La un „critic de casa“

In doua numere consecutive din „Dilema veche“, dl. Dan C. Mihailescu ma distribuie in tot atâtea tipuri de scenariu speculativ.

Mai intâi, in textul „Critica de intâmpinare: sluga sau stapân?“ (nr. 374 din 14-20 aprilie), autorul articolului ma pomeneste printre cei prezenti „la prezidiu si in sala“ la colocviul organizat pe 30 martie a.c. de catre Sectia de critica a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si având ca tema cronica literara. Nu stiu daca dl. Dan C. Mihailescu m-a vazut „la prezidiu“ sau „in sala“ – ori, simultan, in ambele locuri. Eu, din câte imi amintesc, nu am putut pleca din Sibiu in ziua respectiva, fiind retinut la o sedinta de catedra.
In al doilea rând, in articolul „Douamiismul de intâmpinare“ (nr. 375 din 21-27 aprilie), colaboratorul „Dilemei vechi“ strecoara o aluzie perfida: „E de-ajuns sa-l vezi executat pe Daniel Cristea-Enache de Andrei Terian si Cosmin Ciotlos in «Cultura» si «România literara» si sa te intrebi cum ar fi aratat aceleasi cronici daca Enache ar fi fost pe mai departe redactor la «Cultura» si «RL»…“. Adica, ma-ntelegi, daca Daniel Cristea-Enache ar mai fi fost colegul meu de redactie la „Cultura“, eu as fi scris despre „Lyrica magna“ ca e cel putin o capodopera, nu-i asa?…
Daca acesta e sensul micului proces de intentie pe care mi-l deschide dl. Dan C. Mihailescu, atunci marturisesc ca sunt incapabil sa aduc vreo dovada in apararea mea. Domnia sa poate sa ma teleporteze, printr-o simpla trasatura de condei, de la Sibiu la Bucuresti; eu, insa, oricât m-as stradui, nu as putea sa-l readuc pe Daniel Cristea-Enache in redactia revistei „Cultura“ doar pentru a-i putea demonstra apoi comentatorului „vietii literare“ ca si in acest caz mi-as fi publicat cronica in exact aceeasi forma sub care am publicat-o cu câteva saptamâni in urma.
Daca, totusi, dl. Dan C. Mihailescu e interesat si de altceva decât sa lanseze supozitii neverificabile cu iz de calomnie si e intr-adevar curios sa afle cum as scrie o cronica despre un coleg de redactie de la „Cultura“, atunci il anunt ca am publicat deja o asemenea cronica, ce vizeaza – culmea! – tot o carte a lui Daniel Cristea-Enache. E vorba despre „Bucuresti Far West“, pe care am comentat-o in numarul din 1 martie 2007 al revistei. Câte dintre obiectiile pe care i le-am adus eseului „Lyrica magna“ se aflau deja in cronica la „Bucuresti Far-West“ – iata o problema pe care consider ca ar fi fost onest & profesionist ca dl. Dan C. Mihailescu sa si-o lamureasca inainte de a lansa intrebari retorice cu privire la (in)capacitatea mea de a lua distanta critica fata de colegii de redactie.
In fine, nu as fi acordat atâta importanta fanteziilor d-lui Dan C. Mihailescu daca simpaticul animator cultural n-ar fi folosit respectiva speculatie contrafactuala („ce-ar fi fost daca Terian si Ciotlos etc.?…“) ca explicatie si proba irefutabila pentru un fenomen profund nociv al vietii literare actuale („aparitia unei concurente feroce, absenta, in formele acestea, pâna mai ieri“) si, totodata, ca modalitate de autodisculpare prin cunoscuta tactica a aruncarii pisicii peste gard.
„De unde scrâsnetul lihnit al poetului sDan Sociu – n.m.t pentru care Daniel Cristea-Enache este omul Polirom si Dan C. Mihailescu omul Humanitas?“ – se intreaba, in parte inocent, in parte indignat, colaboratorul „Dilemei vechi“. Chiar, de unde? Nu discut aici cazul lui Daniel Cristea-Enache, insa in ceea ce-l priveste pe dl. Dan C. Mihailescu imi permit sa avansez câteva ipoteze. Emitentul „scrâsnetului lihnit“ ar fi putut ajunge la concluzia de mai sus bazându-se pe unul dintre urmatoarele fapte (sau pe toate laolalta):
1. Cronicile de carte si comentariile privind moravurile „vietii literare“ semnate de catre dl. Dan C. Mihailescu in ultimii 20 de ani (inutil sa dezvolt…).
2. Formula „Generatia Humanitas“, pe care criticul a propus-o in 1996, cu ocazia recenzarii unui volum de convorbiri intre Cristian Badilita si Paul Barbaneagra (cf. Dan C. Mihailescu, „Din generatia Humanitas“, in revista „22“, nr. 51, 17-23 decembrie 1996). Niciodata, dupa stiinta mea, vreunui critic român nu i-a mai trecut prin cap sa faca gestul penibil de a boteza cu (si, implicit, de a reduce la) numele unei singure edituri o generatie intreaga. Si culmea e ca volumul mentionat aparuse la Editura Axa din Botosani…
3. Interviul acordat de catre dl. Dan C. Mihailescu lui George Onofrei in „Suplimentul de cultura“, nr. 173 din 5-11 aprilie 2008. Aici, intervievatul sustinea ca „majoritatea comentatorilor de literatura au, ca tot omul, niste preferinte umane si editoriale, dincolo de cele estetice si ideologice. Deci cred ca pot fi critici, de pilda, pro Humanitas, critici pro Polirom, critici prieteni cu Rao, Trei sau Nemira“ ss.m.t. Si, mai mult, se includea chiar pe sine in cea dintâi categorie, admitând ca pe o fatalitate – si, mai rau, ca pe o stare de normalitate – faptul ca „voi fi  mai ingaduitor când citesc un roman de la Humanitas“ (ca tot omul, nu?…).
4. Articolul „Douazeci de ani cu Humanitas“, aparut in „România literara“, nr. 5 din 19 februarie 2010, care cuprinde urmatoarea marturie: „Gazetareste, am fost alaturi de Humanitas din prima zi de mai 1991, când aparea «Litere, arte & idei», suplimentul cultural saptamânal al «Cotidianului», numar de numar pâna in toamna lui 1996 (ca si la seria a doua, 2001-2004), dar intr-un fel sau altul am prezentat si comentat aproape fiecare titlu de atunci incoace, dupa cum nu am lipsit la niciuna dintre editiile târgurilor Bookarest, Bookfest, Gaudeamus, luând parte la lansari s.a.m.d.“ Mai mult, autorul textului aniversar accepta formula ofensatoare lansata de Paul Goma („DCM, grajdarul lui Liiceanu“) ca pe „un titlu de nostima onoare, senin asumabil, de altminteri: macar daca am avea cât mai multe astfel de «grajduri» pentru hergheliile noastre muribunde!“
Iata, deci, câteva motive care l-ar fi putut face pe poetul cu „scrâsnet lihnit“ sa creada ca dl. Dan C. Mihailescu e „omul Humanitas“. Problema e alta: de ce il deranjeaza pe dl. Dan C. Mihailescu un statut pe care el insusi si l-a atribuit? Doar pentru ca „lihnitul“ nu i s-a adresat cu „titlul de onoare“, „senin asumabil“? Si, subsecvent, cum isi explica publicistul reactia poetului? Pentru „criticul pro Humanitas“, raspunsul e simplu: Sociu face parte dintr-o falanga oculta, ce propaga, periodic sau intermitent, „mania razbunatoare a inamicilor fata de plutonul intâmpinatoristilor“. „E limpede – conchide criticul pro Humanitas – ca-i vorba de tactici de intimidare, diversiune si racolare, de ambitia subjugarii autoprofitabile si perpetuarea privilegiilor mai mult sau mai putin (ne)cuvenite. Ca si de politica vulpii la struguri. Pe scurt: o constelatie de complexe.“ Asa o fi, insa eu unul tot nu m-am lamurit in ce categorie se incadreaza Dan Sociu. Sa fie el dintre aceia care doresc sa-si perpetueze „privilegiile mai mult sau mai putin (ne)cuvenite“? Posibil, ca la câte functii ocupa „lihnitul“ si la cum intoarce el banii publici cu lopata, nu m-ar mira…. Ori poate ca, dimpotriva, poetul practica „politica vulpii la struguri“? Care-or fi atunci strugurii d-lui Dan C. Mihailescu la care atenteaza in secret – si, mai nou, chiar pe fata – vulpea de Sociu? Sa vrea el o rubrica in „Dilema veche“? Sau sa tânjeasca dupa „Omul care aduce cartea“? Ori poate ca, ambitios peste masura, vulpoiul nu se-ncurca-n mizilicuri si vâneaza direct potul cel mare: sa devina el „criticul de casa“ al Humanitasului? Orice e posibil…
In orice caz, ideea e ca Dan Sociu face parte dintr-o organizatie secreta, care, impreuna cu alte agenturi (in aparenta românesti, dar oare verzisorii nu le vin cumva de la caracatita iudeo-masonica?), se joaca de-a pirotehnicianul cu pilastrii care asigura verticalitatea criticii noastre de intâmpinare. Caci, potrivit d-lui Dan C. Mihailescu, tocmai aceste grupuri de „idei“ (care, desigur, nu sunt decât niste grupuri de interese…) au introdus si alimenteaza in viata noastra culturala „intimidarea, diversiunea si racolarea“, „subjugarea autoprofitabila“ si „perpetuarea privilegiilor mai mult sau mai putin (ne)cuvenite“, resentimentul si delatiunea, postmodernismul si canibalismul, proletcultura si injuratura, penicilina si nitroglicerina, incalzirea globala, uitatul chiondorâs und so weiter. Exista, totusi, si câteva exceptii. Una singura, mai exact: Humanitasul. Când, bunaoara, Nicolae Breban opineaza despre Gabriel Liiceanu ca „a scindat binisor frontul nostru cultural“, Dan C. Mihailescu schimba placa si iese cu furca-n mâna ca sa apere poarta conacului: „de ce sa deplângem modul in care «a patruns dihonia politica printre noi, in literatura», acuzând opinia libera ca abatere de la norma si nutrind pernicios nostalgia monolitismului supuseniei de altadata? Nu mai bine ne asumam fiecare afinitatile, directia si optiunile, in loc sa ne legam de bunavoie in hora fariseica a compromisului general?“ („Douazeci de ani cu Humanitas“) Si da-i si lupta cu libertatea de espresie, cu diversitatea culturala si cu pluralismul opiniilor…
Ce-i drept, un lucru pare sigur in tirada d-lui Dan C. Mihailescu: macar in ceea ce priveste literatura, ceausismul e de vina! El „a hartuit, mursecat si manipulat (…) critica de intâmpinare“, el a provocat incruntare „in rândul scriitorimii si printre rivalii confrati academo-universitari ai cronicarilor din linia-ntâi“ („Douamiismul de intâmpinare“). El a pervertit suava traditie a criticii noastre ante– si interbelice, când totul era numai lapte si miere (dar, deh, prezenteistilor astora cu cas la gura nu le mai pasa de istoria literara…), când criticii nostri ii plagiau cu voiosie pe cei straini sau chiar pe adversarii neaosi cu care polemizau, când Lovinescu il punea la zid pe Iorga pentru ca a intervenit spre a-l elibera pe Arghezi din inchisoare, când Mihail Dragomirescu, dupa o paruiala si o trânta zdravana, il incaleca pe Neculai Iorga strigându-i triumfator: „Dupa ce te-am rapus literariceste, iata, te rapun si fiziceste!“ sau când Ilarie Chendi, in a sa „Viata literara“, il apostrofa tandru pe acelasi „Mihalache“ ca la usa cortului (a se compara procedeul cu „portretul“ pe care i-l face lui Adrian Marino dl. Dan C. Mihailescu in „Critica de intâmpinare: sluga sau stapân?“: „egocentric resentimentar, megaloman ranchiunos, jalnic masochist, suma de frustrari umane si profesionale“). Dar gata, acum e momentul sa punem – ca sa folosesc unul dintre cliseele dragi d-lui Dan C. Mihailescu – un „bemol la cheie“. E adevarat ca grupurile literare reprezinta un fenomen nociv, o secretie maligna a ceausismului. Dar insa totusi: „De când exista literatura si tipar, pe lânga reviste, mentori, institutii, cluburi, loji masonice si asociatii de tot felul s-au inchegat grupari bazate pe afinitati spirituale, radacini geografice sau interese politico-financiare. Cine va acuza in principiu «Contemporanul», «Viata Româneasca» si «presa din Sarindar» ca se coagulau pe cu totul alte temeiuri ideologice si chiar etnice decât junimismul, gândirismul si gardismul? (…) Pe scurt, grupurile sunt vitale pentru piata de idei, pentru competitia (auto)reflexiva, pentru mecanismul concurential, pentru propulsarea inovatiei si a marilor individualitati.“ (Dan C. Mihailescu, „Grupul ca fatalitate si alte bucurii de Bucuresti“, in „Idei in dialog“, nr. 2, februarie 2007)
In rezumat: d-l Dan C. Mihailescu e un critic prob, care, asemenea Zitei, nu „depande“ de niciun grup literar (exceptând, totusi, grupul editorial Humanitas), dat fiind ca, in opinia domniei sale, grupurile literar-ideologice reprezinta o mostenire otravita a regimului ceausist, care dateaza de la „Junimea“ incoace si care, la o adica, e un stimulent benefic al „vietii literare“.
De unde se vede ca d-l Dan C.
Mihailescu nu-i neaparat un „critic de casa“, ci mai degraba un critic care poate sustine sau combate orice opinie. Ba, la nevoie, chiar si contrariul ei.