Iubirea si jeleul cu capsuni

In fata ultimei premiere de la Teatrul Bulandra, „Oscar si Tanti Roz“, de Eric Emmanuel Schmitt, in regia lui Chris Simion, orice judecata critica se stafideste. Departe de a gâdila organul analizei,  spectacolul revendica emotie, nu apreciere cu grile intelectuale sau tehnice. Nu ca actorii nu ar avea performante de invidiat. Nu ca „Oscar si Tanti Roz“ nu ar vorbi despre lucruri grave (si inca in ce hal!). Nu! Pur si simplu, e un spectacol care trebuie in primul rând si in primul rând iubit.

In fond, despre iubire si Dumnezeu si vorbeste Schmitt. Sunt temele preferate ale scriitorului cu formatie de filosof care viseaza la armonizarea religiilor si culturilor dedicând o serie de volume buddhismului tibetan si Zen, sufismului si iudaismului. In aparenta, o tragedie medicala cu tot panasul melodramei si al retetelor de stors lacrimi, „Oscar si Tanti Roz“ se concentreaza asupra crestinismului. Povestea e cruda: Oscar, un baiat de zece ani, bolnav de cancer, isi traieste ultimele doua saptamâni de viata in spital. Asistenta lui preferata, Tanti Roz, il intremeaza psihic anuntându-l ca in perioada respectiva fiecare zi conteaza cât zece ani. Asa ca baiatul se indragosteste, sufera de timiditate, apoi de gelozie si dispute in dragoste, se casatoreste si sfârseste in fericire la 120 de ani. Tema risca puzderie de patetism. Dar echipa condusa de Chris Simion e suficient de inteligenta ca sa se mentina pe muchie de cutit, livrând doctoria amara a tragicului cu indulcitori. Recte cu frecvente puseuri comice. Paradoxal, finalul va fi optimist. Copilul e salvat, intelege, se transfigureaza, devine subiectul unei metamorfoze cu care putini adulti se mândresc, in ciuda experientei infinit mai bogate.
Ce-au pacatuit niste copii pentru ca Dumnezeu sa-i pedepseasca asa? Moartea lor scapa oricarui sens si puteri de intelegere. Vechile intrebari dostoievskiene, azi apasate de riscul cliseizarii, reiau, in varianta Schmitt, situatia crâncena a nedreptatii si suferintei din universul copiilor. Tema e delicata si sfâsietoare. Lectia fundamentala de viata si de moarte, enuntata intr-un cocktail cu putine personaje, in spatiu restrâns, are poveste, inceput, devenire si incheiere. Autorul arunca in joc concentrate ale existentei afective: prietenie, dragoste, compasiune, minciuna, adevar, iluzie, credinta, ludic, durere, orgoliu, gelozie si dezamagire. Imposibil ca un text cu o asemenea panoplie emotionala, dens in evolutie, transformari si nuantari interioare, sa nu constituie o adevarata provocare pentru actori. Mai ales ca tehnica infailibila a lui Schmitt de a rosti adevaruri profunde la pachet cu glumite ii forteaza tot timpul la zbenguiala printre registre. Desigur, ea va fi mai evidenta in cazul lui Oscar – Marius Manole intr-o noua partitura magistrala. Actorul probeaza o data in plus ca personajele pline de candoare ii vin manusa. Mersul sovaielnic al baietasului de zece ani, schimbarea de tonuri, umori si atitudini, intreaga sa aparitie produc surpriza dupa surpriza si deliciu dupa deliciu. In cazul lui se produce transformarea cea mai vizibila. Ceea ce intelege baietasul inainte de sfârsit e ca singurul mod de a depasi moartea e sa uite de sine, sa traiasca prin ceilalti, punând astfel semn si sens in viata. Din cârcotas, rautacios si sceptic, mai ales in ce-l priveste pe Dumnezeu, Oscar ajunge sa se roage pentru operatia iubitei. Si pentru ceilalti. Generos, isi cadoriseste cu ciocolata si jeleu cu capsuni partenerii preferati. Spre final, va lua in ocrotire toate personajele, reusind astfel sa iasa din sine. Ce ilustrare mai buna a crestinismului si-ar fi dorit Schmitt?
Sa recunoastem, gingasia lui Oscar e potentata de Tanti Roz si incercarile sale de a-i atenua suferinta prin tot felul de jocuri. Prin vârsta diferita (singurul adult din universul spectacolului), privirea lui Tanti Roz lumineaza dimensiunea tragica. Oana Pellea dubleaza placerea amândurora de a se scufunda in poveste si capacitatea de a confectiona realitati imaginare intr-o secunda, cu un delicat  contrapunct. Perspectiva matura, ghidusia si ambivalenta din jocul sau incalzesc infinit spectacolul. Relatia dintre Oscar si babuta simpatica, fosta luptatoare de wrestling, cu o vârsta compusa din treisprezece cifre, amplifica induiosator inocenta baiatului. La limita dintre sotie si fermitatea asistentei care trebuie sa tina copiii in frâu, Oana Pellea, cu rostire apasata si mers sontâc, inventeaza un personaj memorabil. Balansul fin dintre nascocirile lui Tanti Roz, partenerul de joaca al baiatului, si compasiunea asistentei care anticipeaza inevitabila tragedie infiltreaza mormane de emotie.
Scenele sunt bine dozate de regizoarea Chris Simion a carei reusita consta tocmai in aerul de poveste, unde tragedia, bine camuflata, sparge supapele subtil, doar din când in când. Nu e singurul merit al regiei care construieste momente suculente (pestisorul ce creeaza bule, Oscar uitându-se pe vizor la parinti etc.) si mizeaza mult pe sugestie (nerabdarea de a se vindeca si pleca acasa, usor de sesizat in graba cu care copiii isi fac valiza in orice moment). Doar sfârsitul pare putin explodat, iar metafora pentru moarte, cu darâmarea peretilor, prea explicita. Personajele vin in fata reluând replici prin care il evoca pe Oscar, imagine nu atât de puternica pe cât ar fi meritat un spectacol de emotie intensa.
Sensibilitatea si ludicul regizoarei se vad mai ales in scenele de dragoste dintre cei doi copii, adevarati Romeo si Julieta in miniatura. Ea, o printesa cocheta, are fluturasi in par, in minte si pe valiza. Creste un bonsai, copac cu handicap, care se hraneste de doua ori pe zi cu muzica. Imposibil ca ingenuitatea celor doi prichindei care isi incep povestea mimând jocul de fluturasi sa nu cucereasca publicul. Vraja si aburul dragostei acopera tot universul (respectiv camera de spital), in care copiii se joaca/saruta/iubesc. In Peggy Blue, Antoaneta Cojocaru e numai gratie si inocenta, o printesa din povesti cu nasucul in vânt, jucausa si cocheta. Sensibila, actrita emotioneaza in fetita de zece ani indragostita de planta, fluturasi si desene animate. Singurul element discontinuu e vocea stinsa. Personajul sufera de o boala de inima care ii afecteaza plamânii si ii albastreste pielea. O papusa careia gâfâitul ii distruge delicatetea. La polul opus, celalalt copil din spital, plin de arsuri, baietelul smucit care nu se potoleste o clipa, gata sa intoarca pe dos totul din jur, e savuros interpretat de Cristina Casian, aflata deja la a doua performanta intr-un rol de copil.
Toate se petrec intr-un spatiu luminos, caruia scenografa Adina Mastalier ii confera perspectiva, imaginându-l in proportii mari pentru a accentua dimensiunile prichindeilor. Decorul respira, e ludic, pastreaza un bun echilibru intre albul spitalului, culoarele, usile transparente si casele de pe pereti desenate nu in culori vii, ci tot in alb, pentru a sublinia copilaria nefireasca.
„Oscar si Tanti roz“ e un spectacol de vazut cu inima. Dar, atentie, se poate lasa cu lacrimi!