Aparitia la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, in colectia tip Pleiade, coordonata de academicianul Eugen Simion, a publicisticii lui G. Calinescu din perioada 1920-1947, in sase masive volume, mi-a adus aminte de o „Rotonda 13“ de la Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti – era anul 1975 – cand cunoscutul gazetar iesean Aurel Leon, mort in toamna anului 1996, dupa ce fusese mai bine de un deceniu decanul de varsta al ziaristilor romani, ne spunea: „Inainte de a fi scriitor si critic, Calinescu a fost un mare gazetar – prin temperament, prin combustie, prin nerv… Avea o verva combativa ce-l facea sa para urias“.
Memorialistul se referea la imaginea acelui Calinescu din epoca interbelica pe care il cunoscuse bine, mai ales in perioada ieseana, cea mai importanta si mai fecunda pentru biograful lui Eminescu si al lui Creanga. Peste ani, G. Calinescu avea sa rememoreze cu nostalgie si recunostinta: „Aici sla Iasi – nota meat am luat eu doctoratul, aici mi-am inceput cariera universitara, aici am elaborat Istoria literaturii romane… si tot aici am tiparit „Jurnalul literar“ ajutat de niste tineri studenti vioi, dinamici si plini de entuziasm pentru cultura“.
„Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“, cea a lui Calinescu si nu o alta, nu putea fi scrisa oriunde. Dupa cum nici prelegeri universitare sau alte fapte culturale de anvergura, fundamentale nu sunt posibile la acelasi nivel de performanta in oricare loc de pe Pamant. Rachmaninov venea la granita Rusiei, ma rog a Uniunii Sovietice, ca sa respire la propriu aerul patriei natale pentru a mai putea crea muzica, iar Dostoievski, aflam din jurnalul sotiei sale, Anna Grigorievna, si-a scurtat precipitat sejurul intr-un peisaj superb din Alpii elvetieni, fiindca nu putea scrie decat infiorat de suflul tragic si melancolia spatiului rusesc.
Cat priveste prelegerile universitare, iata ce-mi spunea intr-un interviu unul dintre „tinerii studenti“ despre care amintea Calinescu, si anume Alexandru Piru: „Memorez indeosebi din perioada aceea, prelegerile de la Universitatea din Iasi, cele mai stralucite ce s-au facut vreodata in Romania. Ele adunau un public imens… Prelegerile s-au repetat apoi la Bucuresti, dar nu mai aveau farmecul celor de la Iasi, care, pentru noi, studentii de atunci, au constituit un adevarat regal“.
George Ivascu, si el unul dintre tinerii „dinamici“ apropiati magistrului, de fapt cel mai apropiat si mai credincios, evocandu-l odata pe Calinescu la Zilele culturii de la Onesti, ce il au ca patron spiritual pe genialul critic, depunea marturie ca acesta avea gazetaria in sange. „Jurnalul literar“ a aparut la Iasi, la 1 ianuarie, 1939. Pana atunci insa Calinescu editase revistele „Roma“ si „Capricorn“. Tot in anii premergatori epocii iesene (1936-1944), Calinescu il cunoaste pe I. Valerian, la cenaclul lui E. Lovinescu. Tocmai se produsese la „Viata literara“ a lui Valerian „o razmerita“, ceea ce il determina pe tanarul profesor sa-si exprime dorinta de a colabora cu neobositul publicist: „Sa ne unim fortele, sa deschidem ochii somnorosilor“. Spre bucuria lui I. Valerian, criticul se ofera sa sustina „Posta redactiei“, indignat fiind ca revistele importante isi „bateau joc de incepatori“ si manifestau „fata de generatiile noi“ o „agresivitate“ nociva. Poate ca in aceasta revolta a lui Calinescu era si un reflex al mahnirii celui care fusese intampinat cu reticenta, ba chiar cu ironie, la „Posta redactiei“ a „Sburatorului“ de catre D. Nanu si E. Lovinescu. Orgoliul lui Calinescu a suportat, fara indoiala, greu un asemenea tratament. Dar am exagera neingaduit, daca am judeca angajamentul sau in publicistica reducandu-l la ecoul unui fapt totusi marunt, desi vehementa sa era maxima: „Daca unii destepti si-ar da seama ca raspunsurile de la „Posta redactiei“ sunt uneori hotaratoare in viata intelectuala a unui individ, n-ar ucide un debutant prin grosolanie, poate un scriitor de maine, intotdeauna insa un iubitor de literatura“. Putin mai tarziu, de la Timisoara, unde fusese purtat cu catedra, el il asigura pe I. Valerian, printr-o scrisoare datata 22 octombrie 1928: „Ti-am mai spus si randul trecut ca voi face rubrica mea obisnuita in pagina I-a, saptamanal. Voi trata in genere materie care sa starneasca polemica“ – promitea tanarul Calinescu.
Din Banat, el ii trimitea, intr-adevar, lui I. Valerian texte pe diverse teme, inclusiv articole de fond. Se vadeste inca de pe acum nu doar impresionanta-i productivitate, pe care editia ce o avem acum pe masa, coordonata de reputatul editor Nicolae Mecu, o atesta cu asupra de masura, dar si vointa sa de confruntare si, implicit, de delimitare.
Provizoratul perpetuu, lipsa vocatiei si a cultului pentru monumental, automultumirea mic-burgheza a celor mai multi intelectuali romani (a se citi: simpli posesori de diplome), snobismul, ploconirea fata de tot ce e strain („Ideea pe care o avem noi, Romanii, despre „straini“ este de asa natura ca ne impiedica adesea de la exercitarea propriilor noastre facultati“), dezinteresul privind marile idei si proiecte in planul culturii si civilizatiei, goana dupa profesii lucrative („…avem nevoie de creatori, de arhitecti, de ganditori originali, de ingineri inventivi… Cultura romana nu va incepe decat in ziua cand va aparea intaia creatie romana tehnica, fie si o sfarleaza automata cu proces intermitent“), carierismul („Cine a facut o cariera a renuntat de la inceput la orice activitate legata de contemplatie. In linii generale el nici nu este un intelectual“), neaderenta la spiritul critic, agramatismul, parvenitismul, ciocoismul, incultura, formele fara fond, cosmopolitismul gaunos, incapacitatea de a duce o lucrare pana la capat, dispretul fata de valorile nationale, demagogia si coruptia politicienilor, impostura – toate acestea si multe altele sunt temele scriitorului la gazeta
G. Calinescu, ale galcevii sale cu lumea, abordate in cele mai variate si mai inspirate formule, genuri si specii publicistice si literare. Este opera unui „capcaun“ al condeiului, cum il caracteriza acelasi ziarist si memorialist pe care il citam la inceput. Calinescu vrea parca sa confirme zicerea goetheana potrivit careia geniul este (si) o chestiune de cantitate. Rar se intampla ca intr-o cultura sa apara un scriitor total (sintagma apartine lui Al. Dima, esteticianul si comparatistul format la scoala si tinuta Vianu, care a si scris un studiu intitulat: „G. Calinescu – scriitor total“), comparabil din acest punct de vedere, in cultura noastra, doar cu Nicolae Iorga, care sa treaca, cu atata dezinvoltura, din linistea bibliotecii in tumultul Cetatii, de la tinuta „in haine somptuoase ca Machiavel“, in „inactualitatea“ artei si filosofiei, la cea a luptatorului in haine de lucru, proprie jurnalistului. In ambele ipostaze, Calinescu socheaza – prin contradictie, paradox si inimitabil stil oximoronic – simtul comun si chiar „bunul-simt“ care nu e lipsit de o anume suficienta si are nu o data un efect inhibitor. Aflat „in afara oricarei prevederi“ (cum definea el insusi geniul), un Calinescu in sort, explicand colaboratorilor sai de la Institutul de Istorie, Teorie literara si Folclor regulile baletului clasic, este o imagine-simbol pentru mobilitatea si dezmarginirea unui spirit enorm. Dupa cum definitorie este sublima candoare de a incerca sa faca, prin scrisul la gazeta, din fiecare cititor, daca nu un uomo universale, macar un intelectual (in sens etimologic)!
Dupa 1944, de numele lui Calinescu – „Proteu cu zeci de fete si costumatii europene“, cum il caracteriza Adrian Marino inainte de a-l ponegri intr-o intristatoare carte de memorii – se leaga si aparitia a doua publicatii postbelice: „Natiunea“ si „Tribuna poporului“. Cei care i-au fost aproape sau l-au cunoscut in anii de dinaintea „obsedantului deceniu“ spun ca directorul de gazeta Calinescu era foarte mandru ca stie sa construiasca un ziar. Un memorialist isi aminteste ca l-ar fi auzit chiar constatand satisfacut: „sunt foarte destept“. Dincolo de anecdotica, fapt este ca G. Calinescu „avea ziaristica in sange“. Stia bine ce spune George Ivascu, el insusi un mare arhitect de publicatii, poate cel mai mare din epoca, din epocile postbelice alaturi de Octavian Paler.
Intr-un articol despre N. Iorga („Contemporanul“, nr. 11, 1946), Calinescu, facand elogiul spiritului critic autentic, scria: „Omul exceptional, expus privirilor tuturor, este ca pomul care, crescand, mareste crestatura neinsemnata si-i da infatisare de plaga“.
Procurorii literari de azi ar putea lua aminte!