Continuam publicarea in foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
„Pe mine, romanii m-au luat“
ELISABETA HOCH
nascuta LORIS (Romania)
M-am nascut la 9 noiembrie 1928, in comuna Giarmata, judetul Timis, care era o comuna numai de germani, doar 45 de familii de romani, in rest pana la 5.000, eram germani. In ziua de 14 ianuarie 1945, dimineata la ora 8 a inceput sa stranga oamenii, ca sa-i duca in Rusia. Cand noi am auzit asta, sora mea si cu mine ne-am hotarat sa fugim in gradina. Si din gradina in vie.
Ascunsa in vie
Eu aveam 16 ani si 47 de kilograme… Eram foarte mica si plapanda. Probabil ca m-a luat in locul alteia, pe care n-o fi gasit-o… Terminasem scoala, eu am mers cu cei nascuti in 1929, pentru ca sunt nascuta in noiembrie, asa ca aveam 14-15 ani cand am terminat. Am facut sapte clase. Dupa scoala am stat acasa cu parintii, am ajutat in gospodarie. Tata lucra la Timisoara. Sora mea era cu 13 ani mai mare, era casatorita, avea si doi copii. Sotul ei era in armata romana, la Bucuresti, la artilerie. A scapat, nu a fost deportat.
Atunci, in ianuarie, eu si sora mea ne-am ascuns in zapada din gradina. Peste un timp, a vrut tatal nostru sa ne aduca bani, daca ne prinde sa avem bani. Cand era tata la jumatate de gradina, a strigat jandarmul „Stai!“. Tata a stat pe loc. Pe urma a strigat tata: „Fetelor, veniti, n-are rost sa va ascundeti!“. Am iesit si ne-am dus in casa. Jandarmul a venit si ne-a dus intr-o strada care fusese eliberata de oamenii care au locuit acolo, intai ne-a dus la comisie, care a luat toate datele de la noi. Am ajuns si eu la rand. Am spus ca am numai 16 ani. Apoi mi-a spus sa ma asez in rand cu cei care sunt inscrisi, dar un rus a observat asta si a spus sa ma inscriu la comisie. Dupa toate acestea ne-a trimis la casele care au fost pregatite pentru noi. Am stat acolo cateva zile, pana ne-a luat cu camionetele sa ne duca la Timisoara.
Acolo erau pregatite vagoanele de animale, ne-am urcat si ne-a dus pana la Iasi. La Iasi am dormit intr-o sala mare. A doua zi ne-a dus 20 de kilometri pe jos, pana intr-o gara. Ne-am urcat in vagoane. WC nu a fost, au facut barbatii o gaura. In vagon erau paie puse pe jos, pe care am dormit fete, baieti, femei si barbati. Am plans, eram copil, am fost in vagon cu una singura din comuna noastra, nu cunosteam pe nimeni, nici pe cea din comuna nu o cunoscusem pana atunci. De sora mea m-a despartit inca de la inceput. Ne-a repartizat in case diferite, iar plecarea spre gara s-a facut pe case. Azi a luat casa asta, maine cealalta. Eu am fost ultimul transport. Atunci, eu cu femeia aia am fost singurele din comuna Giarmata. Nu mai stiu cat a durat drumul. La intors am facut 3 saptamani, dar la dus nu mai stiu.
Zvon de Siberia
Am ajuns in Rusia, la Makiefka, intr-un lagar. Ne-a impartit in camere cate 20-30 de persoane. Era zapada mare, eu eram in pantofi, nici nu aveam cizme, pe vremea aia la noi fetele nici nu prea purtau cizme. N-am fost pregatiti. Cine a fost pregatit sa ia? Nu a fost nimeni pregatit.
Am lucrat la zidarie, lemnarie, si cateodata am stat noaptea cate trei ore paznic, iar a doua zi trebuia sa fac curatenie in camera. Cateva luni am stat in lagarul Makievka, apoi ne-a dus in alta parte. Acolo am gasit pe cumnata mea. Fratele era la armata, ea avea doi copii, dar au luat-o, si copiii au ramas singuri, baiatul nici doi ani nu a avut, iar fata avea sapte ani. Intai i-a luat sora cumnatei, apoi parintii mei. Bunicii copiilor au avut grija de ei. Fata a murit in 1946, iar baiatul mai traieste inca. Fratele a murit in razboi. In casa lor a stat niste colonisti, niste refugiati. Cand s-a intors cumnata mea, nu a putut intra in casa, casa era stricata, trebuia reparata, cred ca un an a stat tot cu noi in casa, ea si baiatul. Si sora mea cu doua fete si cu sotul, am stat zece persoane in trei camere.
La lagar ne dadeau supa cu castraveti acra sau cu varza acra, casa, carne putina. Era musai sa lucrezi. Am rezistat, nu m-am imbolnavit de ceva grav, am facut doar o raceala. Altii au si murit, una din comuna noastra, nu am cunoscut-o, a fost ingropata acolo.
In Rusia nu am iesit din lagar, am mers doar la lucru si atat. Odata am fost la una batrana acasa, sa ajutam la repararea casei. Ei i-a fost mila de noi si ne-a facut o mancare – supa de cartofi cu peste mic, ca nu am putut sa mananc decat cartofii, si supa, iar pestele l-am aruncat. Nu aveau nici ei mai nimic.
In al doilea lagar, care tot Makiefka se chema, doar ca avea alt numar, am avut un ofiter foarte bun. A tinut cu noi omul acela. In fiecare dimineata trebuia sa mergem la adunare, la apel, sa stam la rand, si sa ne spunem numarul.
Peste vreo noua luni ne-a chemat pe toate la consult, la o doctorita. Ne-a consultat pe fiecare. Nu am stiut ruseste, doctorita m-a intrebat cu cine sunt in lagar. Am spus ca sunt singura. Nu am stiut pentru ce ne cheama. Apoi s-a auzit ca pe astea slabe, bolnave, o sa ne duca in Siberia. Intr-o dimineata ne-a chemat afara, la o adunare. Pe care a chemat trebuia sa iasa afara din rand. Odata am auzit numele meu si am inceput sa plang, ca se vorbise ca pe cei care sunt slabi, bolnavi, ii duce in Siberia. Ofiterul m-a intrebat de ce plang, si am raspuns pentru ca ne duce in Siberia. El a raspuns: „Domnisoara, pleci acasa, in Romania“. Doctorita ma pusese in primul transport. Am plecat pe data de 7 octombrie 1945 si am ajuns acasa in ziua de 27 octombrie. Pe drum am facut trei saptamani.
In gara la Timisoara m-am intalnit cu tata si fratele meu, care m-au asteptat. Ei au auzit ca vine cineva, ori eu ori sora mea, nu a stiut cine vine, ca s-a dus mai inainte una de la noi din sat, a ajuns acasa si a spus ca vine una dintre noi, dar nu a stiut care. Ne-am dus 12-13 km pe jos, pe langa calea ferata, am ajuns dimineata acasa. Dupa ce am venit am stat acasa, eram slabita, nu aveam putere. In 1948 m-am dus la Timisoara, la baza de receptie, Romcereal, Comcereal, si-a tot schimbat denumirea. Dar numai acolo am lucrat pana am plecat din Romania. Alte consecinte nu am mai suportat de pe urma deportarii. Unde am lucrat eu nu mi s-a intamplat nimic. Nu m-am inscris in partid.
Pe mine m-au trimis inapoi, pentru ca eram prea mica si nu puteam lucra. Am stat nici un an, din ianuarie pana in octombrie 1945. Dar si atat a fost prea mult. Sora si cumnata mea au stat pana in 1948. Sora mea a fost la Metopetrovsk. Si acolo a fost foame, si oamenii au inceput sa iasa pe camp, ca caute ceva de mancare. Si pe la rusi mergeau. Ea a fost cu una de la noi din comuna sa caute de mancare, si cand mergeau spre lagar, a venit o masina cu rusi, le-a luat si le-a dus in alt lagar. A venit acasa in iunie-iulie 1948. Si cumnata tot in 1948 s-a intors.
Din deportare imi amintesc frigul, foamea si durerea. Nu odata m-am gandit: De ce m-a luat pe mine asa tanara? Rusia a cerut ajutor din Romania, nu a cerut numai germani. Pe mine, romanii m-au luat. Cateodata imi mai amintesc cum a fost acolo. Aseara, dupa ce mi-am amintit, nu am dormit pana la 12. Si as vrea sa nu se mai intample cum a fost cu noi…
A consemnat Cristina Diac
„Mai multi bani am primit pe haine decat pe cercei“
ANA BAUER
nascuta GRAFF (Romania)
M-am nascut in comuna Sag, in 1926. In ianuarie 1945 aveam 18 ani. Lucram acasa, cu tata si mama la pamant. Eram tarani. Intr-o seara, au batut dubasii in comuna, ca sa se adune toti la un loc, la un restaurant. Acolo ne-a asteptat cu caruta, ne-a adunat si ne-a dus la Sanicolau Mic, intr-o cazarma. Ne-a spus sa ne luam mancare pentru 14 zile, pentru doua saptamani. Acolo, in cazarma, am stat o noapte. Apoi ne-au dus la gara si ne-au urcat in vagoane de animale, care aveau niste banci, priciuri.
Tatal decedat, aruncat din vagon
Odata cu mine l-a mai luat si pe tata, am calatorit cu el in acelasi vagon. Am fost in acelasi lagar mare cu el, numai ca la alta unitate. Mai mereu am stat impreuna. Tata s-a imbolnavit in primul an de deportare. Au format un transport de bolnavi, sa-i duca acasa, si el a murit pe drum. El lucra la mina, in subteran. Galeria era foarte scunda, inaltimea nu ajungea la jumatate de metru. Lucra numai pe genunchi, care s-au infectat la un moment dat. Era un doctor acolo care l-a consultat, a vazut ca avea genunchii infectati, umflati. Eu nu stiu exact cum a fost, am aflat doar ca in ultimul moment l-au pus in transport. Asta era in 1946. Eu nu am stiut ca a murit. Cineva i-a spus mamei, care ramasese acasa, cu sora mea si cu bunica. Tata fusese trimis in tara cu mai multi, si unul dintre aceia i-a spus mamei ca a murit pe drum. Nici nu stim unde e ingropat, sau daca a fost. Unul dintre oamenii aceia i-a spus mamei ca dupa ce a murit in vagon, l-au luat rusii si ca l-ar fi pus intr-un vagon cu carbuni, si ca l-ar fi aruncat pe undeva. De fapt, nu stim ce au facut rusii cu el. Mie
mi-au scris de acasa ca a murit tata. Mama, sora mea si bunica care ramasesera acasa s-au descurcat foarte greu, nu aveau nici ce manca… Atunci au scris unchiului meu, fratele lui tata, care era in America, si el le-a trimis pachete, ca sa traiasca. Din ce le-a trimis au mai vandut lucruri la targ, si asa s-au mai descurcat. Nu aveau nimic, nici ce sa manance.
Revenind la drum, am mers cu vagoane de animale, femei si barbati in acelasi vagon. Cand am ajuns in Rusia, ne-au dus la o scoala cu un etaj. In camere erau paturi suprapuse. Imi aduc aminte ca era foarte frig. Prima data am lucrat in mina, dar la suprafata, cam un an. Incarcam carbuni in vagonet. Carbunii erau trasi sus cu un lift si de acolo noi ii descarcam intr-un vagon. Am lucrat asa un an. Dupa un an am putut sa schimb locul de munca. Care au avut rude in alta parte am putut cere sa fim transferati acolo. Fiindca tatal meu era in alt lagar – tot din lagarul mare, care avea mai multe unitati de lucru – m-am cerut cu tata. Atunci m-a transferat in lagar cu tata. Tot Ciurkovka se chema, dar avea alt numar. Dupa un an am mers la tata. Atunci am ajuns sa lucrez in subteran. Am pus stalpi ca sa nu se surpe mina, asta faceam, puneam pietre de unde se scoteau carbunii, ca sa ramana galerie. Numai femei lucrau la asta, ca sa umplem locul ala. Dupa ce scoteam carbunii zideam cu pietre golul de carbuni. Barbatii spargeau cu dinamita si scoteau carbunii, iar femeile incarcau carbunele in vagonete si umpleau locul cu pietre. Am lucrat asa patru ani.
In ultimii ani am fost platiti, am primit salariu frumos. Trei mii de ruble am strans, si am cumparat haine, ceasuri, cu care am venit in Romania. Mi-am facut si dinti in Rusia, mi-am reparat de fapt. Ma duceam la dentist.
Un rus omenos
Eu am avut un neacealnic cumsecade, era un fel de maistru. Am fost si la el acasa, ne-a invitat. Ne-am inteles bine cu el. Eu eram printre cele mai tinere, am invatat si putin ruseste, intelegeam, puteam sa ma inteleg cu rusii. Casa neacealnicului era la fel ca celelalte, nici ei nu aveam mai de nici unele. Fata de casa mea de acasa, din Banat, a lui era mai mica. Rusul a fost mai cumsecade decat comandantul lagarului, care era un neamt. Asta ne scotea cu zbicul la lucru. A stiut limba rusa si asa ajuns cu functie. La inceput noi nu stiam rusa, dar el stia, si traducea, si asa a ajuns comandant.
Am stat in total cinci ani in Rusia. Am rezistat, nu am fost bolnava. Am vandut tot ce aveam, ca sa capat bani pentru mancare. Haine, ceva bijuterii – cerceii – tot am vandut, tot. Le-am vandut rusilor, ma duceam la piata si am vandut tot ce aveam pe mai nimic. Mai mult am primit pentru haine decat pentru bijuterii. Nu am primit cine stie ce bani pentru lucruri. De la lagar primeam de mancare ceai, casa, supa de varza, de gogonele, de castraveti acri, mai mult apa era decat supa. Painea un kilogram – pentru cei care lucrau in mina –
ne-o dadea dimineata. Lucram in trei schimburi. Nu am avut un schimb constant, depindea de cum aveau piatra cu care umpleam. Daca era multa, lucram si noi mai mult. Cand nu mergeam la lucru si aveam ceva timp, tricotam. Barbatii facusera din lemn andrele, crosete, noi am cumparat ate de la piata si impleteam. Nu prea am putut pastra legatura cu fetele din lagar, nu eram toate din aceeasi localitate, si dupa ce ne-am intors, ne-am pierdut urma.
Cand a fost sa plecam acasa, nici nu am mai crezut aproape. Ne spusesera de mai multe ori ca plecam, asa ca nu mai credeam. Am zis ca ne mint si de data asta. Numai ca atunci cand am plecat cu adevarat, cu doua saptamani inainte, sau una, nu mai tin minte exact, nu ne-am mai dus la lucru. Ne-au lasat sa iesim din lagar, sa facem cumparaturi. Cam o saptamana am stat, cred, fara sa lucram. Apoi ne-a luat de la lagar si ne-a dus la gara. Drumul a durat mai putin, nu mai retin cat, dar oricum mai putin decat la plecare. Am ajuns la Sighet, in vagoane de persoane de data aceasta.
Cand am ajuns in Romania, m-am casatorit, il cunoscusem pe sotul meu in lagar. El era de la Aradul Nou, ne-am cunoscut in Rusia, ne-am intors odata, in 1949. Cand am ajuns in Romania, ne-am casatorit. Dupa casatorie m-am mutat la sotul meu, la Aradul Nou. Apoi am avut un copil. Am lucrat in gospodarie, cultivam legume si le vindeam la piata.
A consemnat Cristina Diac