Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS”, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
„Mama l-a cunoscut pe tata în deportare iar eu sunt fructul iubirii lor…“
MLYNARZEK STEFAN
Ce stiu eu despre cum s-a facut deportarea? Ca Stalin a cerut oameni. Si-atunci Petru Groza si cu Ana Pauker au zis: „Ia, uite, îi avem aici pe parsivii astia de nemti. Hai sa-i trimitem!“. Asa îmi spunea mama, asa îmi spunea tata. Amândoi au fost deportati în Rusia.
De la mama trebuia sa mearga bunicul. Dar bunicul s-a ascuns. Lui putea sa i se întâmple orice pentru ca fusese un om cunoscut. Si-atunci mama a zis – ma duc eu. Si s-a dus ea împreuna cu fratele ei. Trebuia sa fie numarul complet. Bunicul a fost notar. Si de la el s-a stiut ca s-au cerut oameni. Nimeni n-a zis ca svabi, sasi sau români. Dar Petru Groza si Ana Pauker au zis: „Pe toti svabii si sasii astia, hai sa-i trimitem!“.
Fratele mamei studiase în Cernauti. Bunicul si familia erau din Sânandrei. Mama a fost deportata în Ural. Mi-a povestit câti au murit în vagoane în timpul calatoriei. Si ca faceau necesitatile fiziologice, acolo, în vagon, printre ceilalti. La început le-a fost foarte greu sa stea asa la gaura aceea din vagon. Pentru o tânara de 18 ani – câti avea ea atunci – era greu sa faca asta. Pentru cele mai în vârsta, pentru barbati, nu chiar atât. S-au îmbolnavit, au facut dizenterie chiar în timpul calatoriei.
Au lucrat la mina. Acolo l-a cunoscut pe tata. Tata era din Bucovina. Au fost 16 frati la parinti din care 5 au ajuns deportati. Rodul iubirii lor am fost eu. Tata a ajuns nacialnic acolo. Mama fusese învatatoare, socotita fiica de boier… Mama a ramas gravida, era în aceeasi camera cu mama lui Johann (Metzger )… Iar rusii au zis s-o trimita din lagar ca sa nasca. Dar nu singura. Si-atunci mama a zis: „Lasati-o si pe ea sa vina cu mine“. Însotitoare. Ca sa aiba grija de ea. Am fost un noroc pentru unii, dupa cum vedeti. (Râde, n. int.) M-am nascut în 7 decembrie dar în noiembrie au plecat mamele noastre din Rusia. Au sosit în Germania, lânga Leipzig, în spatiul Ost. M-am nascut cu o greutate incredibila. Doctorul când m-a vazut a zis: „Pe asta poti sa-l atunci!“. Nu m-au aruncat si am supravietuit, dupa cum vedeti. Am ajuns la greutatea normala a unui nou-nascut fara incubator. M-au ajutat amândoua sa supravietuiesc. Povesteau ca au ajuns undeva într-o gara. În haosul acela se pierdeau des copiii. Iar mama lui Johann zicea: „Putem sa-l recunoastem pe-al nostru dupa semnul de pe picior“. Atunci se ocupa de noi astia, nascuti altfel, Crucea Rosie. Ei ne cautau în caz ca ne pierdeau parintii.
Dupa aceea am ramas la Ulm. Mama era învatatoare si a început sa lucreze. Noi am ramas acolo patru ani. Între timp mamele noastre – a mea si a lui… s-au despartit. Dupa 60 de ani am fost acolo, la Ulm si la Trebitz. Era un sentiment de revenire acasa în Trebitz. Asa am simtit. Nu stiu de ce. Mama mea n-a mai putut vizita acele locuri cu mine. Murise între timp.
Am venit dupa aceea în România. Între timp venise si tata din deportarea în Rusia acasa la mama, la Sânandrei. Si au trait. De la ei am auzit ca românii ne-au dat si rusii ne-au luat. Nu vorbeau cu altii despre deportare deschis. Si pe timpul lui Gheorghiu-Dej, si pe timpul lui Ceausescu aveai grija ce vorbesti despre sederea în Rusia, cum ai mers acolo, ce-ai facut, când si pe unde ai venit. Abia acuma se poate vorbi deschis. Parintii nu mi-au vorbit despre deportare.
Certificatul meu de nastere stabileste ca loc al nasterii mele Germania – Trebitz. Când am plecat din România, pentru cei nascuti în Germania a fost mai simplu. În România fusesem imigranti. Am avut de dat explicatii dupa aceea. Se uitau la mine – si la scoala, si în armata – altfel decât la ceilalti. Noi eram „fascistii“. Si ca tânar, si ca si copil… eram „fascist“ uneori. Si în anii ’60-’70, cât ce nu-i placea cuiva ceva, îti spunea „mergeti la Hitler al vostru“. Dar românii nu au fost totusi asa de agresivi cu nemtii ca alte tari comuniste. Singura tara dintre cele comuniste a fost România care a lasat scoli, biserica, ziare la minoritati. Nu prea aveam noi voie la biserica, dar totusi treceai. Si nimeni nu-ti dadea în cap. A fost un mare noroc pentru noi când am plecat în Germania ca stiam scrie si vorbi limba. Dar în România era tovarasul prim-secretar care zicea faci asta, si asta, si asta… Si tu faceai. În Germania zici tu: fac asta, si asta, si asta… Multi svabi au esuat aici tocmai din cauza acestei diferente.
În cartile de istorie ar trebui sa se scrie adevarul. Cu reportaje, cu interviuri în care sa povesteasca aceia care au patit. Mie nu-mi place cum a spus Herta Müller „adevarul“ despre svabii din Banat. Nu este adevarul adevarat despre svabii din Banat. N-au fost atât de tigani, atât de flamânzi, atât de needucati sau atât de murdari cum scrie ea. Nimeni nu are dreptul sa-si bage natiunea, asa, în noroi, în rahat… Dar asta e parerea mea personala.
Despre deportare cum ar trebui sa se scrie? Eu am trei nepoti. Si când le spun cum m-am nascut, unde si cum s-au cunoscut bunicii lor, parintii mei adica, ei spun „asta nu se poate!“. Stiu ca a fost asa, stiu ca nu mint, dar nu le vine sa creada ca au fost posibile asemenea lucruri. Dar nu se poate scris istoria nici asa cum s-a scris. Unde natiunea rusa e cea buna, iar cea germana cea rea. De fapt, Stalin a omorât în lagarele lui de concentrare mai multi oameni decât a omorât Hitler. Nici astia n-au fost sfinti. Deportarea n-a fost o poveste. Deportarea a fost de azi pe mâine. Oamenii au murit de foame, au murit de sete, au murit de boli… Oameni nevinovati. Svabii din Banat n-au vrut razboi. De aici i-au luat si au format Divizia Prinz Eugen.
Pentru faptele omului politic – ca-l cheama Stalin sau ca-l cheama Hitler – sufera omul de rând.
A consemnat Lavinia Betea
„Eram la scoala când postasul mi-a dat vestea ca se întoarce mama“
SAFENAUER GEORG
Dupa razboi, România trebuia sa ajute la reconstructie. Din România, au ales numai germani, au fost si câtiva maghiari, dar putini. Nu s-a stiut nimic. Si mama mea a fost luata atunci, a stat cinci ani în Rusia. Dupa ce a venit din Rusia ne-a povestit. Familia nu era bogata, dar pentru deportare nu s-a tinut seama de avere. Nici daca ai facut politica. Era casnica, lucra acasa.
„Aveam opt ani când au luat-o“
Dimineata, nu se facuse înca ziua, pe la 5, au venit de la primarie si au luat-o din pat, s-a îmbracat si au dus-o la primarie. În ianuarie 1945, nu stiu precis data când a fost luata din casa, din pat, dimineata au venit si au luat-o. A dus-o la primarie, acolo i-a strâns într-o camera si li s-a spus ca o sa mearga la Arad la spalat de rufe, la militarii rusi. Nu s-a spus ca o sa mearga în Rusia. Nu s-a spus ca o sa mearga în Rusia. Nu a spus sa se pregateasca.
Eu aveam opt ani când au luat-o. Am ramas la bunici, cu sora mea. Tata era în razboi, a fost prizonier în Germania, în partea americana. Nu s-a mai reîntors, a ramas în Germania. Eu si sora mea am fost crescuti de bunici, de parintii mamei. Tata era în razboi, mama în Rusia.
Mama a venit dupa cinci ani. A lucrat în mina cinci ani de zile. Ne-a povestit dupa ce s-a întors ca primii trei ani a fost foarte greu. În ultimii doi a mai primit ceva bani, dar foarte putini. Nici mâncarea nu a fost suficienta, însa primeau ceva mahorca sau tigari, iar ea schimba pentru mâncare si barbatii dadeau pâinea ca sa primeasca tigari de la femei. Ea nu a fost bolnava, a rezistat. Erau tarani, nu a fost în vârsta, în 1945 mama nu avea 25 de ani împliniti. Era tânara. Primii trei ani a fost foarte foarte greu. Ea a lucrat în mina de carbuni, tot în genunchi. Când a venit acasa, avea pe genunchi piele ca si talpa la picior.
Rusii beau si parfum
Despre rusi, ne-a povestit ca beau si parfum, când nu mai aveau votca. Parfumul era asa de ieftin, ca beau parfum, povestea mama. Parfumul provenea din ajutoarele primite de la americani. Când a venit mama, a adus din Rusia parfum american si ciocolata, ce aici nu se gasea. Ultimul an au câstigat destul de bine, au primit si bani si asa a putut sa cumpere mai multe lucruri, cu care a venit acasa.
La început nici nu s-a stiut unde sunt, ce fac, daca mai traiesc. Dupa o vreme, s-a aflat unde i-a dus. Primii care au fost trimisi acasa, cei bolnavi care nu au fost buni de lucru, au mai spus. Tin minte ca a venit cineva dupa cum s-a îmbolnavit, era una din Aradul Nou care a venit din lagarul unde a fost mama. Am fost la ea si ne-a povestit cum e acolo, cum traiesc acolo. Scrisori am primit dupa un an sau mai mult cred ca am primit prima carte postala, asa am aflat ca e în viata. Eram copil, dar stiam ca mama e în Rusia. A mai fost deportata si o verisoara de a ei. Aceea a cazut din camion, a trecut peste ea camionul si a murit acolo. Alte rude de-ale mele, nu. Doar cunoscuti, vecini. Nu m-am simtit diferit, ca un copil fara parinti, crescuti de bunici. Mai aveam colegi cu parinti deportati, iar la scoala nu se facea diferenta între copii.
„Nu am recunoscut-o,
dupa cinci ani“
În 1949 auzisem ca vin. Nu au venit toti în aceeasi zi, fiecare dupa localitatea în care au fost. Eu eram în clasa a VII-a când a venit mama. Acum îmi amintesc asta… Vine în clasa, la scoala, postasul, si deschide usa la clasa si zice în clasa: „Mama ta o sa vie diseara la Pecica“, comuna vecina de cea unde stateam, Sedlac. Eram la lectia de istorie parca, atunci când a venit postasul sa ma anunte ca vine mama. Atunci profesoara m-a sculat la raspuns. Eram la scoala româneasca. M-a scos la raspuns, dar nu am putut sa scot nici un cuvânt, atât eram de emotionat. Atunci profesoara m-a trimis acasa. Seara am mers la gara la Pecica, pentru ca trenul venea doar pâna acolo, la 17 km de comuna noastra. Am mers cu caruta, bunicul avea cai cu caruta, am mers cu caruta la Pecica la gara, sa o asteptam. Era seara. Bineînteles, noi nici nu am cunoscut-o, dupa cinci ani. Eu crescusem… A fost bucurie mare. Pe drum s-a stricat caruta, era noapte, era un drum prost… Eram vreo opt persoane în caruta, am mai luat si pe altele care se întorsesera atunci. Dar am reparat si am mers mai departe. De bucurie, nici nu mai conta.
Dupa ce s-a întors, a lucrat la gospodarie. Bunicul a avut pamânt, nu a fost expropriat, fiindca era diferenta. Când au expropriat pe nemti, unii care erau contra regimului hitlerist au fost mai scutiti (sic!), nu au fost expropriati. Cei care au fost de partea lui Hitler au fost expropriati. Bunicul a avut cai, caruta, tractor. Nu a fost în Baragan.
Dupa aia, prin 1951, au venit si tot i-au luat ce a avut în casa. Avea cereale în pod la casa, tot-tot i-au maturat din camara – slanina, sunca, tot-tot. Atunci a mers lânga Deva, a stat vreo doi ani pâna s-au mai linistit lucrurile. Dar asta nu are legatura cu deportarea, asta a fost mai târziu.
Eu am plecat din România din 1972. Am fost în SUA 30 de ani. Acum sunt refugiat în Germania. Am facut închisoare în România, pentru încercare de trecere a frontierei, am vrut sa trec într-un vagon de mobila. M-au condamnat opt luni. Dupa ce am iesit, dupa doua saptamâni, mi-au dat pasaportul. Tatal meu era în America. Am depus acte, cerere de plecare definitiva de doua-trei ori, dar nu mi s-a aprobat. La deportarea mamei nu m-am mai gândit de mult, a trecut atâta timp de atunci.
A consemnat Cristina Diac
„Parintii mei s-au cunoscut în deportare…“
MARTIN SEIFER
Am avut amândoi parintii deportati. Si mi-au povestit… Ca au fost deportati la Krivoi Rog. Au lucrat la constructii si munci agricole. Erau si femei mai descurcarete care au lucrat ca menajere, ca ajutor de bucatarese la ofiteri sovietici. Ofiteri cu grad mare, de la capitan în sus.
Erau amândoi din Sântana dar nu se cunoscusera înainte. Cum sa se cunoasca altfel decât, poate, din vedere, deoarece între tata si mama era o diferenta de 15 ani. Un baiat de 20 de ani nu baga în seama o fetita de 5 ani.
Prima sotie a tatalui meu murise în timpul razboiului. A facut galbenare si în lipsa de medicamente a facut ciroza la ficat. Eu când m-am nascut, în 1951, tatal meu avea 52 de ani. Când îl deportasera avea 45-46 de ani. Iar mama avea 30 de ani. S-au cunoscut în lagar. Mama în ultimul timp a fost menajera. Si tata, la munci agricole. S-au vazut, s-au cunoscut, au aflat ca erau amândoi din acelasi sat… Fiecare cum a putut fura sa aiba alimentatie mai buna si a dat câte ceva si la celalalt. Sa aiba alimentatie mai buna si sa reziste. Sa nu moara de foame. Asa mi-au spus mie. Ca n-a fost nimic între ei atunci.
S-au pierdut unul de altul când sa se întoarca acasa. Dimineata au fost anuntati ca vor pleca spre casa. Au intrat în lagar si fiecare s-a pregatit fara sa se mai poata întâlni. Seara i-au urcat în tren si s-au pierdut unul de altul. S-au revazut abia la Sântana. Erau în fata bisericii când tata a revazut-o pe mama. „Reghina, vrei sa fii sotia mea?“ – i-a spus el atunci. Iar ea a acceptat imediat.
Au trait bine împreuna. Dar din patru copii câti au avut, doar eu am trait. În 1957 s-a nascut sora mea, botezata Ana. Seara a mâncat bine si dimineata au gasit-o moarta. Boala copilului se zicea în vremea aceea. Întâi m-am nascut eu. Dupa aceea s-a nascut o sora moarta. Dupa aceea, în 62 a mai fost un frate care a trait sase luni. Tot la fel, seara a mâncat, a adormit si dimineata s-a trezit mort, cum se zice. Ce suferinta mai mare pentru parinti ca asta?…
Parintii au ramas aici în Sântana. Mama a murit în 1983 de stop cardiac. Iar tata a murit în ’92, la 87 de ani. Trei saptamâni a bolit. El totdeauna si-a facut tigarile cu foi de tutun rasucit. Îmi spunea ca atunci când n-o sa-i mai placa tutunul, înseamna ca în doua-trei zile va muri. Asa a si fost.
Ce mi-au povestit din deportare? Munca – zi lumina în agricultura. Dimineata îi ducea pe la 5 si îi tinea pâna când se-ntuneca. Le dadea un ceai si o coaja de pâine la plecare. Nu aveau nici apa uneori. Mi-au povestit ca au baut apa si din urmele de copite de la animale. Era dupa ploaie, au asteptat sa se limpezeasca si de acolo au sorbit apa. Mama, de bine de rau, a dus-o mai bine. Mi-a povestit însa ca s-a culcat seara. Si s-a trezit noaptea: uf, asa de greu mi-e pe stomac! A întins mâna si, buf, sobolanul de-un chil i se culcase pe stomac. Mi-a povestit ca primea pe zi un sfert de kg de pâine. Nu manânc tot, mai las, a zis, dar nu a mai gasit nimic – o mâncau sobolanii. Erau si oameni care mureau noaptea. Si dimineata au gasit mort cu urechile mâncate de sobolani. Nu vreau sa fac poporul rus mai rau, dar va spun ca asa au fost lucrurile.
Mie îmi pare rau ca nu mai e tata sa va povesteasca. Poate gasesc niste carti postale pe care le-au trimis parintii de acolo. Dar trebuie sa ma urc în pod sa le caut. (A cautat si mi-a telefonat înstiintându-ma ca nu le-a mai gasit, n. int.).
A consemnat Lavinia Betea