Ca multe din filmele lui Nanni Moretti, „Habemus Papam” e în primul rând opera lui Nanni Moretti omul, cu convingerile si preferintele sale, si abia în al doilea rând creatia lui Nanni Moretti cineastul. Punctul vulnerabil al acestor filme personale ale lui Moretti e cã omul din spatele cineastului poate sau nu sã ni se parã simpatic, în functie de modul cum ne raportãm la aceste convingeri si preferinte pe care el le afiseazã. Omul Nanni Moretti gândeste (iar gândurile lui se referã îndeosebi la sine, dupã cum am vãzut în „Caro diario”), are optiuni politice bine stabilite (de stânga si anti-berlusconiene, aflãm din „Il caimano”) si respinge orice formã de religie. Aceastã pozitie fatã de cler este formulatã cât se poate de clar în „Habemus Papam”, care constã într-o veritabilã declaratie de credintã a unui cineast ateu.
Cum a reusit echipa filmului sã obtinã acordul Bisericii catolice pentru a filma în Vatican e greu de zis. Fapt e cã mai toti cardinalii electori sunt descrisi ca fiind niste mosi decrepiti, la loc de frunte în clasamentul ramolismentului situându-se însusi conducãtorul suprem al bisericii, jucat de Michel Piccoli.
Preotimea e luatã în vizor, si odatã cu ea, presa, care pândeste fiecare miscare, amplificã fiecare gest. În calitate dublã, de regizor si de personaj, ironistul Moretti îsi ia revansa în acest film fatã de un sistem pe care nu-l recunoaste. În rolul unui psihanalist venit sã trateze ocupantul augustului scaun de angoase, acesta ajunge sã facã instructie cu venerabilii purtãtori de sutanã. Cardinalii încing, în asteptarea vindecãrii, un campionat de volei, avându-l pe psihanalist drept arbitru. În acest rol, medicul se simte extrem de confortabil: enuntã regulile jocului si ale turneului, toate cât se poate de rationale, si tine scorul, vãdind o deosebitã plãcere atunci când o echipã mai slabã pierde puncte.
Fãcând aceasta, Moretti marcheazã mai mult decât victoria de conjuncturã a unui intrus asupra unui sistem omnipotent. Filmul sãu oferã sublimarea artisticã a unei fantasme: obtinerea unei dovezi tangibile a întâietãtii stiintei asupra religiei. Dintre cele douã, doar stiinta opereazã cu certitudini. Atunci când Papa lipseste din Vatican, rolul lui e jucat de un membru al Gãrzii elvetiene, cãruia i se încredinteazã misiunea de a misca, din când în când, draperiile din apartament si de a apãrea, dindãrãtul lor, la geam. Papa poate fi, asadar, înlocuit de orice actor, oricât de putin instruit (asta dacã nu e el însusi un actor).
În mãsura în care prin happy end întelegem întoarcerea Papei la Vatican, în refuzul acestuia, Deborah Young de la „The Hollywood Reporter” a vãzut o manevrã stângace de a cãuta originalitatea cu orice pret. Dimpotrivã, finalul e consecvent liniei pe care filmul o stabileste si o urmeazã. Prin renuntarea definitivã la functie, proaspãt alesul Papã, mai exact regizorul-om din spatele lui, lasã cu ochii în soare întreaga lume catolicã. Moretti câstigã de unul singur contra unei echipe cu peste un miliard de jucãtori, dar o face necinstit: într-un meci pe care îl joacã pe teren propriu, dupã regulile lui, cu un adversar-marionetã ale cãrui miscãri tot el le dicteazã.
Predicã filmatã
În rarele ocazii când câstigãtorul Palme d’Or de anul acesta nu a fost ridicat în slãvi, s-a apreciat cã realizarea nu e pe mãsura ambitiilor regizorului Terrence Malick, cã acesta îsi propune prea mult si cã, în consecintã, nu e de mirare cã dã gres: nimeni nu ar fi reusit mai mult. În realitate, problemele lui „The Tree of Life” rezidã nu doar în realizare, ci mai ales în intentii.
De ce trebuie sã Îl iubim pe Iisus Cristos? Pentru cã El e mântuitorul nostru. Cam asa sunã rationamentele cu care ar trebui sã ne convingã filmele crestine cu buget redus fãcute de te miri ce bisericã evanghelicã. Având la dispozitie resurse infinit mai mari, Malick are si ambitii pe mãsurã. Filmând o istorie comprimatã a începuturilor lumii, adicã arãtându-ne ceva de o frumusete de nedescris în cuvinte, cineastul are pretentia cã ni-l aratã pe însusi Dumnezeu. Cã ni-l demonstreazã. E un rationament similar cu cel din filmele evanghelice, iar modul în care e expus chiar poate fi descris în cuvinte. Acele cuvinte nu sunt altele decât cele care se cuvin oricãrui documentar pseudostiintific de tip nou care include simulãri 3D. De la facerea lumii pe acorduri de operã la dinozaurul care trece râul, povestea evolutiei pe fast forward e când prea abstractã, când prea elocventã, si spusã atât de poticnit, încât, dacã nu esti foarte pe fazã, intentia regizoralã trece pe lângã tine: ai fost martorul unei geneze, atâta doar cã nu ti-ai dat seama.
Acest interludiu cu intentii didactice e încadrat de monoloagele interioare de lungã duratã cu care Malick ne-a obisnuit. Unul dupã altul, personajele se cãineazã: au gresit aia, vor sã schimbe ailaltã. De multe ori, aceste monoloage se adreseazã aceluiasi interlocutor tãcut: Dumnezeu. Diverse personaje îsi proclamã, în diverse moduri, dragostea pentru El.
E o beatitudine care uneori se exprimã ad litteram: atunci când doamna O’Brien e în al nouãlea cer de bucurie, o vedem plutind de-a dreptul, cu rochia vãlurindu-i în aer. Nu este singura imagine a fericirii din „The Tree of Life” care poartã amprenta stereotipiei de sorginte publicitarã. Jumãtate din timp, copiii aleargã fãrã nicio grijã pe pajisti mereu verzi, pe acorduri de arii, corale sau muzicã de camerã, cu pãrintii privindu-i multumiti de pe pridvor.
De dragul argumentatiei, nasterea Universului, monoloagele si fericirea primesc drept complement un complex oedipian dublu (care se manifestã atât fatã de tatãl interpretat de Brad Pitt, cât si în relatia cu tatãl ceresc), si sunt împãnate cu imagini second hand cu potential simbolic (usa în mijlocul unui desert, masca aruncatã în apã). La final, cei drepti, vii sau morti, din prezent sau din trecut, se îmbrãtiseazã pe malul mãrii: de la Genezã la Ziua de apoi, filmul-Biblie le tãlmãceste pe toate.
Dacã cinefilii ar fi o congregatie, Malick ar merita sã fie sanctificat pentru serviciile aduse dreptei credinte. Pentru ceea ce lobby-ul face ca filmul sãu sã devinã, nici excomunicarea nu ar fi meritatã cu mai putinã îndreptãtire.