Motto:
„Aceasta este o revoluţie morală.” (Cristian Tudor Popescu)
„Mulţimile nu au morală.” (Gustave Le Bon)
Evenimentul piroantropic de la un „club” din Bucureşti, soldat cu moartea a zeci de persoane, a produs o vie emoţie printre cetăţenii României, în Capitală un număr mare de manifestanţi a cerut – scandând microbistic – demisia guvernului, a lui Oprea, a lui „Piedone”, a lui Ponta, ba chiar a „întregii clase politice”. O notabilă excepţie, din cererile haotice de demisie, o face însuşi preşedintele Iohannis, transcendent, conform fişei postului, politicii în ansamblul său, dar care, în pofida acestui impediment constituţional, nu şi-a putut reprima un zâmbet complice adresat – pe celebra reţea de socializare – manifestanţilor. Nimic nou sub soare: preşedintele zâmbeşte ori de câte ori aude ecoul singurului program pe care-l are în minte de la învestirea sa în funcţie, adică de un an de zile: „Demisia, Ponta!” sau, ca variaţie, „Ponta, demisia!”, confirmând zvonul că ambiţia cea mai mare a unui preşedinte al României este aceea de a fi (şi) prim-ministru sau de a controla Executivul printr-un premier marionetă. Zâmbetul prezidenţial a fost urmat, după demisia lui Victor Ponta, de o declaraţie explicită în sprijinul manifestanţilor înecată într-un greţos sos megaloman: „alegându-mă pe mine, aţi ales schimbarea” etc. etc. Pe toată durata discursului prezidenţial analele cultului personalităţii s-au deschis larg înregistrând cu litere de-o şchioapă laudele de sine ale preşedintelui Iohannis. S-au mai deschis, alături de acestea, şi analele lez-constituţiei, pline ochi de încălcări ale rolului de „mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Mulţumirile adresate demonstranţilor amintesc direct de mulţumirile adresate minerilor, prin anii ’90, de un alt preşedinte, cu mult mai charismatic.
Surprinzător de repede, după numai o zi de „proteste” spontane, Victor Ponta şi-a depus mandatul. Oricât aş căuta, nu pot găsi nici o legătură de cauzalitate între guvernul lui Victor Ponta şi nefericitul incendiu de la clubul „Colectiv” din Bucureşti. Doar dacă nu i se reproşează slăbirea puterii statului, mult-slăvita descentralizare a instituţiilor, însă respectiva descentralizare este unul dintre imperativele politicienilor de dreapta. Avizele de funcţionare ale cluburilor de noapte nu intră în zona de competenţă a primului-ministru. Victor Ponta este la fel de (ne)vinovat ca şi Klaus Iohannis privitor la evenimentele din spelunca ignee. Dar în faţa logicii unei psihoze colective orice raţionament este superfluu.
Acelaşi tip de demonstraţie a avut loc şi în urmă cu câţiva ani, când la butoane se afla Traian Băsescu – care acum exaltă presiunea străzii. Pe atunci manifestanţii erau consideraţi a fi manipulaţi de Antene, de Mircea Badea etc., iar forţele de ordine – care sunt astăzi, într-un mod curios, extrem de binevoitoare faţă de „popor” – n-au avut nici un menajament în a restabili rapid şi violent ordinea publică. De data aceasta manifestanţii sunt vocea poporului, zvonul schimbării radicale, faţa curată a „revoluţiei morale”. Când nu a convenit urechilor decidente, „vocea poporului” nu a contat absolut deloc: şapte milioane de oameni bunăoară – spre deosebire de cele ce se întâmplă azi – au votat (democratic, individual, secret) demiterea preşedintelui Băsescu şi au fost strivite de un pumn de oameni de la Curtea Constituţională care au hotărât pur şi simplu că „nu se pune”, săvârşind unul dintre cele mai cutremurătoare abuzuri din istoria democraţiei. Câte feţe noi poate da un sculptor politic aceluiaşi material uman, ce sunete diferite poate scoate un muzician abil ciocănind sau ciupind aceeaşi coardă a „poporului”!
Felul în care este manipulată şi manevrată astăzi o mişcare stradală – pe cât de masivă pe atât de vagă şi imprecisă – stă chezăşie asupra faptului că ne apropiem de sfârşitul democraţiei despre care scriam nu mai departe de săptămâna trecută. Democraţia este făcută de indivizi, nu de gloată, şi prin proceduri democratice, prin alegeri, nu prin presiuni stradale. Flama de la clubul de noapte din Bucureşti a incendiat şi imaginarul colectiv: copiii ne sunt arşi pe rug, suntem „asasinaţi”, parlamentul ne vrea moartea. Demonstraţiile din Bucureşti din aceste zile pare că vor să confirme adevărul teoriilor lui Gustave le Bon despre psihologia maselor: impulsivitatea şi mobilitatea, capacitatea de sugestionare şi credulitatea, exagerarea şi simplismul sentimentelor, intoleranţa, autoritarismul şi conservatorismul. Da, cum se aude: conservatorismul şi autoritarismul. „Masele” se revoltă împotriva unei autorităţi slabe
(în cazul de faţă Victor Ponta) şi caută un stăpân puternic şi despotic (în cazul de faţă Klaus Iohannis a cărui morgă îl ajută să fie pe placul mulţimii). Când cere demisia parlamentului şi a clasei politice mulţimea cere de fapt să-şi facă apariţia Tiranul salvator, Despotul mângâietor, biciul director…
Dizolvarea sindicalismului îşi spune astăzi cuvântul cel greu. În mod normal toţi aceşti oameni care manifestează împotriva tuturor şi a nimănui, protestatari fără revendicări şi doleanţe precise, ar fi trebuit să se regăsească într-o categorie socială reprezentată sindical – cu liste clare de dorinţe, de scopuri şi de obiective pe care să încerce să le obţină în urma tratativelor cu puterea, cu statul. Lăsaţi de izbelişte, neintegraţi în uniuni bazate pe un profil comun socio-profesional, aceşti indivizi-masă coagulează în jurul unor „idei” inflamatoare, a unor sloganuri şi a unor imagini, răbufnind la răstimpuri după legile cirezilor şi hoardelor. Acum se culeg roadele amare ale unei politici constante de dizolvare a sindicalismului, comună atât statului cât şi corporaţiilor. Liderii sindicali au fost cumpăraţi, transformaţi în politicieni, cadorisiţi în o mie de feluri pentru a-i face pe oameni să „păstreze liniştea”. Şi au reuşit. Dar preţul plătit este ceea ce vedem astăzi: transformarea oamenilor în mulţimi amorfe şi, la o adică, incontrolabile. Deocamdată ele pot fi manipulate politic şi la nevoie vor fi împrăştiate cu tunuri de apă sau chiar gloanţe. Dar, când nu vor mai putea fi stăpânite, rezultatul va fi anarhia şi haosul până la apariţia unui lider mesianic, providenţial.
Avantajul organizării sindicale era dat de mai mulţi factori: canalizarea şi ordonarea „energiei sociale” înspre nişte ţeluri clare, satisfacerea nevoii de coeziune socială şi, nu în ultimul rând, exprimarea elegantă a impulsurilor „agonale”, de luptă cu puterea. Rămase libere, toate aceste energii şi nevoi umane riscă, o vedem cât se poate de clar din ce în ce mai des, să erupă vulcanic şi distructiv. Dispoziţia belicoasă a manifestanţilor („luptăm, luptăm!”) rămâne fără obiect şi fără obiectiv – cu cine, de ce şi pentru ce? Cu toată lumea şi pentru toate motivele din lume… De asemenea, nevoia de coeziune socială se „rezolvă” rapid dar ineficace printr-o comasare în pieţele publice, printr-o simplă adunare laolaltă a trupurilor. Că demonstranţii îi dau acestui imponderabil „împreună” un nume vag, general şi în cele din urmă anacronic – poporul! („noi suntem poporul!”) – care nu-şi face efectul decât până la expirarea autorizaţiei de miting, nu ne mai poate mira…
Remarc amar amuzat şi anularea principiului contradicţiei – o altă trăsătură a maselor consemnată de nemuritorul le Bon – în desfăşurarea manifestanţilor: aceiaşi oameni care cereau demisia Patriarhului Bisericii Ortodoxe (un lucru complet opus pravilei creştine) şi condamnau construirea de biserici şi catedrale îngenuncheau băbeşte, rugându-se deci în cele mai canonice moduri.
Un ultim lucru aş mai semnala: impietatea manifestaţiilor. Fără nici un fel de ruşine moartea în groaznice chinuri a unor oameni a fost folosită în scopuri politice. Morţii sunt exploataţi politic în România şi probabil în nicio altă parte nu au atâta „putere” politică precum în ţara noastră: votează, invalidează un referendum de demitere a preşedintelui şi, mai nou, răstoarnă guverne… Ţara sufletelor moarte…