Va aduceti aminte de Actors Studio al carui director onorific este, de ani buni, Al Pacino? Infiintata in 1947 de catre profesionisti ultrarecunoscuti ai teatrului, organizatia nu a contenit sa faca stagii de training cu actori, regizori si dramaturgi. Greii teatrului sau filmului american veneau la Actors Studio – si continua sa o faca pâna in ziua de azi -, in pauza dintre doua filme sau doua spectacole, pentru un curs de câteva saptamâni in care sa-si innoiasca mijloacele, sa experimenteze si reinvestigheze propriile date si mijloace artistice. Intr-un cuvânt, sa caute. Asemenea centre de cercetari artistice sunt azi in toata lumea. In România, din pacate, nu. Avem unul singur la Teatrul National Bucuresti, mai mult cu numele, lenevos din fire, care in câtiva ani a produs doar un spectacol si a mai gazduit o mânuta de workshop-uri. In rest, vara, are loc un atelier binecuvântat, tinut de Andrei Serban te miri unde, mana cereasca pentru actori, si câteva alte actiuni sporadice. Cu totii stim ca actoria este o meserie in care invatatul se termina in ultima zi de urcat pe scena. Faptul ca artistii nostri nu prea au unde sa-si primeneasca mijloacele, sa-si continue cautarile artistice, ca in timpul alert pâna la premierele scoase cam in trei-cinci saptamâni adesea nu pot decât sa reproduca ceea ce au deja in bagaj, fara a avea ragaz si pentru incercari este o mare lipsa a teatrului nostru. In fond, mari miscari artistice care au avut efecte de decenii s-au nascut tocmai in laboratoarele de cercetare teatrala. Nume ca Grotowski sau Barba reprezinta cele mai bune exemple.
Ei bine, tocmai teatrul din România cu actori prin traditie exceptionali, „Bulandra“, sub directia si mai ales deschiderea regizorului Alexandru Darie, a initiat primul laborator de cercetare serios de la noi, „Laboratorul de Noapte“, inaugurând totodata si noua sala „Liviu Ciulei“, cu un spatiu prietenos de 56 de locuri. Alaturi de colegii sai Adrian Ciobanu, Ela Ionescu, Mihai Marinescu si soprana Raluca Oprea, tânara actrita Antoaneta Cojocaru a conceput si coordonat primul proiect. La sfârsitul unui an de lucru si cautari de expresii noi sau de imbinari diferite ale acestora, cei implicati in atelier au iesit in fata publicului cu spectacolul „Arlechino moare?“ de simbolistul rus Nikolai Evreinov. Evident, recunostinta actritei Antoaneta Cojocaru se indreapta mai ales spre directorul teatrului, Alexandru Darie, cel ce a avut, pe de o parte, incredere in tineri, pe de alta, curajul de a deschide o usa spre altceva: „Intr-un moment in care nimeni nu e interesat de nimeni, el a avut increderea in altceva, ceea ce se intâmpla foarte rar. Toti cei care au participat timp de un an la cautarile din laboratorul teatral au simtit ca s-au bucurat de o sansa reala“, a subliniat actrita.
Atelierul tinerilor si-a propus sa investigheze expresia artistica latenta dintr-una din formele traditionale ale artei dramatice, Commedia dell’Arte, sa experimenteze posibilitatile de miscare, ca si mixul cu muzica de opera interpretata live de soprana Raluca Oprea. Rezultatul este naucitor prin aerul straniu, usor rarefiat, intens poetic si suprarealist deopotriva, care coexista alaturi de esente vechi, decantate ale teatrului si de uluitoarea performanta generata de corpurile actorilor. Acestea, mai cu seama ale celor doi protgonisti, Antoaneta Cojocaru si Adrian Ciobanu, ghemuite, gâtuite, relaxate, intinse, strânse, adunate si tensionate in o mie de feluri, par sa exprime artistic cu fiecare centimentru patrat. Surpriza estetica produsa de studiul lor de miscare atinge proportii incredibile.
Despre cum a inceput „Laboratorul de noapte“ ne ofera detalii chiar initiatoarea proiectului:
Antoaneta Cojocaru: Totul a pornit de la faptul ca am avut parte de o perioada cu intâlniri faine, cu actori foarte buni, Mihai Constantin, Virgil Ogasanu, Oana Pellea, Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Maia Morgenstern. Apoi am vazut niste spectacole in Festivalul „Shakespeare“ si in Festivalul National care au insemnat mult pentru ca mi-au schimbat perceptia asupra meseriei de actor.
Cristina Rusiecki: In ce sens?
A.C.: Am inteles ca un anume tip de spectacole si de implicare nu mai e de ajuns. Dupa aceea am participat la ceremonia când s-a dus urna lui Ciulei, un moment fascinant, in care mi-am dat seama câte lucruri facea omul asta pentru teatru: noaptea lucra la schite, ziua regiza si juca. Cumva toate acestea, plus intâlnirea cu Alexandru Darie si Alexandru Tocilescu, plus admiratia mea constanta pentru actorii maghiari de la Cluj s-au adunat in mine si am simtit nevoia de mai mult. Am intrat in Teatrul „Bulandra“, am descoperit alta lume, alt fel de a-ti face meseria si m-am simtit responsabila.
C.R.: Care a fost miza acestui proiect?
A.C.: Am inceput spectacolul cu o regizoare tânara care de la un punct incolo nu a mai putut duce spectacolul pentru ca programele noastre nu s-au mai intâlnit. Am incercat apoi sa-l ducem in zona de miscare cu un coregraf, dar nici asta nu a fost profitabil pentru noi care eram actori. Si atunci ne-am hotarât sa-l ducem singuri pâna la capat si sa vedem ce o sa iasa, având in vedere ca am plecat de la inceput ca teatru laborator, adica de cautare. Am continuat acest atelier de arta actorului, dar pe niste coordonate pe care ni le dadea textul: ce inseamna masca, miscare, simbol – piesa era simbolista -, unde ne putem intâlni cu imaginea, cu soprana Raluca Oprea… Dezideratul era un fel de Commedia dell’Arte contemporana, care sa poata interesa spectatorul de azi plin de informatii, de filmele pe care le vede, cartile pe care le citeste. Am cautat mai bine de un an cum sa imbinam toate formele acestea. Textul e o poveste frumoasa, care se intinde de la Commedia dell’Arte pâna la povestea artistului.
C.R.: Ati stabilit de la inceput care vor fi participantii?
A.C.: La inceput am fost doar trei, Adrian Ciobanu, Raluca Oprea si cu mine. Am facut un intro pentru ca textul incepea mult prea abrupt, cu Pierrot care aparea la public si spunea „O sa vedeti, sotia mea ma inseala“ si astfel povestea toata piesa.
C.R.: Un intro tulburator…
A.C.: M-am gândit ca povestea asta n-ar mai tine acum si am cautat o solutie mai subtila. Apoi am cautat actori care sa fie in primul rând disponibili si in al doilea rând interesati sa mearga cu noi in cautarea asta. Dupa un timp i-am prezentat directorului teatrului ceea ce am lucrat. L-a interesat si ne-a spus sa mergem mai departe. Apoi am prezentat proiectul scenografilor. I-a interesat si au vrut sa ni se alature. Dupa aceea am gasit fotograful, Alex Iatan, care a facut o treaba extraordinara, un spectacol in spectacol, cu un concept atât de puternic. A inteles atât de bine toata zona noastra de cautare. Sunt foarte mândra de intâlnirea cu el, ca si de cea cu Mihai Pacurar. Apoi i-am gasit pe Ela Ionescu si Mihai Marinescu care au fost deschisi pentru genul acesta de cautare. Nefiind actori angajati, au avut posibilitatea practica si fizica sa repete mult. A devenit un proiect prioritar pentru ei. L-am terminat, i l-am prezentat lui Alexandru Darie si el a spus, da, il vreau, cum sa facem sa gasim forma cea mai potrivita de a exista acest proiect in Teatrul „Bulandra“. Asa s-a nascut laboratorul. Tot directorul a fost cel ce nu a vrut sa renuntam la sala in care lucraseram. Noi am repetat acolo si am folosit tot, adica scara, iesirile de pe acoperis, usile care pocnesc, chiar daca urma sa jucam in alta parte. Am zis ca o sa o luam de la capat in spatiul respectiv. Nu am vrut sa ne agatam de nici un fel de artificii, sa mizam pe marele efect. Marea mea dorinta a fost sa putem crea lumi din nimic, adica doar din ceea ce avem noi. Am vazut atâtea spectacole cu super-decoruri, in ciuda carora nu ajungeau la spectator nici emotie, nici relatie, nici poveste. De la un punct incolo parca e un concurs intre decoruri.
C.R.: Cum v-ati hotarât la un spectacol legat de Commedia dell’Arte?
A.C.: Asta a fost o intâmplare. Textul il adusese regizoarea si mi s-a parut o poveste interesanta. Commedia dell’Arte nu se face deloc in facultate, asa ca noi nu stiam nimic despre acest gen. Mi s-a parut interesant sa mergi la origine – pentru ca forma aceasta reprezinta una dintre bazele teatrului –, si sa creezi un limbaj interesant pentru mintile de azi.
C.R.: Ce inseamna un limbaj interesant pentru mintile de azi?
A.C.: Nu stiu cum ar mai putea fi perceput azi un spectacol clasic de Commedia dell’Arte, daca ar mai atinge publicul. Nu stiu daca acesta l-ar mai putea privi altfel decât ca un gen de teatru care a fost cândva. Noi am incercat sa respectam povestea Commediei dell’Arte bazându-ne pe toata informatia pe care o cunoastem. De la imagine, la miscare, chiar o doza de simbol, ne-am dus usor in zona de teatru-dans, chiar cu trimiteri la ziua de azi.
C.R.: Ideea cu laboratorul venise inainte sa alegeti textul?
A.C.: De fapt, noi lucram la un laborator. Directorul teatrului, Alexandru Darie, a vrut sa faca public faptul ca acesta este un laborator, dar nu neaparat sa impacheteze lucrurile in altceva. A vrut sa pastreze caracteristica principala a lucrului nostru: cautarea. Nici macar nu stiam daca o sa ajungem la un final sau nu. Sincer, eu mi-as fi dorit, dar mult mai important era ca lucram intr-o cautare speciala care, speram eu, ne va imbogati si ne va dezvolta pe toti. Asta intr-un moment in care pe foarte multi oameni i-ar interesa sa se imbogateasca sau sa aiba o viata mai usoara, lucru, de altfel, de inteles. Pentru ca ma aflam in spatiul acela m-am simtit cumva datoare si responsabila, sa caut sa imi imbogatesc mijloacele.
C.R.: A avut rezultatul scontat, ati simtit ca imbogatirea s-a produs?
A.C.: Nu avea cum sa nu se produca atâta timp cât muncesti in mod constant la ceva. Am invatat nespus de mult la spectacolul acesta si sfatuiesc pe orice actor si regizor sa treaca de partea cealalta cândva. Adica sa-si inverseze rolurile intr-un proiect. Sunt limbaje cu totul diferite si ajungi sa intelegi mai bine totul, adica sa te luminezi in privinta momentelor in care ca actor puneai prea multe intrebari sau nu primeai raspunsurile care iti trebuiau. Pentru mine a insemnat o experienta si o cautare extrem de importante. Numai si faptul de a ma acorda cu alti colegi in limbaj, de a descoperi altceva, ceva ce nu am mai facut pâna acum, curajul de a incerca, toate au fost de folos. Poate cu un regizor important nu ai curajul sa fii atât de liber. Personalitatea lui de multe ori te poate face praf. Acum era un spatiu in care puteai sa cauti liber si fara prejudecati orice era nevoie.
C.R.: In fond, a fost primul spectacol regizat de actrita Antoaneta Cojocaru.
A.C.: Nu am plecat cu gândul ca o sa fac regie. Eu am condus acest atelier in care toata lumea a cautat. Ca a iesit spectacolul e cu atât mai bine.
C.R.: Am admirat partea de miscare atât de performanta. De fapt, mi s-a parut ca tot spectacolul pune un accent clar pe cultura corpului artistic.
A.C.: Ne-am dorit asta pentru ca noi, actorii tineri, suntem asa de obositi in general si dezvoltarea mijloacelor artistice pare sa nu conteze. Asta ma supara. In Festivalul „Shakespeare“, de exemplu, actorii straini aveau mijloacele extrem de lucrate: cum se miscau, cum vorbeau, cum cântau, ce acrobatii faceau, cum spuneau textul, aveau voci foarte bune, le faceau pe toate in acelasi timp, adunau si recuzita, apoi o puneau pe cea care trebuie. Tot ce-am vazut in strainatate merge in zona respectiva. Nu mai e suficient sa ai douazeci de ani, sa stai cu fundul pe scaun si sa zici un text. Sigur ca poti sa-l zici genialsi asta poate fi o superexperienta. Dar azi un actor tânar trebuie sa aiba mijloacele mai dezvoltate. A fost un mare pariu pentru noi sa reusim sa spunem textul in timp ce facem miscarea. Nu are cum sa nu te dezvolte o astfel de experienta. Pur si simplu inveti sa faci niste lucruri pe care nu le-ai mai facut. Poate ca uneori nu reusesti sa dai stralucirea, sa faci ambalajul perfect, dar cu siguranta in tine se depun niste straturi care mai târziu se vor vedea.
C.R.: Sa revenim. Ati inceput cu Commedia dell’Arte…
A.C.: Când am inceput stiam ca o sa fie Commedia dell’Arte si o piesa simbolista in acelasi timp. Asta mi-a si placut. Desi aveau nume de personaje de Commedia dell’Arte, personajele aveau si un interior, ceea ce in Commedia dell’Arte nu exista. Ne-am tot gândit cum sa facem sa existe si interiorul, si masca, si simbolul. Am cautat sa pastram si relatiile, dar sa nu uitam nici de masti. Imbinarea tuturor acestor elemente a fost partea cea mai dificila. Nu lucram separat miscare si separat relatie sau separat text. Am zis hai sa incercam sa vorbim cu corpul mai mult si sa constientizam ce putem face cu el. La inceput vorbesti cu el intr-un fel, apoi, când lucrurile incep sa se incalzeasca si sa evolueze, lucrezi altfel cu corpul tau. Poti sa creezi imagini extraordinare. Si daca peste asta vine si textul, e minunat. Apoi am lucrat partea de muzica cu Raluca Oprea. Am fost fericita ca nu a mai fost pusa muzica din off. Uneori poate fi extraordinara, dar aici muzica interpretata pe scena avea un sens si un alt tip de comunicare: era limbajul mortii. Usor-usor am invatat sa ne acordam unii cu altii. Un cântaret de opera exista in scena pe cu totul si cu totul alte coordonate decât un actor. A fost un moment delicat in care am invatat cum sa ne purtam cu ea si ea cu noi. Suntem extrem de diferiti, desi poate ca din afara parem asemanatori.
C.R.: Au existat si momente grele in care ati crezut ca nu mai inaintati?
A.C.: Da, a fost foarte greu. Nu neaparat ca nu mai inaintam, dar aveam impresia ca ne depaseste. Când vorbesti cu corpul, nu ai nevoie de vorbe. Energia ta se duce altfel, mintea functioneaza diferit. Tipul de abordare al unui actor e foarte diferit fata de cel al unui dansator. De la un punct incolo simteam ca nu putem sa le imbinam. Când eram atenti la partea fizica, scapam din vedere partea de interior, de text, de emotie. Când aveam toata partea de emotie actoriceasca, scapam din vedere coordonarea si tot ce tinea de fizic, de masca si de miscare. A fost foarte greu sa le ducem pe toate, de exemplu, eu sa pot fi atenta si unde cade paharul, sa-l si prind, sa dau si replica, sa am si lacrima in ochi pentru ca sunt trista, apoi sa ma mai si intorc la pahar. A fost chiar horror.
C.R.: Daca inteleg eu bine, trebuia sa fiti foarte tehnici.
A.C.: Trebuie sa stai foarte bine cu tehnica, dar deasupra tuturor sa nu uiti de adevar. Si pericolul cel mare era ca adevarul se pierdea in tot acest puzzle de tehnica si performanta de miscare. E vorba de adevarul din relatie, dintr-una realist psihologica – de la preluare, prelucrare etc. –, pe care sa-l câstigi si apoi sa-i dai alta valoare, alta dimensiune. Am cautat tocmai aceasta dimensiune usor surrealista, de miscare. Cu alte cuvinte, schimbarea unei valori realist-psihologice in altceva.
C.R.: Veti continua cautarile in Laboratorul de noapte?
A.C.: O sa mergem mai departe. Era foarte important si pentru noi, si pentru teatru sa nu ne oprim aici. Cea mai mare multumire a fost ca vom continua cu un alt spectacol. Colegi din meseria noastra, cu o experienta mai mare decât a mea, vor sa faca si ei parte din acest laborator. Urmatorul proiect se va intâmpla cu mai mulsi actori din mai multe teatre si asta mi se pare foarte frumos.
C.R.: Pe ce tip de cautare va miza noul proiect?
A.C.: Nu vom mai face Commedia dell’Arte. Pornim, de data aceasta, de la realismul psihologic. E o poveste frumoasa, sa vedem spre ce ne trimite ea. Cel mai important e sa o citesti cu sinceritate pentru ca emotiile tale sigur te vor scoata la un liman.
C.R.: Tot un an va dura?
A.C.: Nu, va fi ca un spectacol normal. De data asta sala va fi gata si totul va fi mult mai simpu. Sala a fost dotata special pentru noi. La inceput, nu avea absolut nimic in ea, nici macar cabluri trase. E mare lucru ce a facut Alexandru Darie. Acum toate lucrurile sunt deja rezolvate si multi oameni care au venit in intâmpinarea acestui atelier ne pot sprijini, asa ca sper ca demersul nostru sa dureze mai putin timp. Sigur, cautarea va avea loc in continuare, nu va fi un spectacol obisnuit.
C.R.: Cum ati perceput diferenta dintre un spectacol-laborator si unul obisnuit? Ma refer la faptul ca repetitiile la un spectacol normal implica si ele, prin definitie, cautarea.
A.C.: Teoretic, da. Practic, cautarile au ajuns din ce in ce mai scurte ca timp. Un actor care nu a obosit inca are nevoie de timp in plus sa-si desfasoare aceste cautari, sa-si dezvolte mijloacele, sa se reinventeze si sa caute altceva in el. Apoi ar fi libertatea. Faptul ca eu nu sunt regizor imi da o libertate mare de a nu folosi niste oameni pe anumite tipologii, ci, dimpotriva, de a cauta impreuna sa gasim alte emploi-uri. Si, nu in ultimul rând, nu avem un deadline care trebuie respectat cu sfintenie. Pentru acest tip de spectacol iti trebuie un confort, un timp pentru ca sa-ti propui sa cauti ceva si sa gasesti.
C.R.: Concluzia?
A.C.: E una pentru colegii mai tineri care trebuie sa stie ca lucrurile nu sunt atât de inchise. Daca mergi pe drumul tau e imposibil sa nu se intâmple si bine.