Sa vorbesti despre nationalism si ultranationalism, in aceasta perioada a confruntarii dintre optiunea globalista si sublimarile identitariste (nationale si regionale), este aproape un risc. De curând, Angela Merkel si Nicolas Sarkozy au afirmat ca multiculturalismul a esuat. Evident, este vorba de experienta franceza, respectiv despre cea germana. In alte spatii, de cele mai multe ori, conceptele si teoretizarile care incearca sa exprime si sa inspire politicile sociale si culturale cu referire la conservarea identitatii, dar si la afirmarea interculturalismului au ramas doar la nivelul de exercitiu lexical, sau anima câte un talk-show snob, superficial, steril. In schimb, au succes noile teorii xenofobe si conspirationiste (vezi asa-zisele pericole ale islamizarii, ale tiganizarii, resentimentul xenofob, antisemitismul etc.) Contextul actual exploziv, favorizat de lipsa performantei economice si sociale, provoaca, aproape pe oricine, la meditatie, favorizeaza scepticismele.
Nationalism si ultranationalism
Nationalismul, dintr-o „sensibilitate latenta a modernitatii“1, poate fi o prefata a ultranationalismului postmodern. Cine se apuca sa citeasca romanul lui Umberto Eco, „Cimitirul din Praga“2, traieste si un déjà vu. Ludic si cinic, amestecând faptul istoric cu fictiunea, printre multe alte surprize, scriitorul, ca intr-o sarabanda nebuna, arunca peste lumea placida a cititorului stereotipurile indigeste ale Raului, cele mai elucubrante prejudecati si cele mai abjecte perceptii ale Celuilalt. Indeosebi, recentele miscari sociale care au sustinut revendicari politice vizând transformarea si reformularea societatilor, realizarea egalitatii de sanse, demonstreaza ca „era maselor“ este (inca) o lume dinamica si imprevizibila, plina de speranta, dar si de animozitati dramatice, animozitati puternic alimentate de fondul resentimentar, de imageriile xenofobe. Fundamentalismele se exerseaza insa si in spatiul democratiei anarhice românesti, in apropierea „clasei de mijloc“ a intelectualitatii (Sorin Adam Matei). Astfel, dupa exorcismele tragice de la Tanacu, maicutele i-au cântat nonagenarului parinte Iustin, in manastirea Petru Voda, ca pe un imn de slava „Sfânta tinerete legionara“ (vezi http://idolii. com/2011/02/patriarhul-daniel-%C8%99tie-ca-maicu%C8%9Bele-sale-canta-imnuri-legionare). Si unii se mai tem „de pustiirea neamului“!
Fabricarea natiunii – modelul
iluminist vs. modelul romantic-german
Ideologia nationala, devenita in secolul XX „credinta nationalista“ (esenta a religiei politice), este fundamentul constructiilor statale din epoca moderna, dar si a unor proiecte identitare actuale. Ca orice ideologie, si aceasta este o viziune asupra lumii care si-a absolutizat partea sa de imaginar, desconsiderând, si chiar cu intransigenta categorica, alternativele3. Societatea moderna a fost caracterizata, conform asertiunilor lui Paul Ricoeur, de o „nevoie de ideologie“, care nu se manifesta in societatile premoderne in care functionau doar prescriptiile integratoare4. Ideologiile nationale s-au impus insa, prin institutionalizarea, in conditiile sociale specifice modernitatii, a identitatii etnice considerate drept dat matricial.
Incercarile de definire a natiunii fiind numeroase si contradictorii, uneori chiar paradoxale, ele acrediteaza (frecvent) constatari cinice si debusolante ce sustin ca exista o echivalenta intre numarul de definitii si cel de natiuni. Cu toate ca sunt emise de teoreticieni diferiti (de regula, sociologi ai politicului), din perspective istorico-politice diverse, toate aceste abordari surprind efectul social, politic (implicit mentalitar) manifestat in comunitati, in lume. Aceasta influenta (predominant emotionala) pare a fi indiciul existentei unor sentimente identitare preideologice originate in formele distincte de exprimare a colectivitatilor umane – limba, memoria trecutului (vezi, indeosebi, miturile eponime, cultul stramosilor, al eroilor sacrificiali). Aceste manifestari specifice, care, de regula, denunta sau ignora interactiunile culturale, au stimulat dezvoltarea unei afectivitati si imagerii sociale care constituie, conform lui Walter Connor, „esenta in stabilirea existentei sau nonexistentei unei natiuni“5. Conform teoriilor clasice, inclusiv al cele marxiste, identitatea nationala ca identitate etno-culturala a fost (mai este si acum pentru grupurile etnice care isi construiesc identitatea nationala, este indeosebi cazul grupurilor etnice si natiunilor care nu au inca in suport statal, iar liderii lor considera ca acesta este o conditie cu rol determinant in afirmarea si conservarea acesteia) „rezultatul unui proces dinamic de cristalizare intr-o viziune unitara a unor reprezentari pe care membrii unei comunitati le construiesc despre sinele colectiv“6.
Daca Lucian Boia afirma ca „natiunea este unul dintre marile mituri ale timpurilor moderne“7, cu o geneza subiectiva, pentru Raoul Girardet8 sursa mitului politic ca fundament al identitatilor macrocomunitatilor provine dintr-o anumita realitate istorica, fiind totodata un element relevant pentru sistemul axiologic al acelei realitati. Asadar, chiar daca „ideea statului-natiune are o vechime nu mai mare de doua secole“9, ea s-a inspirat din realitatea existentei anterioare a unei comunitati etnice: „Natiunea este incontestabil o realitate istorica, dar si un proiect ideal, un mit care a populat imaginarul colectiv“10; in acest sens, concludente sunt asertiunile lui Anthony D. Smith: „Daca nationalismul este modern (…), natiunile sunt si ele creatii ale modernitatii. Dar aceasta este doar o jumatate a povestii. Natiunile sunt si produse ale vechilor legaturi etnice, adeseori premoderne, si ale etnoistoriilor“11.
Constructiile statale moderne rezultate si ca urmare a aplicarii ideologiei nationaliste (cu cele doua ascendente ideologice diferentiate: iluministo-franceza, dar mai ales romantico-germana) presupun, intr-o anumita masura, interventia subiectiva de „fabricare“, de imaginare (vezi teoria consacrata, teoria lui Benedict Anderson despre natiuni ca si comunitati imaginate)12. Aceasta fata a constructiei identitatii este vizibila datorita afirmarii miturilor politice care devin, in modernitate, fundatie si armatura a ideologiilor nationale; totodata, aceiasi constructie mitica are toposuri speciale, precum cele ale memoriei, „partea cea mai secreta a identitatii unei culturi“ (Marcel Détienne); constructia mitica, o anume abisalitate a ei, scapa, de cele mai multe ori, unei analize logice13.
Conform modelului german de imaginare si construire a natiunii, comunitatea nationala, definita si ca structura socio-politica, isi atribuie, implicit revendica, un teritoriu „national“ si il „etnicizeaza“. In istorie, aceasta operatie a parcurs drumul complex de la figurarea unui spatiu conceput ca si „matrice stilistica“ (pamântul natal cu rol determinat in constituirea profilului etno-psihologic, obsesia demonstrarii autohtoniei), pâna la epurarea acestui teritoriu fizico-geografic devenit si geografie simbolica de alte urme trecute sau prezente de existenta a altor comunitati etno-culturale „conlocuitoare“ (acest proces de etnicizare, proces care presupune epurarea etnica, este specific politicilor nationaliste din secolele XIX-XXI). Astfel, mai ales in centrul si in estul Europei, s-au impus statele-natiuni. Ernest Gellner aprecia ca aceasta constructie se afla in strânsa legatura cu contextul de prefaceri majore ale conditiilor sociale ale omenirii, când o „cultura inalta“/ „majora“ devine cultura standardizata a intregii societati14. Procesul european, de inspiratie romantic-germana, nu s-a perimat, dovada constituind-o maniera in care acesta, in zilele noastre, este (aproape) copiat de elitele unor grupuri etnice sau natiuni fara teritoriu statal propriu (vezi statutul kurzilor).
Walter Kolarz afirma, in 1946, ca in Europa Centrala si de Est (zona pentru care foloseste sintagma sugestiva „Orientul Mijlociu european“), mai mult decât in oricare alta parte a continentului, au fost prezente, apoi au predominat ideile si dezideratele concurente, conflictuale chiar15. Aprecierea sa, din pacate, nu poate fi contrazisa nici chiar dupa momentul 1989, când sud-estul european a trecut prin crize politice grave, razboaie si acte genocidale datorate afirmarii violente a identitatilor particulare. Odata realizate, natiunile-state s-au confruntat, in mod aparent paradoxal (erau, totusi, sinteze similare), deoarece fiecare proiect identitar cultiva exclusivitatea in statusul teritorial si excluderea oricarei alte identitati percepute ca sistem concurential.
(urmare din pagina 26)
Competitia dintre modelele identitare si aplicatiile lor s-a manifestat de timpuriu sub forma rivalitatii categorice dintre doua sau mai multe ideologii nationale. Nu pare, de aceea, ca fiind justificata discutarea naturii si a particularitatilor procesului de construire si reconstituire a identitatii nationale; pare si mai fireasca raportarea la tipologii (principale) ale culturii politico-nationale, tipologii stabilite de catre cercetatorii problemei – vezi modelul vestic, civic (teoretizat indeosebi de filozofia politica), de inspiratie franceza, si modelul estic al natiunii (de inspiratie germana si de exercitiu est si sud-est european).
Vârsta de aur a Evului Mediu
Intre aceste doua variante ideologice de concepere a natiunii exista si similitudini, mai importante fiind insa diferentele. Aceste diferentieri ale nationalismelor secolului XIX, valabile si astazi, practica politica sud-est europeana, precum si ideologiile extremiste/ ultranationaliste isi au originile in natura duala a ideologiilor nationale. Clifford Geertz considera ca cele doua tipuri de natiuni-stat continua sa fie modelele dominate; astfel, in timp ce natiunea etnica presupune si dezvolta (excesiv si exclusivist) atasamentul primordial vizavi de o identitate etno-culturala constituita intr-un anumit topos, identitatea civica, fiind una mai generoasa, privilegiaza calitatea de cetatean a unui stat modern16. Modelul vestic de stat-natiune – dupa Anthony D. Smith, C. A. Macartney17, Peter Sugar18- presupune asocierea (voluntara) a oamenilor dintr-un anumit teritoriu in calitate de cetateni egali in fata legii in cadrul unei comunitati politice; in schimb, modelul estic, cel de traditie romantic-germane, exalta etnicitatea, genealogia, specificitatea culturala care ar justifica exceptionalitatea comunitatii majoritare, demografic, intr-un teritoriu dat, teritoriul insusi fiind investit, dupa cum am mai afirmat, cu influente formative19.
Aceste diferentieri esentiale de abordare a problemei si a procesului de construire a natiunii si a solidaritatilor colective au fost, in primul rând, efectul unor contexte istorice particulare (vezi perpetuarea unor forme de dominatie/ exploatare politica si economica a unui alt factor etnic, existenta unei anumite segregari etnice manifestate la nivelul topografiei geo-demografice, structura sociala predominant agrar-rurala care presupune manifestarea traditionalismului si a conservatorismului, rolul prioritar al intelighentiei/ intelectualitatii in constituirea ideologiilor nationale si a strategiilor de afirmare a proiectului identitar). O astfel de natiune, comunitate imaginata/ construita etnocentric20 bazata pe solidaritati care au fundament accentuat emotional, este dependenta, ca existenta, de mecanismele subconstientului colectiv21.
In cadrul modelului etnicist, structurile sociale si traditiile istorice au adaugat nuantele de natura istoricista; astfel, nationalismul maghiar si cel polonez au supralicitat reprezentarile prezente in imageria europeana; in secolul XIX si in primele decenii ale celui urmator, produsele culturii europene si americane – literatura de fictiune, teatrul, filmul – erau animate si de personaje cu descendenta nobila, de aristocrati unguri22 sau polonezi, de personaje concepute ca manifestari ale unor comportamente nobile, romantice si usor desuete. Exploatarea trecutului istoric a fost definitorie in cazul popoarelor care in premodernitate si la inceputurile modernitatii nu mai aveau stat, iar elitele, indeosebi intelighentia, traiau nostalgia romantica dupa gloria pierduta, dupa „vârsta de aur“ a Evului Mediu (vei nostalgia ferventa dupa regatul apostolic maghiar). In lipsa statului ca factor integrator si securizant, trecutul istoric colectiv a fost transformat in fundament identitar si in liant comunitar.
NOTE:
1. Simona Nicoara, „Identitatea nationala, o sensibilitate latenta a modernitatii (secolele XVIII-XX)“, in „Annales Universitatis Apulensis, Series Historica“, 7, Alba Iulia, 2003, p. 255-265
2. Vezi Umberto Eco, „Cimitirul din Praga“, Polirom, Iasi, 2010
3. Lucian Boia, „Pentru o istorie a imaginarului“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000, p. 9
4. Apud Gavril Flora, „Ce este o natiune?“, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 7
5. Ibidem, p. 9
6. Zdislaw Mach apud Simona Nicoara, op. cit.
7. Lucian Boia, op. cit, p. 172
8. Raoul Girardet, „Mituri si mitologii politice“, Editura Institutul European, Iasi, 1997, p. 62- 63
9. Lucian Boia, „Istorie si mit in constiinta româneasca“, Editura Humanitas, Bucuresti, ed. 2010, p. 74
10. Simona Nicoara, op. cit, p. 256
11. Anthony D. Smith, „Nationalism si modernism. Un studiu critic al teoriilor recente cu privire la natiune si nationalism“, Editura Epigraf, Chisinau, 2002, p. 202
12. Benedict Anderson, „Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism“, Verso, London, 1991
13. In schimb, seducatoare ca demonstratie, mergând pâna la identificarea daimonionului identitatii germane este analiza realizata de Christian von Krockow, „Germanii in secolul lor 1890-1990“, All, Bucuresti, 1999.
14. Apud Gavril Flora, op. cit., p. 9; vezi idee prezenta inca din „Culture, Identity, and Politics“ (1987)
15. Walter Kolarz, „Mituri si realitati in Europa de Est“, Editura Polirom, Iasi, 2003, p. 9
16. Geertz, Clifford, „The Interpretation of Cultures. Selected Essays“, Basic Books, New York, 1973
17. Vezi Miklós Lojkó, „C. A. Macartney and Central Europe, in European Review of History: Revue europeenne d’histoire“, vol. 6, 1, 1999, p. 37 – 57
18. Acesta din urma este cunoscut prin studiile sale cu referire la modelul central si est-european. Vezi „Southeastern Europe Under Ottoman Rule, 1354-1804. History of East Central Europe“, University of Washington Press, 1983
19. Acesti analisti, preocupati indeosebi de genezele identitare estice, au abordat (mereu) comparativ cele doua evolutii
20. In cazul modelului estic al natiunii-stat, constructia identitara s-a realizat prin raportare la trecutul istoric si la factorii specifici ai etnosului: limba, traditii si obiceiuri, comportament, gusturi artistice specifice, creatia populara, elemente definitorii pentru ceea ce Herder numea „Volksgeis“.
21. Vezi Igor Botan, w.w.w.biblioteca.ifastnet.com/index…/19-relatii-interetnice.html
22. Vezi George Bernard Shaw, „Pygmalion“