Nu întâmplator, secolul de arta româneasca, ales de curatoarele expozitiei de la Bucuresti, începe la 1830. Reluarea domniilor „pamântene“, dupa 1821, precum si Tratatul de la Adrianopol, urmat de instituirea Regulamentelor Organice, au fost elementele care, în doar un deceniu, au pus bazele politice ale viitoarei Românii. Fiii boierimii din Tara Româneasca si din Moldova sunt trimisi, în numar tot mai mare, sa studieze în Occident, de unde se întorc îmbibati de ideile masonice care vor sta la baza revolutiilor din 1848. În Transilvania, românii sunt în continuare „tolerati“ din punct de etnic, programul reformismului nobiliar promovat de Wesselényi Miklós nefiind menit sa îmbunatateasca si soarta lor. Pe tarâmul artelor, în schimb, în paralel cu înfiintarea primelor cursuri academice, este de mentionat aparitia în Principate a unor artisti veniti din Europa Centrala, cum au fost austriacul Josef August Schöfft, cehul (nascut în Voivodina) Anton Chladek – primul profesor al lui Grigorescu –, italianul, stabilit la Iasi, Niccolò Livaditti si altii. Cât despre clujeanul Carol Popp de Szathmáry, de la a carui nastere am sarbatorit în ianuarie doua secole – cel care lucrase, la Pesta, cu Chladek, si a carui cariera s-a întins pe perioada domniilor principilor Alexandru Ioan I si Carol I, pâna târziu, dupa proclamarea României ca regat –, personalitatea sa este, probabil, mult prea bine cunoscuta, pentru a mai avea nevoie de o prezentare, cu acest prilej. Aceasta a fost generatia care a premers primilor artisti nascuti în cele doua Principate, fie ei de etnie evreiasca, precum Constantin Daniel Rosenthal sau Barbu Iscovescu, ori de etnie româna, de la Negulici si Tattarescu ori brasovenii Constantin Lecca si Misu Popp, pâna la marele creator de scoala care a fost Theodor Aman.
În mod firesc, expozitia urmareste istoria nasterii statului român modern, pâna la anul urcarii pe tron a lui Carol al II-lea, moment care marcheaza nu doar sfârsitul unei epoci dominate de marile figuri politice ale Unirii – Regele Ferdinand si, mai ales, Ionel Bratianu (probabil, cel mai mare politician pe care l-au avut românii, în ultimele doua secole) – cât si atingerea unui anumit echilibru între tendintele care se faceau remarcate în arta româneasca a deceniului trei al secolului trecut, de la modernitate la avangarda si de la traditionalism la sincronism. Identitatea nationala era deja definita, si expozitia nu mai avea de ce sa se ocupe si de perioada de dupa acel an de prag istoric.
În demersul lor curatorial, Monica Enache si Valentina Iancu au împartit epoca studiata în sase etape (corespunzând salilor în care este etalata expozitia): momentul Revolutiei de la 1848, momentul Unirii Principatelor, proclamarea lui Carol I ca domnitor al României, Razboiul de Independenta, proclamarea României ca regat (titlul ales în catalog se refera la „încoronarea Regelui Carol I“) si „sinteza traditionalista“. Ponderea exponatelor este foarte bine dozata, pentru o cât mai buna reprezentare a fiecarei epoci, din secolul ales. Ceea ce impresioneaza însa este, fara îndoiala, numarul mare de lucrari care sunt cunoscute de publicul românesc, de 150 de ani încoace, drept opere definitorii pentru civilizatia româneasca. Unele dintre ele au fost atât de des reproduse în manualele scolare, de exemplu, încât sunt cunoscute, probabil, de majoritatea dintre noi, chiar daca nu toata lumea mai stie cine sunt autorii: „Împacarea dintre Bogdan cel Orb si Radu cel Mare“ si „Uciderea lui Mihai Viteazul“, de Constantin Lecca, „România rupându-si catusele pe Câmpia Libertatii“ si „România revolutionara“, de Rosenthal, „Desteptarea României“ si „Nicolae Balcescu“, de Tattarescu, „Hora Unirii la Craiova“, „Vlad Tepes si solii turci“, „Batalia cu facle a lui Vlad Tepes„ si „Tudor Vladimirescu“, de Theodor Aman, ori „Mihai Viteazul“ si „Avram Iancu“, de Misu Popp. Altele, evitate de propaganda comunista, au ajuns în sfârsit sa fie mai bine (re)cunoscute abia de câtiva ani încoace: „Carol I si Statul Major“, de Sava Hentia, „Carol I în timpul razboiului“, de Emil Volkers sau senzationalul ulei pe carton al lui Grigorescu, „Printul Carol trecând în revista prizonierii turci“. Nu este cazul sa mai amintesc aici numeroasele tablouri ale lui Grigorescu, ale caror reproduceri le-am vazut în o multime de scoli, hoteluri, facultati, ambasade, unitati militare, ministere si tot felul de alte institutii sau locuinte private. Originalele, de la „Fete lucrând la poarta“ si „În repaus“, pâna la „Car cu patru boi“, „La marginea drumului“, „Pastorite“ sau „Printre dealuri si vâlcele“ pot fi vazute în expozitie. Pentru mine, însa, cea mai interesanta parte a expunerii este cea intitulata „Sinteza traditionalista“. Momentele gloriei istorice trecute sau peisajele bucolice lasa locul unor realitati mai putin placute, în general sobre, dar la fel de impregnate de ceea ce se pretindea a fi „specific românesc“. Stefan Luchian, Dimitrie Paciurea, Apcar Baltazar, Frederic Storck, Camil Ressu si Octav Bancila sunt doar câtiva dintre artistii care ilustreaza aceasta perioada, începuta dupa marile sarbatori ale Jubileului din 1906, prilejuit de cei 40 de ani de domnie a lui Carol I si de cei 25 de ani de la proclamarea regatului. Intrarea României în Marele Razboi face ca tonurile sa devina ceva mai sumbre. Registrul tematic ramâne, chiar si dupa încheierea razboiului, din perspectiva expozitiei, unul aproape exclusiv rural, în operele lui Stefan Dimitrescu, Stefan Popescu, Ion Theodorescu-Sion, Tonitza, Schwitzer-Cumpana, Ressu, Sabin Popp ori Sirato, sau istoric (ilustrat, exceptional, cu lucrarile Olgai Greceanu!). Totusi, curatoarele ocolesc, cu grija, avangarda, peisajele industriale si, în general, tot ceea ce are vreo legatura cu prezentul urban de dupa razboi, fiind preocupate doar de trecutul istoric glorios sau de prezentul rural de atunci. Cu alte cuvinte, asa dupa cum reiese si din titlul sectiunii, identitatea nationala este echivalata cu traditia istorica. Este adevarat ca majoritatea românilor considera, la începutul secolului trecut, ca identitatea nationala este un amestec de port popular cu istorie eroica si credinta ortodoxa. Totusi, ramâne de discutat – mai ales, de catre istorici – de ce marii descoperitori, pionierii stiintelor, inginerii, arhitectii, medicii, biologii si toti ceilalti creatori care s-au considerat, deopotriva, români si contemporani cu cei mai „avansati“ dintre europeni nu ar fi fost parte a identitatii culturale românesti, asa cum aceasta era vazuta la 1923, de exemplu. Oare, nu este aceasta o preconceptie a noastra, a celor de azi, istorici sau nu, ca românitatea era vazuta, exclusiv, prin încrunstaturile din lemnul casei de la Ceauru si ca, în general, nimic nu este mai românesc decât fresca voroneteana, bordeiul oltenesc si coasa mânuita, mai zilele trecute, de Emil Boc? Oare podul de la Cernavoda – cel care a purtat, pe buna dreptate, numele Regelui Carol I si care a fost, pentru multa vreme, cel mai lung pod din Europa – sau silozurile de la Constanta (construite tot de Saligny), poezia lui Sasa Pana si Uzinele Malaxa, proiectate de Horia Creanga, nu ar putea fi legate de identitatea nationala româneasca? Sau, daca e sa ne limitam la artele plastice, de ce Segal, Brauner ori Iancu sau Maxy nu ar face parte din aceasta identitate nationala? Erau la fel de evrei ca si Rosenthal si Iscovescu. E adevarat, temele abordate de ei nu erau circumscrise subiectelor „clasice“ ale nationalismului românesc. Azi însa ei constituie un motiv de mândrie nationala. Din perspectiva istoricilor contemporani, artisti ca ei au contribuit la formarea acelei identitati nationale pe care acum, ca parte a Uniunii Europene, ne-o asumam cu mândrie. În ce masura ei erau asumati de societatea româneasca de acum opt decenii ramâne, într-adevar, de discutat.
Expozitia – care are, totusi, câteva foarte mici erori de redactare a textelor – este extrem de interesanta, atât prin prisma demersului ideatic si a alegerii unor opere, poate, mai putin cunoscute publicului actual, cât si prin efortul extraordinar de documentare, vizibil si în ceea ce priveste frumosul catalog care, drept dovada a profesionalismului recunoscut al muzeografilor de la muzeul de la Palat, o însoteste (personal, as avea, totusi, de obiectat asupra utilizarii termenului mioritic, ale carui valente au capatat, mai ales, în ultimele decenii, dimensiuni, mai degraba, grotesti). Ar mai trebui mentionat ca, pâna la închiderea sa, în 13 februarie 2013, expozitia va gazdui mai multe conferinte atasate subiectului dezbatut. Fiecare dintre ele promite sa fie un eveniment demn de urmarit!
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 394