Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
Blestemul NKVD-istului: „Sa moara pe-aici!“
JOHANN NOLL
(Germania)
Era în ianuarie 1945, în comuna Sânandrei. A fost toata comuna adunata. Am stat toata noaptea, a doua zi, pe la ora 13-14, ne-au scos afara pe sosea si de-acolo, pe jos, în timpul iernii era si zapada mare si ne-au dus la Giarmata, vreo 12 km. În comuna mea, 90 la suta erau germani. Erau si români, vacari si plugari, cei mai multi. Si era si un ungur care vorbea perfect dialectul svabesc. La fel si românii. Sârbi nu erau.
La Giarmata ne-au bagat în case care au fost evacuate. Ne-au tinut 4-5 zile. Pâna la Giarmata ne-au dus jandarmii români. La Giarmata ne-au preluat soldatii rusi. Casele au fost înconjurate de rusi. Au venit mama, bunicul, mi-au adus mâncare si ceva de îmbracat. Am fost singurul deportat, fratele, mai mare, si tata erau în armata. Ne-au dus într-o masina, americana, pâna la Timisoara. Ne-au bagat în vagoane de animale. Eram 60-80 de persoane într-un singur vagon. Am stat 2 zile în vagon, în frig. Aveam de mâncare, dar împotriva frigului nu aveam un cuptor, ceva. Nu puteam sa iesim afara. În mijlocul vagonului am facut o gaura unde puteai sa faci nevoile. O femeie avea o patura cu care o înconjurai. Am fost pâna la Adjud, unde ne-au bagat într-o scoala vreo 4-5 zile, am primit mâncare calda de la români. Si ne-au bagat iar în vagoane pâna la Iasi. La fel si acolo, am stat într-o scoala, unde am stat vreo 5-6 zile. Au venit rusii au spus toata lumea afara, ne-au numarat. Am ramas 200 de persoane, dupa ce au luat o parte.
Trenul circula doar noaptea
Am mai stat în scoala câteva zile si pe jos pâna la gara în vagoane românesti. În Rusia vagoanele erau mai late. Ne-au dus pâna la Nova Ekonomitkii, aproape de Krasnaarmensk, în Donbas. Numai noaptea ne-am dus cu trenul. Ziua nu calatoream. Apa – turturi de gheata de la vagoane. Mâncare calda nu aveam. Am primit ceva mâncare pite – dar vai si amar. Am suferit de sete. Erau paduchi, îi luai cu degetul si plesneau.
La Nova Ekonomitki era lagarul nostru si nu am putut intra în el, pentru ca la început erau prizonieri acolo. Noaptea am stat acolo, 2.500 de persoane pâna când i-au scos pe prizonieri. Înauntru erau priciuri erau doar scânduri foarte rele. Nu erau paturi, stateam înghesuiti. A doua zi rusii au luat hainele si mâncarea pe care le aveam de acasa si le-au bagat în magazie. Noi am ajuns în 28 februarie în Nova Ekonomitki. Dupa o saptamâna nu mai era nimic. Paltonul, tot ce aveam mi-au luat, tot ce era bun.
A doua zi ne-au dus la minele de carbuni, ne-au împartit la lucru si am primit salopete si o pereche de papuci, galosi din cauciuc. Nu am primit manusi, sube, caciuli. Izmene aveam si niste camasi mai subtiri, altceva nu am primit. Ne-au bagat în mina, ne-au dus cu liftul în jos, cam 100 de metri, la sectia unde am lucrat era plin de apa. Dupa 10 minute eram ud pâna la piele. Asa am lucrat. Carbunii erau 60 cm. Am primit un târnacop cu un spit subtire, cât un creion. Am stat doi ani de zile acolo.
Dar în iulie un vagon a deraiat si a cazut de sus piatra si mi-a taiat un deget. Dupa asta am ajuns în Krasnodar, în spital. Am dormit pe coridor, pe o saltea cu paie. Altceva nu am avut nimic. Am stat 3-4 zile, m-a taiat cu foarfecele, se tinea numai în ligament. M-au taiat pe viu, nu m-au anesteziat. Mâna era plina cu puroi. A fost o fetita din Basarabia, bulgaroaica, care stia limba româna. M-a întrebat de unde vii, i-am spus, fata asta, multumesc astazi, ca altfel nu mai eram eu acum, ea facea curatenie în spital. A vorbit cu medicul ca stia limba rusa. Medicul m-a taiat si a scos puroiul. Nu aveam pansament, nu aveam nimic. Mi-a adus ceai de musetel si m-a spalat si a lasat ceaiul ca sa ma spal si eu. Eu spun un lucru. A fost un baiat de la Pencec care a pierdut piciorul, în pat, nu ca mine. Erau mari viermii din piciorul lui. A murit dupa o zi. Era o roata sus la tavan, legata cu sfoara, jos o greutate sa tina piciorul. Nu avea ghips, dezinfectant. Avea 17 ani, ca eu aveam 16 ani si trei luni.
Am pierdut degetul, nu am putut munci, m-au bagat la o masina cu care am dus carbunii, încarcam cu mâna si duceam la lagar. La colhoz, mai furam un castravete, o ceapa, ca supliment, cum se spune. În lagarul acesta am stat pâna în ’47, iulie. Când a venit Nagy Imre în Ungaria la putere el a cerut toate femeile si cei care au fost în Partidul Comunist au cerut de la rusi femeile înapoi. În lagarul în care am stat eu, din 2.000 persoane eram 300 nemti, restul erau germani din Ungaria, dar care nu mai stiau limba germana. Ca ei au fost maghiarizati. Si au plecat acasa. Nu mai era Rotar, era Kerekes. Si eu am învatat limba maghiara, ca lucram doar cu un german, în rest numai cu ungurii.
Odata, când am fost la Nova Ekonomitki, în noiembrie, a plecat un transport acasa, dar nu în România. Ci în Republica Democrata Germana. Cu o saptamâna înainte, m-a scris doctorita – carora le-am furat câinele si l-am mâncat – a venit în lagar. M-a consultat. Ne-a cântarit cu piatra, ca o contragreutate. Avea un subler din lemn, îti lua pielea, tragea si daca vedea ca mai era ceva grasime zicea: a, aici mai este ceva! Si gata. Am fost gasit apt în munca. Era un ofiter, evreu, stia limba germana si a vrut sa ma bage în transport înauntru, dar a fost un NKVD-ist care a spus: „Nu“. Si pe ruseste: „Sa moara pe-aici!“ Si nu m-au luat.
Groparul lagarului
Când am pierdut degetul am fost în lagar, nu am putut lucra, am fost gropar. A fost o caruta cu oameni care au murit acolo. Era o groapa acoperita cu stuf si pamânt si noaptea i-au aruncat. Dimineata ne-am dus din nou cu caruta, eram doi insi, si ne-am dus la locul unde era cimitirul. Pamântul era asa înghetat si ce putere aveam, încât nu am putut sa sapam groapa. I-am acoperit cu zapada si asta a fost tot. Ce am facut? A venit un câine si noi ne-am gândit sa-l prindem. Am strâns gâtul, l-am belit, l-am bagat în caruta, ne-am dus în lagar, aveam un cuptor si l-am fript. Si l-am mâncat. A doua oara a fost o capra pe-acolo. Pisici. Care nu a suferit de foame, nu stie ce-i foamea! As fi mâncat si oameni. Asta a fost grozav. Asta a fost pâna în ’47. Dupa aceea a venit si Pieck în RDG, ne-au tinut ore politice cu ce vom avea când vom ajunge acasa. Drept la o gradina, la o capra, la o vaca.
Când am fost la Iasi, n-am putut sa ies afara la o pravalie, sa iau ceva, sa cumpar. Am vândut în Rusia un ceas de buzunar, pe care îl primisem de a nasul meu, la confirmare, pentru care am primit o pâine. Altceva nu am avut. Am fost prost ca puteam sa dau si ce am primit de la bunicul, o haina de blana. Pe care mi l-au luat rusii.
Pe noi ne-au dus la Dimitrova, Lagarul 1028, tot la o mina de carbuni. S-a îmbunatatit mâncarea. Am avut un ban mai mult, puteam sa mai cumparam mâncare. Aveam mai multa putere. Am fost trei nemti, unul de la Recas (nascut în ’26), unul de la Pencec (’27) si eu, de la Sânandrei, nascut în ’28, noi am înaintat drumul numai în piatra am lucrat. Am facut sosea, un coridor, ca sa treaca vagonetii. Trebuia sa bagam pietrele astea care în subteran e mai tare decât granitul. Când o aduci la lumina se desface ca varul în apa. Faceam un zid cu pietre, aveam un ciur în care bagam carbuni si îl duceam prin coridor în vagonete. Cum înaintam, cum faceam zidul la coridor. Daca plângeam, cine ma asculta? A trebuit sa muncesc.
Eu am avut doua verisoare, tot asa, în 1927 nascute si au fost în lagarul Sifcenko. Amândoua au murit acolo. Un alt prieten a murit în Urali. La fel, nascut în 1927. Eram copil când am fost deportat.
Te duceai la ghiseu, dadeai 3-4 ruble, primeai un talon si cu asta îti cumparai mâncare. Daca n-aveai talonul, nu mâncai. Dimineata primeam o pâine patrata, tare. Când o primeam, pâna sa ajung în baraca, o si mâncam. Într-un timp, în ’46, am primit pâine de orz, plina de pleava. Asta a fost timp de 14 zile. Un ungur s-a spânzurat, a spus: nu mai pot. Am avut un prieten de la Ionel, a stat lâna mine, tot în Nova Ekonomitki. Si a spus catre mine: „Hans, da-mi ceva de mâncare, nu mai pot, du-te afara adu ceva iarba, orice, urzici“. Am zis: „Iosef, ma duc, îti aduc“. Am fost afara, am adunat ce puteam de urzici si iarba. Dar a doua zi, dimineata, când m-am sculat, a fost mort. Un baiat înalt, blond, frumos.
Am fost prieteni buni, ne-am înteles bine, am împartit ce am putut. Am furat pâine la Krasnodar din brutarie. Femeia care a fost cu noi, brutareasa, în lagar, eu rulam si masina, m-am dus la Krasnodar si am luat pâine în masina. Tamara mi-a spus: „Kanz“, ca ea nu putea sa zica Hans, „stii ce faci? Vii cu mine la brutarie“. M-a învatat cum sa fur pâine. Pâinea era pe un raft, era o gaura, era un cântar, o lada care era mai lata decât cântarul si eu am dus pâinea din raft pe cântar. Am lasat pâinea sa cada jos si am bagat-o în lada. A venit ala de la pravalie a cântarit-o si eu am iesit afara. Într-o masina de pâine am luat vreo 5-6 pâini. Mie mi-a dat o pâine pe care am împartit-o cu Iosef, restul a luat Tamara. Le-am dus la ea acasa, cu masina. A facut o mâncare, ciorba de fasole, cu faina de malai, cu varza acra si mi-a dat de mâncare. Eu am fost multumit si asa.
Foarte greu a fost în perioada 1945-1947.
Foame si frig
Alta întâmplare. Eu m-am dus înauntru, în cantina, am luat cratita, am bagat în cazan, ofiterul era invalid. Avea baston cu care m-a lovit sa spinare. Poti sa dai cât vrei, dar eu am mâncat-o. A fugit dupa mine, dar eu am fugit mai repede ca el era invalid. M-a bagat o zi în carcera. Asta a fost situatia noastra acolo. La Ahmatovka a fost mai bine, am avut mâncare. Primul lagar a fost lagar de exterminare. Cei ce au lucrat la constructie sau la colhozuri au primit o ciorba, o bucata de pâine. Dar noi la minele de carbuni a trebuit sa platesti mâncarea. Si daca nu ai lucrat, ai murit de foame! Nu ai avut ce, ca nu a putut nimeni sa-ti dea bani împrumut, sau din ratia lui. Cum ai avut pâine în mâna, cum ai înghitit-o! stateai la munca opt ore.
Ce a fost cel mai greu? Ai venit din mina afara. Nu au putut veni toti odata. A fost paznicul, militianul care ne-a dus în lagar trebuia sa astepti pe ultimul din mina iesit. Erai ud, complet, n-ai avut unde sa te schimbi, ai plecat în lagar, cu haine ude, înghetate. Oamenii înghetau când ieseau afara în aer, cadeau jos si înghetau!
În lagarul al doilea am trait mai bine, am lucrat tot în mina de carbuni. Nu pot sa va spun multe, decât ca am trait aproape ca oamenii.
În 29 noiembrie 1949 am ajuns acasa. A venit un ordin ca plecam acasa si am stat vreo 4-5 zile, în lagar, am primit mâncare pe care nu a trebuit sa o platim. Si ne-au adus la Rodovka, era lagarul în care am fost adunati pâna a fost un transport. Si ne-au adus la Sighet, la granita, si am intrat în România. Am stat în Sighet, într-o scoala, am primit mâncare, vreo 3-4 zile. Ne-au înregistra acolo. A venit o masina si ne-a dus la Târgu Mures, unde ne-au bagat într-o scoala. Am primit 200 de lei si o fituica pe care am dat-o la Timisoara, la Politie.
Tatal mort, fratele exilat
Tata meu a murit, aici, în Austria. A fost prizonier american. Eu am fost acolo, m-am interesat, am discutat cu un cetatean care a fost cu tatal meu, în lagarul acela de prizonieri. Ce au facut americanii? A murit în 4 noiembrie 1945. Ei au vrut sa faca pista pentru schi. Ei au taiat pomii care au fost, copacii, dar mâncare nu prea a fost nici acolo. Si un copac cazut pe el. Accident de lucru. A fost înmormântat la Linz, în cimitir, l-au scos deoarece prim-ministrul austriac a spus sa scoata soldatii germani din cimitirele din Linz. Si l-au scos si l-au bagat la Freistat, la granita cu Slovacia, un cimitir de eroi. Acolo sunt înmormântati 1.400 din primul razboi si vreo 6.000 din al doilea razboi: români, unguri, sârbi.
Fratele meu a fost pe frontul de vest, în Franta. A fost la Tiger-panzer. A ajuns înapoi în Germania si în Berlin s-a dezbracat, a luat haine civile si a mers pâna la Hanovra. În nordul Germaniei. A fost un baiat dezghetat, nu ca mine. Era în ’45, la sfârsitul razboiului. A lucrat la un cetatean, care avea o pravalie. Acolo a lucrat. Acela i-a spus ca nu pot sa-ti mai dau de mâncare ca n-ai cartela cu care primea pâine si alimente. Te duci al primarie si primesti cartela. A fost atunci prost ca s-a dus. Noaptea au venit politia americana si l-au dus într-un lagar. I-au zis ca îi fac acte si îl trimit în România. L-au bagat în lagar si l-au dus în Olanda. Era în toamna spre iarna lui ’45, era într-o padure, fara acoperis, fara nimic. Dupa care l-au dus în Liverpool, în Anglia, unde a lucrat într-o fabrica de zahar. S-a casatorit cu o fata frumoasa, a învatat limba engleza si s-a facut farmacist. Dupa 10 ani el cu sotia au plecat în Canada, în Toronto. În spital era un evreu din Satu Mare care venise din Canada si el i-a propus sa mearga în Canada.
Eu aveam sase clase primare, si alea la plug si la sapa. Ca tata era la armata. A trebuit sa lucrez, nu sa merg la scoala. Când am ajuns din Rusia acasa, în 22 noiembrie, mi-am facut formalitati – buletin. Dupa asta m-am angajat la fabrica de vopsea „Timis“ din Timisoara. Am lucrat 3-4 luni, la chimicale, si a fost un inginer si el mi-a spus nu vrei sa vii ca electrician, te învatam noi. Gata, am spus, vin. Era un electrician acolo si am lucrat cu el. Am facut scoala de calificare la „Elba“, la atelier. Dupa asta am facut curs de electrician, seara. Era un inginer de la uzinele electrice, el a predat acolo. Am lucrat pâna în februarie 1952, la „Timis„, dupa aia am avut ordin de chemare pentru armata. Si unde am ajuns? La mina de carbuni din Lupeni. Dar aveam autorizatie si m-au bagat la atelierul electric. Nu am fost tot timpul în mina, înauntru. Dar am fost, am vazut ce-i acolo. Alta mina, nu ca în Rusia, era o diferenta de suta la suta. Si în ’53 a venit o femeie care a cântat „Aoleu ce ploaie vine de la Cluj“. A venit ordin de la Bucuresti ca noi învingem pe dusmani prin munca, nu prin arma. Sa fim bucurosi ca putem sa facem 3 ani de zile armata. Si am stat acolo, la Lupeni. Am fost bine vazut. Inginerul mi-a zis „mai neamtule, stai aici, cu un salariu de trei ori mai mare“. Am zis „Nu, ma duc acasa“.
În ziua de 31 aprilie am fost schimbul doi cu un ucenic. Un baiat din localitate. Lacatusii din schimbul doi au luat o teava, au sudat, au facut o gaura, au bagat carbid si o cârpa în fata atelierului nostru. Si au pocnit. Era ziua de „1 Mai“. A venit paznicul cu unul de la Securitate si ne-au luat pe noi. A spus tu sabotezi. M-a dus la Lupeni la militie, m-a cercetat. Noaptea a plouat, a trasnit si a fost atunci vorba ca eu am sabotat. Pe la ora 4-5 m-a bagat în duba si m-a dus la Petrosani la Securitate. Când am ajuns acolo era un capitan. „Ma, ce ai facut acolo? Eu nu am facut nimic, lacatusii, nu eu“. Am spus ca n-am participat. M-au cercetat jumatate de ora, m-au bagat în pivnita, mi-au dat un picior la rinichi. La fiecare doua-trei ore ma interogau. Am primit doar apa si pâine. Si dupa aia au aflat ca nu am fost eu. La sfârsit mi-au zis: „Pleci acum înapoi, la detasament, dar daca spui unde ai fost, ce ai patit, atunci nu mai vezi sa citesti“. Când am ajuns înapoi, nici caporalul, nici sergentul, nici locotenentul Manole, nici capitanul nu m-au întrebat. Trebuia sa spun ca am fost acasa.
A consemnat Florin-Razvan Mihai.