M-am intrebat retoric saptamâna trecuta fata de cine trebuie protejate muzeele. Sau, mai bine spus, fata de cine s-au gândit cei care au proiectat legea pentru muzee ca ar trebui sa fie protejate muzeele prin intermediul actului normativ. Raspunsul este simplu: fata de chiar autoritatile care le tuteleaza. Pentru aceste autoritati s-a scris in lege definitia muzeului, pentru ele a fost precizata lista functiilor specifice acestei institutii si tipurile de activitati pe care muzeele le practica, pentru ele s-a ingradit dreptul de infiintare si desfiintare a institutiilor muzeale, lor le-a fost precizata obligativitatea incheierii unor contracte de asigurare pentru bunurile muzeale etc. Din pacate, legea a fost aplicata cam asa cum se aplica mai toate legile pe la noi: dupa ureche. Obligativitatea incheierii contractelor de asigurare, de exemplu, a ramas litera moarta din lipsa alocarii fondurilor necesare in bugetele institutiilor. Daca nu s-a scris negru pe alb ca muzeele pot sa editeze carti, diversi functionari au decis ca nici nu ar trebui sa faca asa ceva. Daca nu s-a prevazut posibilitatea ca muzeele sa adere la asociatii profesionale interne sau internationale, altii s-au gândit ca nici nu e necesar sau chiar legal sa o faca. Apoi, recentele masuri de austeritate au taiat toate sporurile salariale de care beneficiau unii dintre specialistii muzeelor. Tot recent, pentru ca legea preciza necesitatea obtinerii unui acord prealabil din partea Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor, in cazul initiativelor de desfiintare a unui muzeu, respectiva prevedere a fost eliminata din text, prin ordonanta, pentru a permite autoritatilor sa nu se mai impiedice de opozitia permanenta pe care specialistii din Comisie o faceau fata de asemenea initiative. Cu alte cuvinte, incet – incet, legea este fie golita de prevederile care aparau cât de cât eficient muzeele, fie neaplicata.
Desi a fost emisa in 2003, dupa o modificare (benefica!) din 2005 si dupa cele contrare intereselor muzeelor, din 2010, specialistii din muzee se gândesc acum din nou la necesitatea ameliorarii textului normativ. Lasând la o parte laudabila initiativa a ministerului de profil de a strânge intreaga legislatie care protejeaza patrimoniul cultural intr-un cod, pentru a conferi unitate si coerenta unor prevederi stipulate stufos si, pe alocuri, contradictoriu, in multimea de legi elaborate dupa 1989 – initiativa indelung asteptata a se concretiza –, profesionistii adunati la intrunirea anuala a Retelei Nationale a Muzeelor din România, cu doar doua saptamâni in urma, la Cluj-Napoca, au tinut sa dezbata posibilele modificari ale legii care reglementeaza activitatea muzeelor, in sensul asigurarii unei mai mari deschideri a muzeelor catre comunitatile carora li se adreseaza, a protejarii bunurilor muzeale si a personalului muzeal, precum si a asigurarii unor posibilitati largite de finantare. Discutiile sunt abia la inceput. Oricum ar fi si de oriunde ar veni initiativa de modificare a legislatiei, este greu de crezut ca anul 2011 va fi martorul unei schimbari semnificative. Ceea ce conteaza este ca atunci când textele in cauza vor fi promulgate, ele sa fie si aplicate. Ce folos ca muzeele „au voie” sa tipareasca pliante si afise pentru a-si face cunoscuta activitatea (e drept, nimeni nu s-a gândit sa puna in lege o asemenea prevedere!), daca o decizie a premierului de anul trecut interzice, pentru institutiile bugetare, utilizarea banului public pentru „promovarea” lor? Cu alte cuvinte, institutiile, asadar inclusiv muzeele, nu au voie sa tipareasca afise care sa le anunte activitatile si expozitiile, nu au voie sa plateasca publicitate in mass media etc. Cum, Doamne iarta-ma, ar trebui anuntate evenimentele? Cu dubasii si gornistul prin sat, ca acum doua secole? Din om in om, ca in campaniile electorale? E drept, nu s-a interzis scrierea anunturilor cu pixul si pensula si nici promovarea pe facebook!
Desigur, muzeele au gasit diverse solutii pentru a ocoli dispozitia premierului, ca sa-si faca datoria fata de cetateni, fata de public. Totusi, nu mi se pare normal ca la toate reuniunile profesionale, managerii institutiilor publice sa faca schimb de pareri despre ce solutii exista pentru ocolirea prevederilor unor acte normative aberante sau aplicate aberant de decidentii din administratia centrala si locala. Cu toate acestea, in România, lucrul se intâmpla nu de azi, de ieri, ci de foarte multa vreme (se intâmpla si in timpul lui Ceausescu, adeseori, cu stiinta unora din functionarii ministeriali, care se plângeau, chiar si ei, de ametitoarea deriva in care intrase România).
Zicala care spune ca unde e lege nu e tocmeala pare desprinsa dintr-o lume care nu mai exista demult sau cel putin din care România nu face parte. Este foarte multa tocmeala in aplicarea legislatiei care a fost menita sa protejeze si sa puna in valoare patrimoniul cultural national. Nu imi fac multe iluzii cu privire la rezultatele tuturor incercarilor de imbunatatire a legilor, desi, evident, particip alaturi de colegii mei la toate aceste eforturi. Legea nu va fi niciodata perfecta si nu va reusi niciodata sa strânga plasa prevederilor atât de tare incât sa nu lase ochiuri prin care sa se strecoare cei care nu doresc sa o aplice. La fel de adevarat este ca nu doar decidentii din administratie sunt responsabili de proasta aplicare a legilor. Adeseori, chiar personalul din muzee – de la manager pâna la paznici si ingrijitori –, are probleme in ceea ce priveste intelegerea si aplicarea prevederilor legale. Ajungem, astfel, din nou, la una dintre hibele grave ale societatii românesti: slaba pregatire profesionala a unei parti din personalul institutiilor bugetare, fapt datorat sistemului educational defectuos si continuei schimbari la care acesta este supus de cel putin trei decenii incoace. Nu este vorba doar despre faptul ca juristii din muzee (e drept, daca au ajuns sa lucreze in institutii publice, pe salarii de câteva ori mai mici decât ale magistratilor, este de presupus ca nu sunt chiar straluciti) au adeseori probleme cu intelegerea actelor normative, ci despre faptul ca in România, in general, nu exista o cultura a actului juridic, de parca legile ar fi facute doar pentru juristi. Iar, daca la cele de mai sus adaugam fuga de raspundere a multora dintre cei ce ar trebui sa ia decizii, vom avea in fata un tablou nu foarte vesel al realitatii din muzeele românesti.
Sa ne bucuram, cel putin, de patrimoniul pe care, inca, il avem!
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCU