Am inceput sa percep Teatrul de Balet Sibiu ca pe un mic miracol, o enclava culturala care supravietuieste intr-un mediu economic nefavorabil si nesigur. In tânara companie cosmopolita românii sunt in minoritate, miscarile de „resurse umane“ sunt uneori imprevizibile, reprezentatiile nu au o frecventa constanta etc. Cu toate acestea, solistii ar putea evolua pe orice scena importanta a lumii, iar o premiera „serioasa“ se poate monta in doar câteva saptamâni de lucru intens.
Unul dintre titlurile ce fac parte din marele repertoriu universal, baletul „Don Quijote“, a cunoscut nenumarate versiuni intr-un secol si jumatate de când a fost creat pentru Baletul Imperial al Teatrului Balsoi de catre Marius Petipa pe muzica lui Ludwig Minkus, productiile moderne inspirându-se insa din cele semnate de Alexandr Gorski in primii ani ai veacului trecut. Varianta clasica Petipa-Gorski a fost adaptata de catre Mihai Babuska la Opera Nationala din Bucuresti in 2000 si reluata acum, pe coordonatele unei companii de mai mici dimensiuni, dar deosebit de versatila artistic.
In trei acte si mai multe tablouri, libretul brodeaza in jurul unui episod din romanul clasic al lui Miguel de Cervantes, tratându-l in cheie comica. Ajutati de spiritul cavaleresc al lui Don Quijote, Quitri si Basilio obtin in final binecuvântarea paterna in pofida avansurilor insistente ale lui Gamacho, junele filfizon indragostit de Quitri. Din ratiuni spectaculare, sunt incluse evolutii ale prietenilor lor Espado si Mercedes, ale celor sase perechi de toreadori si partenere care ii insotesc, iar Visul cavalerului ratacitor cuprinde un tablou integral: acesta se inchipuie lovit de sageata Amorasului, intr-un luminis unde domneste Zâna padurilor, imaginea lui Quitri suprapunându-se peste aceea a Dulcineei sale…
Ca si in 2000, spectacolul lui Mihai Babuska este unul dens din punct de vedere dinamic si bogat coregrafic, caracterizat prin muzicalitate, o coerenta imbinare a clasicului cu stilul de demi-caracter, un desen clar, o dimensionare judicioasa a ansamblurilor si o echilibrata distribuire a momentelor solistice. Comicul de situatie si pantomima sunt explicite fara sa fie sarjate, prim-solistii sunt incurajati sa urmareasca acuratetea in locul bravurii gratuite. Dincolo de prestatia scenica, lucrul cu Mihai Babuska este pentru orice companie un atelier si o pretioasa perioada de perfectionare profesionala.
Pe o coloana sonora realizata de ing. Alexandru Istrate cu mai putina acribie decât altadata, baletul se desfasoara in decorurile sugestive ale lui Alin Gavrila, iar costumele Rodicai Kabdebo respecta locul si epoca, tutu-urile moi din scena Visului aducând o tenta romantica. Am fi dorit si o imagine de fundal care sa umple spatiul in tablourile ce se petrec in piata satului, mai multa lumina in actul al doilea si o corespondenta cromatica intre unele tinute solistice.
Asa cum era de asteptat pentru un teatru in care peste jumatate dintre dansatori sunt japonezi, acestia au detinut majoritatea rolurilor principale, in cele doua seri (16 si 17 mai a.c.) iar spectacolul a crescut de la o zi la alta si datorita implicarii prim-balerinei Operei bucurestene, Corina Dumitrescu, aici in postura de asistent-coregraf.
Dupa ce Reina Yagura a infruntat cu curaj si finete primul contact cu un public care s-a incalzit destul de greu, Risa Mochizuki a adaugat rolului Quitri temperament, dezinvoltura si câteva elemente de dificultate foarte apreciate. In plus, aceasta formeaza cu interpretul lui Basilio, Takahiro Tsubo (un dansator cu proportii delicate, dar siguranta in executie si o frumoasa linie clasica) un cuplu scenic mai rodat, cei doi câstigând premii la ultimele editii ale Concursului International de Balet de la Sibiu, atât individual cât si impreuna.
In evolutii elegante, marcate de spiritul spaniol, le-am admirat pe Shoko Yamada/Adina Tudor, prim-solista a Operei Nationale din Bucuresti (Mercedes), alaturi de acelasi Bogdan Plopeanu (Espado). Excelenta in rolul de mici dimensiuni, dar solicitant al Amorasului, Chisato Tanaka a facut o pereche bine echilibrata si cu Satomi Netsu (cele doua Florarese).
I-am aplaudat in partituri de compozitie pe Takanori Mima, un Sancho Panza fara obisnuita burtica, dar la fel de ghidus si pe solistul Operei Nationale din Iasi, Catalin Ailiesei, un Gamacho afectat si mai degraba simpatic. Mai putin realizata a fost cea a lui Russell Hewey, al carui Don Quijote are datele fizice potrivite, dar ii lipseste gravitatea vârstei si prestantei personajului.
Cu un colectiv ai carui membri danseaza deopotriva roluri solistice si de ansamblu intr-o varietate de stiluri si care par pe scena de doua ori mai multi decât sunt, Teatrul de Balet Sibiu a demonstrat inca o data ca nimic nu e imposibil atunci când exista motivatie iar dorinta de progres se intâlneste cu profesionalismul. O companie de buna tinuta artistica, omogena, inca insuficient (re)cunoscuta in tara, careia ii dorim o activitate bogata, la mai multe premiere de succes si stabilitate.