ae pare ca atudioul Experimental de Opera si Balet „Ludovic apiess“, coordonat de regizoarea Anda Tabacaru-Hogea, a devenit propulsorul primei scene lirice nationale, sub ale carei auspicii fiinteaza. Iata, in trimestrul ultim din 2009 si-a propus nu mai putin de trei premiere, in timp ce Opera „mare“ una singura. Ce-i drept, eforturile sunt diferite. Totusi… nu pe de-a-ntregul.
Chiar daca la atudio reprezentarile sunt de mici dimensiuni, semi-scenice sau concertante, plasate in foyere, cu acompaniament de pian, sa pregatesti titluri ultra-pretentioase ca „Gemma di Vergy“ (sau „Parisina d’Este“ a aceluiasi Donizetti, la finele stagiunii trecute) nu e la indemâna oricui. Intr-adevar, atudioul a luat initiativa sa dezvolte un proiect ambitios in domeniul „operelor rare“. Cvasi-necunoscutele „Le cantatrici villane“ (Valentino Fioravanti) si „La Canterina“ (Joseph Haydn) au fost deja pe afis.
Pentru partiturile belcantiste donizettiene, premiere absolute in România, implicarea celebrei soprane Mariana Nicolesco, una dintre marile glorii ale acestui stil, a fost benefica. ae poate spune ca artista a format deja o echipa de cântareti pe care o indruma si ii insufla totul: apetenta pentru frumosul expresiv, daruire maxima, tensiune artistica. Construiti in acest spirit, tinerii participa la un master-class perpetuu si fundamenteaza crearea unei adevarate scoli de belcanto, teritoriu care, ca si cel mozartian, constituie baza pentru incursiuni viitoare, cel putin in romantism si verism. Admirabil pregatite muzical si estetic, concertele au fost derulate la maxima altitudine de calitate. Trebuie remarcat ca nu este vorba de repertoriul traditional gen „Lucia di Lammermoor“, ci de partituri de cinci, de zece ori mai complicate. Mai mult decât atât, in conditii concertante, fara perdea protectoare de orchestra, cu partile corale eliminate, fara niciun respiro, in efort continuu, dificultatea extrema venita din tesatura diabolica a portativelor si din lungimea rolurilor se amplifica.
Aurelia… di Vergy, un star in ascensiune
Da, sopranei Aurelia Florian i se poate atasa de-acum numele eroinei donizettiene. A parcurs partitura cu siguranta stupefianta, cu nuantare imbogatita, depasindu-si sensibil anterioara performanta din „Parisina d’Este“. Cântul spianato di grazia din cantilene, agilitatile dramatice, avântul cabalettelor, stralucirea acutelor – fie de forta, fie in atacuri pianissimo –, au fost atât câstiguri insemnate, cât si confirmari, in conditiile unei proiectii patrunzatoare, suverane de sunet. Aurelia Florian a dominat tot podiumul si a trecut cu bine proba de anduranta a teribilului rol titular, una dintre culmile scriiturii de coloratura dramatica. La 25-26 de ani, sopranei i se deschid larg portile unei cariere importante care trebuie sa dureze câteva bune decenii. Un drum pe care trebuie pasit cu grija, fara graba, cu rationalitate, logic, lucid si, mai ales, sub control. Consumul energetic este urias si numai el poate fi socotit raspunzator pentru usoare detimbrari in registrul grav la infernalul duet din sectiunea secunda a concertului, in compania baritonului. Dupa mine, singurul bemol al prestatiei.
Aurelia Florian este acum un star in ascensiune. Bine ar fi ca si alte nume de tineri sa i se alature in acest select cerc, pur belcantist, un club de arta care, sub indrumarea Marianei Nicolesco, s-ar putea extinde si catre romantismul verdian, spre pilda.
Pentru rolul Tamas, a fost ales Bogdan Mihai, un specialist al tesaturilor vocale inalte, cântaret inteligent cu buna intelegere a esentelor frazei muzicale donizettiene, derulate cu frumoasa linie de cânt. Chiar daca nu are stralucirea de sunet a sopranei, abilitatea executiei agilitatilor si – cum spuneam –, extensia vocii definesc fortele tânarului tenor. Si el se afla la inceputul unei cariere notabile si primele afirmari internationale au inceput sa soseasca.
Partenerii Aureliei Florian si ai lui Bogdan Mihai, excelent integrati exigentelor de stil, au fost baritonul Dorin Mara (Contele di Vergy), negurosul bas Horia aandu (Guido) si mezzosoprana aidonia Nica (frumoasa voce in rolul Idei di Gréville).
La pian, Ioana Maxim a urmarit cântaretii cu atentie si rareori a gresit. A asigurat tempii corecti (formidabil de furtunos a fost cel al cvartetului din partea a doua a concertului, unul din momentele de vârf), optimi pentru un discurs melodic fluent si plastic.
La Canterina
Daca „Gemma di Vergy“ (prima auditie absoluta la Teatro alla acala in 1834, deci acum exact 175 de ani) ne-a introdus in istoria Frantei de secol XV, cu tot cortegiul de intâmplari sângeroase izvorâte din rivalitati, iubire si gelozie, iata ca „La Canterina“, prin care teatrul liric bucurestean a marcat bicentenarul Joseph Haydn, ne-a prilejuit intâlnirea cu o opera-divertisment, cu subiect gen Commedia dell’Arte: delicioase episoade din lumea cântaretilor, impresarilor, profesorilor de canto, totul pigmentat de eternele insistente ale barbatilor pentru obtinerea favorurilor unei dive. O muzica poate nu intotdeauna congruenta – din punct de vedere al alcatuirii consistente a dramaturgiei –, spectacolului liric si, când afirm acest lucru, ma gândesc la abundenta recitativelor in detrimentul ariilor si ansamblurilor. Pâna la un punct. In minunatul cvartet „Allegro di molto“ de la sfârsitul primului act, ca si in cel final „Moderato-Presto“, pana lui Haydn, maestrul clasicismului vienez, se simte.
Reprezentat in Foyerul Galben al Operei, spectacolul „La Canterina“ nu a avut nevoie de mai mult spatiu. Este meritul regizorului Traian aavinescu (autor si al adaptarii, al traducerii libretului in limba româna) care, sesizând scaderile partiturii, a folosit la maximum platoul, a dinamizat actiunea, a imaginat travestiuri, gaguri si jocuri de umbre, a introdus mimanti. Si daca „La Canterina“ a fost o productie captivanta se datoreaza si colaboratoarei lui aavinescu, reputata scenografa Viorica Petrovici. In decoruri minimale, costume clasice – bogate pentru doamne, mai simple pentru domni –, au fost desenate in culori pastelate, armonioase.
Jocul scenic a fost incântator, variat si atractiv, extragând si potentând resursele interpretilor. acena „narcozei“ a fost, pur si simplu, foarte reusita in derularea cu… incetinitorul. Numesc aici sopranele aimonida Lutescu (Gasparina) si Cristina Marta aandu (debordanta in travesti pentru rolul Don Ettore), apreciata mezzosoprana Antonela Bârnat (ce pacat ca rolul Apollonia nu-i ofera mai mult!), tenorul Valentin Racoveanu (Don Pelagio). Nu-i uit pe figurantii Lucia Elvira Butnariu si aorin Dobrin. A acompaniat pianista Lidia Butnariu.
Reprezentarea partiturilor rare este un notabil succes al Operei Nationale Bucuresti, o realizare de palmares! Pâna la sfârsitul anului urmeaza, la atudio, reluarile cu „Gemma di Vergy“ (2 decembrie) si „La Canterina“ (28 decembrie), alaturi de premiera „Amadeus“ (15 decembrie). Intre timp, pe scena mare, noua productie cu „Hänsel si Gretel“ de Humperdinck (11 decembrie). De vazut si revazut!