliei pot izbucni controverse, în special în rândul publicului religios. Pentru unii, Biblia reprezintă un fel de enciclopedie care înregistrează greutăţile înfruntate de omenire încă de la începuturile sale, în timp ce, pentru alţii, nu este decât o carte cu „basme“ şi evenimente mitologice ficţionalizate, care se afundă într-o mlaştină fantastică. În mod paradoxal, Darren Aronofsky reuşeşte să îmbine ambele perspective. Abordarea de către regizor a celei mai vechi poveşti a potopului conţine cele mai spectaculoase efecte vizuale produse în studio de ceva timp, dar, chiar şi aşa, e limitată la o schemă de evenimente melodramatice, cărora nu le lipseşte interpretarea tradiţională. Astfel, balanţa tinde să încline când într-o parte, când în cealaltă, pentru că odiseea monolitică cu ocazionalele tuşe cosmice oferă frânturi ale unui vizionarism în floare, inundat de un potop mai degrabă melodramatic decât dramatic.
Filmul lui Aronofsky are ca fundament solid povestea originară din Biblie, dar îşi permite câteva libertăţi narative – Noe (Russel Crowe) este singurul om bun la suflet şi vrednic într-o lume dominată de corupţie şi de răutate, făcând parte din ultima linie de descendenţi ai lui Seth. În momentul în care Noe află prin intermediul unor viziuni că Dumnezeu, numit în film Creatorul, urmează să-şi distrugă întreaga creaţie din cauza pervertirii omenirii, acesta caută răspunsul şi construieşte o arcă uriaşă, care să adăpostească toate animalele, toate fiinţele vii demne de o a doua geneză. Astfel, doar Noe şi, implicit, familia lui, plus toate speciile existente pe pământ pot supravieţui. Pe această temelie, Aronofosky, alături de co-scenaristul lui, Ari Handel, mai piperează povestea adăugând ingrediente de circumnstanţă. Astfel, Noah se îndepărtează de scriptură, umplând golurile ei cu informaţii adiacente. Spre exemplu, în Geneză sunt menţionaţi cei trei fii ai lui Noe, dar nu şi soţia lui. Filmul o „inventează“, aşa cum inventează şi o fată rămasă orfană, Ila (Emma Watson), numai bună de distribuit într-o poveste de dragoste în care e implicat şi fiul mai mare al lui Noe, Shem (Douglas Booth). Prezenţa Ilei nu este gândită doar din punct de vedere relaţional, asta pentru că ea reprezintă, în cele din urmă, o proiecţie maternă, care va asigura naşterea viitoarelor generaţii. Surprizele fantastice şi extrapolările lui Aronofsky, care extind graniţele sale vizionare, apar în „readaptarea“ îngerilor căzuţi cunoscuţi ca Nephilim, transformaţi în nişte uriaşi de piatră cu patru mâini, numiţi „Watchers“, şi care îl vor ajuta pe Noe în construcţia corabiei. De asemenea, scenariştii îi atribuie lui Noe un singur antagonist, care se trage din aceeaşi formulă schematică a liniei descendente, Tubal-Cain (Ray Winstone), cu rol de intruziune şi de răzvrătire împotriva miracolelor Creatorului.
Adăugirile narative par destul de fireşti, ba chiar păstrează tradiţia rabinică „Midrash“, prin care suplimentările la nivel de poveste au rolul de a acoperi elipsele din Biblie şi de a oferi un fir narativ dramatic cât se poate de coerent. În ciuda acestor mici condimentări (fără sare) narative, scenariul are la bază o poveste la fel de monocromă ca şi nuanţele pământii ale costumelor personajelor sau ca pădurile CGI-izate şi lipsite de viaţă. Este adevărat că scenariul se schimbă atunci când Noah se presupune că ar trebui să îmbrace pelerina unui blockbuster, şi, tocmai de aceea, finalul filmului este marcat de mecanisme narative specifice unui astfel de film – replici melodramatico-clişeizate, acţiune filmică mai accentuată etc. În schimb, Aronofsky, în drumul său către extrapolare şi revigorare narativă, oferă, prin construcţia personajului Methusaleh (Anthony Hopkins), bunicul lui Noe, câteva momente de tip gag. Asta pentru că regizorul mizează pe un umor care ar trebui să mai alunge din pretenţiozitatea personajului – singura dorinţă a bătrânului Methusaleh, înzestrat cu putere divină, demonstrată încă de la întâlnirea acestuia cu nepotul lui, Noe, este cea de a mânca fructe de pădure.
Tema centrală a filmelor lui Aronofsky este chinul la care se supune individul în încercarea de a atinge perfecţiunea. În Noah, individul este influenţat de forţe externe: Creatorul îi transmite mesaje prin intermediul unor viziuni, care vor apărea în mai multe episoade puternic marcate emoţional şi psihologic, la fel de „extravagante“ ca montajul hip-hop din Requiem For A Dream. Din păcate, fuziunea ambiţioasă a lui Aronofsky se spulberă în cea de-a doua jumătate a filmului şi ia forma unei psihodrame pe mare, în care Noe se luptă cu conştiinţa sa vinovată. Filmul se transformă într-un mişmaş al suspansului şi al melodramei, ilustrând, mai degrabă, o criză a materialului scris şi nu o criză de convingere religioasă a personajelor. Obsesia grandioasă tipică personajelor lui Aronofsky este înlocuită, în acest caz, de încercarea eşuată a scenariştilor de a crea o dramă autentică, ajungând, în cele din urmă, să fie posesorii unor clişee specifice filmelor de acţiune. De asemenea, nu lipseşe nici amprenta ideologică din spatele filmului, surprinsă prin frumuseţea fizică a lui Shem, care pune în balanţă percepţiile universale cu privire la popoarele semite.
Noah are şi părţi bune, chiar originale, ele fiind tuşele cu care operează Aronofsky decupajul cinematografic – în mare parte CGI. Chiar şi aşa, regizorul oferă o recapitulare inteligentă a mitului Creaţiei, începând cu povestea lui Adam şi Eva, reprezentaţi prin două siluete aurii şi luminoase, şi continuă cu alte siluete pe fundalul unui cer de apus în mai multe nuanţe, care ilustrează evoluţia violenţei de-a lungul generaţiilor. Efectele pristine ale creaţiei lui Aronofsky sunt cele care evocă geneza şi trecerea ireversibilă a timpului, prin timelapse-uri spectaculoase, uneori plasate din perspectiva unei creaturi (broască, şarpe) care, în 3D, pot fi percepute ca un soi de P.O.V-urie ale „personajelor“ respective. Afirmaţiile lui Aronofsky cum că Noah este primul film biblic care susţine, mai degrabă, mediul înconjurător (în engleză ar fi environmentalist film) şi nu iertarea păcatelor pot trezi scepticism, dar pot fi regăsite şi în anumite secvenţe de mare impact. De asemenea, această încadrare nouă în spaţiul cinematografic constituie şi punctul de plecare a argumentelor creştinilor contrariaţi de Noah şi de povestea transpusă pe marele ecran. Aşa că, referitor la reclamaţiile publicului, o parte din ele nu ar trebui transferate spre Aronofosky, ci spre cel care stă cu câteva etaje mai sus de el.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 466