Am incercat, in ultimele doua saptamâni, sa iau in discutie câteva recente luari de pozitie, in legatura cu propusul (ar fi cam mult sa spunem, deocamdata, proiectatul) „muzeu al comunismului“. Marea majoritate a celor care s-au exprimat a pornit, din punctul meu de vedere, de la o premisa total gresita, intrebându-se daca avem nevoie de acest muzeu. Greseala porneste de la ideea ca toata lumea isi imagineaza cum va arata acest muzeu. Si asta, pentru ca celebrul dar putin cititul raport al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste in România, propune o sama de cuvinte, care mai de care mai nastrusnic redactate, in domeniul muzeelor. Trec, asadar, peste aerul poetic pe care il abordeaza autorii Raportului, atunci când spun: „Luând act de acest Raport, Presedintele tarii poate spune cu mâna pe inima: Regimul comunist din România a fost ilegitim si criminal“. Asemenea fraze isi au locul … legitim in discursuri parlamentare inspirate din trecutul pionieresc, utc-ist si pcr-ist al unora dintre autori, dar nu in rapoarte cu pretentii stiintifice. Mult mai interesante mi se par, insa, indemnurile de acest fel: „introducerea in muzeele de istorie din tara a unor sectiuni referitoare la ororile comunismului. Infiintarea, in colaborare cu Fundatia Academia Civica, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din România, CNSAS, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Institutul de Istorie „George Barit“, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi in egala masura un loc de memorie si unul al afirmarii valorilor societatii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu stiintific numit de Presedintele tarii. Pe lânga Muzeu ar fi necesara crearea unui centru de documentare destinat informatiei publice, cu acces neingradit, in care sa fie colectionate documente esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist, a universului concentrationar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituala“. Sa le luam pe rând.
Muzeele de istorie din tara se afla sub administrarea unor diferite autoritati: centrale (Ministerul Culturii si Patrimoniului National) si locale (consilii judetene, municipale, orasenesti si chiar comunale). Facem abstractie, deocamdata, de muzeele private (de genul celor apartinând cultelor religioase). A spune unui muzeu – indiferent de subordonarea lui – ce sectiuni (termenul nu este utilizat, de fapt, in muzeografie, dar nu asta este pacatul cel mai mare) sa introduca in expozitiile sale permanente este nu numai o grosolanie demna de apusa epoca a Suzanicai Gâdea si a tovarasului Popescu – Dumnezeu, ci si o ilegalitate crasa, intrucât institutiile de cultura au dreptul de a se bucura de deplina autonomie in a decide ce proiecte culturale sa deruleze. A spune unui muzeu ce anume expozitii sa faca echivaleaza cu a ordona unui teatru ce repertoriu sa joace. Da, sigur, consiliul judetean poate sa pretinda filarmonicii locale sa incurajeze interpretarea compozitiilor autorilor români, de exemplu, prin contractul de management pe care directorul il incheie cu finantatorul, dar, de aici si pâna la a le spune instrumentistilor ceva de genul „Zi-o p-aia cu morarita!“ e cale lunga! Sunt convins sa redactorii amintitului Raport nu s-ar putea gândi sa ordone unui teatru un anumit repertoriu. Si cu toate astea, pretind unui muzeu sa monteze anumite expozitii. De ce? Pentru ca, in – din acest punct de vedere – inapoiata societate româneasca, realizarea unei expozitii muzeale nu este considerata o opera de creatie intelectuala, in vreme ce montarea unui spectacol teatral, da. Majoritatea decidentilor politici este atât de troglodita, incât isi imagineaza ca muzeograful nu are altceva de facut decât sa spuna, prin obiecte, poze, citate si machete (mai nou, si prin diorame), acea unica poveste a trecutului. Nimic mai fals! In situatia (ma grabesc sa precizez: absolut fireasca!) in care istoricii au pareri diferite cu privire la evenimente majore din trecut, de la cultura Cucuteni si etnogeneza pâna la data bataliei de la Rovine si rolul (rolurile, mai exact) fanariotilor, a crede ca un muzeograf poate sa prezinte singurul adevar istoric posibil nu este o naivitate, ci, pur si simplu, o prostie. Si eu cred ca regimul comunist a fost unul absolut odios si criminal! Dar convingerea mea nu m-ar putea face sa interzic unui muzeograf sa aiba o viziune diferita de a mea. Decidentii politici ar trebui sa inteleaga faptul ca ei nu pot sa pretinda unui istoric ce sa scrie intr-o carte sau cum sa ilustreze, muzeografic, o tema si o teza istorice. Revenind la textul Raportului, observam ca acesta, precum, odinioara, cuvântarile dictatorilor comunisti, isi permite sa dea indicatii pretioase, de-a valma, unor institute de cercetare de sub tutela Academiei, unei autoritati publice (CNSAS), unui alt institut – ulterior, contopit, din motive de „hai sa dovedim FMI ca facem economii la bugetul de stat“, cu institutul care cerceta istoria Exilului –, precum si unor organizatii neguvernamentale. Cum ajunge un text adoptat de Presedintele României sa traseze sarcini unor organisme ale societatii civile, ramâne, pentru mine, un mister. Stiu, evident, ca cei care conduceau respectivele organizatii se regasesc printre autorii Raportului, numai ca pozitionarea lor, alaturi de institutele de cercetare, pentru indeplinirea unui scop – oricât de nobil ar fi acela – decis printr-un act insusit de seful Statului, nu mi se pare fireasca. Nu vreau sa par ridicul, dar se pare ca nu multa lume, dintre cei care au decis forma finala a textului Raportului, s-a gândit la eventualitatea ca cercetatorii din institutele academice, de pilda, sa nu aiba exact aceleasi opinii cu cei care au scris Raportul. Le poate, cineva, impune, acestora, ce sa gândeasca despre ceea ce ei cerceteaza? Da, este de bun simt sa ne gândim ca onorabilii cercetatori din institutele „Xenopol“, „Iorga“ si „Barit“ sunt consensuali in ideea care sta la baza Raportului. Si totusi, respectivele institute nu sunt autoritati publice si nu au a se supune indicatiilor unui text citit in Parlamentului României, text care nu are cum sa aiba valoare de lege. N-as vrea sa credeti ca ma situez, cumva, pe pozitia golanilor cu mandat parlamentar, care au transformat celebra sedinta a Parlamentului, in care Presedintele României si-a asumat textul Raportului, intr-un circ grotesc. Nu as vrea sa credeti ca nu este si parerea mea ca regimul comunist a fost urmarea unui act de ocupatie al unei armate straine si ca, in esenta sa, a fost un regim criminal; sunt absolut de acord cu aceste idei continute, de altfel, de Raport. Nici macar nu cred ca era nevoie de o ditamai comisia prezidentiala, ca sa ajunga la o concluzie care tine de domeniul evidentei. Numai ca modul in care amintitul text isi permite sa traseze sarcini unor institutii publice de cercetare si unor organizatii neguvernamentale mi se pare nascut exact din stirpea gândirii conducatorilor comunisti pe care Raportul ii acuza.
In fine, ma vad nevoit sa constat ca toti cei care primesc indicatia pretioasa de a pune bazele unui muzeu sunt oameni care lucrau in afara profesiei. Evident, cunosc valoarea profesionala a unora dintre personalitatile care lucrau sau lucreaza in institutele si organizatiile mentionate in Raport, dar observ ca printre ei nu se regasesc si muzeografi. Este ca si cum am dori sa punem bazele unui club de fotbal si, pentru asta, am angaja numai comentatori si jurnalisti sportivi. Muzeele sunt, de regula, facute de catre muzeografi, nu de catre cercetatori. Ca, pentru a crea un muzeu este nevoie si de cercetatori, cu asta sunt absolut de acord. Dar cine isi imagineaza ca e suficient sa fii toba de carte, ca sa te si pricepi sa faci un muzeu, are, de fapt, o parere foarte proasta despre muzee, in general, si despre cei care lucreaza in muzee, in special.
Ajungem, acum, aproape de concluzia noastra, pe marginea acestei dispute despre muzeul ce va sa se nasca…
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 345