Literatura româna postbelica, în general, si, în aceeasi masura, proza s-a faurit în conditiile unei patologii de sorginte politica, ale carei însemne sociale, culturale si morale le-a purtat pâna la caderea comunismului si, remanent, dupa aceea. În conditiile instaurarii violente a comunismului, a consolidarii si perpetuarii fortate a acestuia, proza româneasca si, cu atât mai mult, romanul cu tematica politica si sociala, nu puteau exista sub semnul normalitatii si al firescului, nu puteau reprezenta o lume ce se aseza strâmb. Mai mult de atât, literatura si creatia culturala, în general, au fost fortate sa contribuie la edificarea acestei „lumi noi“, sa o justifice (când era evident ca nu era de justificat), sa o legitimeze (când tot ce se întâmpla era ilegitim), sa o faca acceptabila (când era de neacceptat pentru majoritatea creatorilor) si, fortând pâna la absurd lucrurile, sa o „sublimeze“ prin detenta pe care o da actul creator. O asemenea operatiune, prima si unica din istorie, ar fi fost dificila chiar daca s-ar fi facut cu roboti, darmite cu oameni vii, spirite libere si creatori. Si totusi, operatia, în parte, a reusit. De bunaseama ca aceste transformari profunde nu s-au experimentat în România, stiut fiind ca „mutatiile“ ideologico-culturale s-au produs prin export sovietic masiv si fortat. Teoretic, în fata noilor cârmuitori, stateau doua solutii extreme: ca sa poata instaura o noua stare sociala, o noua gândire, o noua mentalitate si o noua literatura, trebuia sa curete complet trecutul, sa extirpe tot ce nu era (si nimic nu era) conform cu noile cerinte politico-ideologice, asta însemnând si bunuri, dar si oameni. Pe aceasta tabula rasa, în continuare, ar fi trebuit produse bunuri (spirituale) cu totul noi, de catre oameni cu totul noi. Or, o asemenea operatiune dusa pâna la capat era o imposibilitate chiar si pentru cel mai dur si mai optimist dintre ideologii comunisti. În principiu însa, aceasta era calea: obnubilarea cât mai completa a trecutului, dezradacinarea, concomitent cu aparitia si formarea unui „om nou“, compatibil cu noile realitati. Tot ceea ce a început dupa terminarea razboiului si a urmat pâna la caderea comunismului e reductibil la acest principiu, chiar daca formele, modalitatile si tintele de moment s-au schimbat în timp.
Pe acest fundal, se poate spune ca ceea ce s-a numit cenzura comunista a avut un rol esential, atât în perioada de început, cât si în ceea ce a urmat pe parcursul celor peste patruzeci de ani de comunism. Niciodata, în tot acest timp, creatia literara si creatia în general n-a fost complet libera, libertatea de exprimare si de creatie fiind privite ca unele din cele mai mari pericole la adresa acestui tip de regim totalitar, dictatorial. Daca în alte zone de influenta (politica, sociala, economica, administrativa, etc.) se utilizau si alte mijloace de forta, pe tarâm cultural cenzura, dublata de propaganda, a fost primul instrument pus sa lucreze în folosul noilor conducatori.
Din capul locului trebuie precizat ca cenzura, ca instrument în mâna oricarei puteri, n-a fost folosita prima data nici de catre comunisti, nici în România, aceasta fiind un mijloc folosit de catre orice regim totalitar, dictatorial sau de forta din orice timp si din orice loc. Nu e aici locul de a face un istoric al cenzurii, scopul nostru fiind de a sublinia relevanta cenzurii în raport cu tema principala a cartii, de a stabili modalitatile prin care s-a exercitat si, eventual, eficienta si efectele acesteia în conditiile date.
La modul generic, asa cum figureaza în DEX ’98, cenzura, în acceptiunea care ne intereseaza, este un „Control prealabil exercitat, în unele state, asupra continutului publicatiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune si, în anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control“. Studiile efectuate asupra cenzurii, mai ales în perioada postcomunista, din România si din alte parti, au parasit aceasta definitie seaca, aprofundând si specificizând semnificatia acestei practici. În termenii (generici) ai înfruntarii dintre doua entitati, pentru Corin Braga „Conceptul de cenzura defineste un anumit tip de relatie de putere între doua instante, o instanta conducatoare, care detine controlul asupra întregii relatii, si o instanta condusa, aflata în subordinea celei dintâi“1. Asadar, se poate vorbi de o tabara dominatoare, care, în acest caz, era politicul, si o tabara dominata, a celor potrivnici, dar în care regasim, practic, la acel moment întreaga societate. Si adauga autorul: „Utilizând pârghiile pe care i le ofera pozitia sa dominanta, partea conducatoare îsi propune sa-si impuna propriile modele si scenarii explicative si sa restrictioneze sau sa interzica mesajul celeilalte. Actiunea de prohibire brutala a unei ideologii divergente sau opuse fata de ideologia aflata la putere da continutul conceptului de cenzura“2 . O formula si mai precisa propune Marian Petcu pentru care „Cenzura este actul oricarei entitati politice, religioase, militare ori administrative de a conditiona exprimarea/difuzarea de informatii, opinii, idei, în sens mai larg, creatii intelectuale, pe care publicul are dreptul sa le cunoasca, în functie de valorile pe care aceasta întelege sa le protejeze la un moment dat“3 . Importante sunt aici, pe de-o parte, cuprinderea în câmpul prohibitiv, dincolo de informatii, idei, opinii, a creatiilor intelectuale (inclusiv cele artistice), iar, pe de alta parte, distinctia „pe care publicul are dreptul sa le cunoasca“, pentru a face separatia de ceea ce ar putea fi secrete (de stat, militare, etc.), cu un regim juridic strict reglementat si unanim acceptabil. Cenzura în acest caz ar avea menirea de a proteja interesele de securitate ale unei comunitati nationale, în opozitie cu un alt fel de cenzura, care ar proteja interese specifice de casta, de partid sau de grup, politice, economice sau de alta natura, definite într-un mod arbitrar. De altfel, acest al doilea tip de interese au capatat forme variabile în timp. În ordine istorica, dupa cum spune Paul Caravia, în introducerea cartii dedicata cenzurii „Gândirea interzisa“, „cenzura dobândea un caracter ideologic, exprimând actiunile partinice, ale unei parti dintr-o comunitate, cea detinatoare a puterii, contra libertatilor îndeobste acceptate de categoriile oprimate în acest mod“4 . Mai apoi, cenzura s-a îndreptat, cu mijloace mai brutale sau mai putin brutale, împotriva unor comunitati restrânse „ori extinsa la un stat si chiar la comunitatea mondiala, în unele cazuri (ca exemplu actiunea Comintern-ului)“5 . Apogeul a fost atins de catre regimurile totalitare din secolul XX când s-a ajuns la practicarea unei cenzuri totale. La o scara si mai larga, acest lucru este sustinut de asertiunea lui Jean-Francois Revel, aceea ca „Secolul nostru (secolul XX – sn) este unul dintre cele mai sângeroase veacuri ale istoriei, este unic prin amploarea opresiunilor, a persecutiilor si a exterminarilor“6 , un secol bântuit de dezinformare si minciuna, în care „cea dintâi dintre fortele care conduce lumea este minciuna“7 . Mai apoi, trimiterea este si mai clara, deoarece, sustine acelasi autor francez, „totalitarismul nu poate trai fara minciuna“8 . Analizând efectul minciunilor din sfera informatiilor, Piotr Wierzbiecki, în cartea sa Structura minciunii9 , subliniaza ca, într-un sistem totalitar, informarea se supune urmatoarelor doua directive: „ce trebuie sa stie poporul“ si „ce nu trebuie sa stie poporul“10 . Semnificativ pentru legatura care exista între minciuna, cenzura si ideologie este modul în care Jean Francois Revel, în „Cunoasterea inutila“, defineste acest din urma termen: o ideologie „este o tripla dispensa: dispensa intelectuala, dispensa practica si dispensa morala. Cea dintâi consta în a retine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o sustii, ba chiar a inventa aceasta realitate, negându-le pe altele, omitându-le, trecându-le cu vederea ori împiedicând accesul la ele. Dispensa practica suprima criteriul eficacitatii, elimina valoarea oricarui contraargument. Una din functiile ideologiei este si fabricarea explicatiei care o absolva. (…) Dispensa morala anuleaza notiunile de bine si rau, în ce-i priveste pe protagonistii ideologici sau, mai degraba, în cazul lor ideologia tine loc de morala.“11 .
Ca în România cenzura a avut un temei ideologic e un fapt fara de tagada si a fost recunoscut explicit de catre cei care o practicau. Cenzorii, ideologii „lumii noi“, nu se multumeau doar sa obnubileze si sa mistifice „lumea veche“, ci încercau, prin toate mijloacele, sa inventeze o alta realitate, o noua morala si o noua literatura. Însa, mai mult decâr atât, pentru ei „controlul informatiilor este instrumentul folosit în restructurarea conceptiilor, în modificarea concluziilor experientei de viata, în deformarea relatiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea de norme morale si etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor criterii de evaluare, în modelarea sentimentelor“12 , sustine Bogdan Ficeac, într-unul dintre primele studii dedicate cenzurii din România. Si conchide acelasi autor: „Controlul informatiilor este instrumentul de baza prin care se creeaza «omul nou»“13 .
În România, cenzura a jucat în timp roluri diferite si a capatat forme diferite de manifestare, în functie de momentul si de locul în care se exercita, de miza urmarita, de tinta de moment si de scopurile mai mult sau mai putin definite. Din perspectiva cenzorilor, în opinia lui Daniel Barbu, prefatatorul cartii lui Bogdan Ficeac, „Cenzura a jucat, simultan, doua roluri: unul negativ, acela de a interzice, epura, expurga, si unul pozitiv, acela de a crea, prin selectie ideologica, un „front literar“, un „front istoric“, un „front stiintific“. Asadar, functia majora a cenzurii a fost, probabil, aceea de a produce noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran“14 . Primul din acest roluri s-a exercitat preponderent si brutal în perioada imediat urmatoare instalarii puterii comuniste, cu puseuri si reveniri vremelnice, dictate de interese diferite, confuze uneori, dar cu scopul clar de a decapita cultura româna din temelii. Cel de-al doilea rol, de creare a unei noi elite devotate, fidele, disciplinate, cu rol de selectie si supraveghere, s-a exercitat în timp cu intensitati diferite si cu tinte schimbatoare. Cert este ca, fie prin convertire (tradare – în termenii Anei Selejan15 ), fie prin export, fie prin nastere fortata, aceasta noua „elita“ si-a intrat destul de repede în rol. În oricare dintre cazuri, cenzura n-a fost nici aleatorie, nici întâmplatoare, ci una institutionalizata, devenind politica de partid si de stat, precis reglementata.
„Exercitiul cenzurii cuprindea doua etape: cenzura propriu-zisa si cenzura secundara“16 , ceea ce presupunea existenta unor cenzori în interiorul institutiilor culturale, dar si dinafara acestora. Din punctul de vedere al momentului în care se exercita, cenzura era preventiva sau prealabila, în amonte, menita a stabili ce era oportun pentru publicare sau a se elimina ce era considerat inoportun, înaintea publicarii. Cenzura în aval, a posteriori, realizata dupa publicarea sau finalizarea bunului cultural, avea scopul de a controla si verifica modul în care indicatiile sau directivele autoritatii erau respectate sau puse în practica17 . Indiferent însa de momentul în care se realiza cenzura, teama de sanctiune sau de represiune, asociata dorintei de a fi si a te exprima în spatiul public, a generat o alta forma insidioasa si perfida de cenzura si anume autocenzura. „Cenzura nu avea însa doar rol de control, supraveghere si sanctiune. Adevaratul scop era «acela de a determina, prin presiuni succesive, prin epuizare si exasperare, producerea unei literaturi compatibile cu exigentele ideologice si cu vointa si capriciile partidului comunist»18“.19
De fapt, ca mijloc de coercitie, cenzura n-a actionat niciodata de una singura, instrumentele puterii politico-ideologice comuniste actionând concertat, fiind propaganda, cenzura si Securitatea. „Daca Propaganda urmarea schimbarea modului nostru (logico-natural) de a gândi si simti prin documente de partid, în istovitoare sedinte si prelucrari diurne, iar Securitatea, prin torturi fizice si psihice, Cenzura actiona direct asupra intelectului, pe care îl bloca ori deturna lent spre scopuri directionate, în zone de reflectii împrumutate ori elaborate contrafacut“20 , spune Marin Radu Mocanu în cartea sa, „Cenzura comunista“. Cât priveste propaganda, ca practica asociata ideologiei comuniste, Nicolae Manolescu este categoric în privinta eficientei acesteia, afirmând ca: „Occidentul a câstigat, în epoca postbelica, toate razboaiele cu Uniunea Sovietica, mai putin unul: acela propagandistic“21 . Si adauga autorul, în acelasi context: „Mari federatii sindicale internationale, organizatiile mondiale pentru sanatate sau mediu, Congresul Mondial al Pacii au intrat sub control sovietic si au difuzat idelile Moscovei în toata lumea“22. Cu privire la cenzura, dincolo de aparenta inocenta a mutilarii unui text, în spate actiona un brutal aparat de represiune, distrugator de vieti si de destine. Referindu-se la vremuri foarte bine cunoscute si la mijloace de convingere fortata, criticul Gheorghe Grigurcu marturiseste ca: „aceste masuri de constrângere erau de doua feluri. Pe de o parte era cenzura, care functiona mai abitir dupa ce a fost desfiintata formal (deci trecuta într-o discretie care o facea si mai perfida), pe de alta parte, se manifestau masurile de represiune administrativa fata de indezirabili, care mergeau pîna la arestare, la condamnarea la închisoare, dupa cum se stie prea bine.“23. Fara o legatura strânsa între propaganda si cenzura si fara o actiune concertata a celor doua, ideologia nici n-ar fi putut sa aiba succes. La acestea se adaugau masurile de forta ale Securitatii „Îmbinarea perfecta dintre cenzura si propaganda – „fara o forma de cenzura, propaganda în înteles strict, nu este posibila“24 – si-a gasit în România un spatiu prielnic din cauza sistemului de represiune pus la punct de institutiile politice de stat“25 , sustine si Marian Petcu.
Aparatul represiv, Securitatea în special (denumire oficiala – Departamentul Securitatii Statului), a fost implicata activ în viata culturala a României si la aplicarea eficienta a cenzurii, la crearea unei presiuni continue, la eliminarea elementelor dusmanoase si incorigibile si la convertirea ideologica fortata a întregii societati. Stau dovada, pe de-o parte, marturiile, uneori postume, ale victimelor, pe de alta parte, dezvaluirile din arhivele Servicului Român de Informatii (adunate, fie si selectiv, în „Cartea Alba a Securitatii“26 ) si care vorbesc despre tratamentul si atentia de care se bucura lumea literaturii si culturii din partea Securitatii (dupa cum se va vedea). Acelasi lucru îl dezvaluie si arhivele rusesti (care a fost modelul inspirator al practicilor represive din tara noastra), prin dezvaluirile cercetatoarei Tatiana Podvailova în lucrarea „Problemele controlului asupra informatiilor în contextul politicii represive a Kremlinului si a partidelor comuniste din Tarile Europei de Est“, (1949, 1953), publicata în „Analele Sighet 7“, 1999: „Tocmai organele securitatii statutului împreuna cu conducerea superioara de partid (CC al PC(C)US) considera ca „activitatea organelor securitatii statului a constituit unul dintre cele mai importante mijloace de control a vietii sociale din tarile acestei zone si de înfaptuire a blocadei informatiilor si cu comitetele lor locale au realizat controlul informatiilor, destinate strainatatii sau sosite de peste granita; tineau în mâinile lor cenzura, efectuau controlul corespondentei populatiei cu strainii, a contactelor cu acestia, bruiau emisiunile de radio din Europa de Vest si organizau propriile contraemisuni, efectuau periodic curatirea bibliotecilor de literatura dusmanoasa“27 .
În aceeasi ordine de idei, despre cenzura sau despre alte mijloace subversive sau diversioniste de instalare a comunismului s-a scris destul de putin, la modul sistematic, mai ales în primii ani dupa 1989. Aceasta, probabil, pentru ca nimeni nu avea tragere de inima la acel moment, celebrând abolirea cenzurii si opresiunii, pe de alta parte, marturiile personale nu erau suficiente pentru o cercetare de profunzime, în lipsa actelor oficiale si a documentelor de arhiva. Pe masura ce acestea si-au facut, cu greutate, aparitia, au început sa apara studii, mai mult sau mai putin sistematice sau complete, într-un domeniu sau altul.
În acest sens, mi se pare semnificativ un document, intitulat Directiva speciala pentru implantarea comunismului în imperiul KGB, emis la Moscova în 2 iunie, 1947 si purtând indicativul Strict secret. Documentul, adresat conducerii comuniste de la Varsovia, dar în egala masura si celorlalte tari din blocul comunist, pastrat si descoperit printr-o sansa, redactat în 45 de puncte, spulbera orice îndoieli cu privire la modul uimitor de precis, premeditat, subversiv si diversionist prin care s-a instalat „imperiul KGB“ în Tarile Europei de Rasarit. Din documentul de mare valoare istorica, am selectat, ilustrativ câteva puncte cu trimiteri culturale: „34. Trebuie acordata o atentie deosebita bisericilor. Activitatea cultural-educativa trebuie altfel dirijata ca sa rezulte o antipatie generala împotriva acestora. E necesar sa fie puse sub observatie tipografiile bisericesti, continutul predicilor, cântecelor, al educatiei religioase (…); 35. Din scolile elementare, dar mai ales din licee si facultati trebuie sa fie înlaturati profesorii care se bucura de popularitate. (…) Cu ocazia predarii istoriei nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau nu binele tarii, ci trebuie aratata miselia regilor si lupta poporului asuprit. În scolile de specialitate trebuie introdusa specialitatea îngusta“; „37. Pe plan local este interzisa aparitia unor opere despre acei bastinasi care înainte de revolutie si în perioada celui de-al doilea razboi mondial au trait la noi“; „44. Cei care lucreaza în diferite functii trebuie sa fie schimbati si înlocuiti cu muncitori cu cea mai mica pregatire profesionala, necalificati“; „45. Trebuie ca la facultati sa ajunga cu prioritate cei care provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesati sa se perfectioneze la nivel înalt, ci doar sa obtina o diploma“28. Lecturând aceasta directiva ultrasecreta, avem explicatia oficiala a disparitiei de la catedra, din spatiul public si cultural a elitei românesti si a invaziei nonvalorilor. Pe de alta parte, se va putea constata ducerea la îndeplinire sârguincioasa, punct cu punct, a directivei moscovite de catre executantii din tara.
Note:
1 Caietele Echinox, vol. 4, Restrictii si cenzura, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 2004, p. 5
2 Caietele Echinox, vol. 4, Restrictii si cenzura, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 2004, p. 5
3 Marian Petcu, Puterea si cultura. O istorie a cenzurii, Cuvânt înainte de Mihai Coman, Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 12
4 Paul Caravia (Prof. univ. asociat) – Coordonator Stiintific, Gândirea interzisa, Scrieri cenzurate, Romania 1945-1989, Cuvânt înainte Academician Virgil Cândea, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000, p. 17
5 ibidem
6 Jean Francois Revel, Cunoasterea inutila, Traducere din franceza de Dan C. Mihailescu, Humanitas, Bucuresti, p. 8
7 ibidem, p. 7
8 ibidem, p. 38
9 Piotr Wierzbiecki, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucuresti, 1996
10 Piotr Wierzbiecki, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucuresti, 1996, apud. Bogdan Ficeac, Cenzura comunista si formarea „omului nou“, Prefata de Daniel Barbu, Postfata de Petru Ignat, Editura Nemira,1999, p. 15
11 Jean Francois Revel, op.cit.,p. 199
12 Bogdan Ficeac, Cenzura comunista si formarea „omului nou“, Prefata de Daniel Barbu, Postfata de Petru Ignat, Editura Nemira,1999, p. 13
13 ibidem
14 ibidem, p. 11
15 Ana Selejan, Tradarea intelectualilor. Reeducare si prigoana, Editia a II-a, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2005
16 Iulian Boldea, Cenzura si teatrul, în revista „Apostrof“, Anul XX, nr. 10 (233), 2009
17 Marian Petcu, Puterea si cultura…, op. cit., p. 15
18 Liviu Malita, Teatrul românesc sub cenzura comunista, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2009
19 Iulian Boldea, Cenzura si teatrul, în revista Apostrof, Anul XX, nr. 10 (233), 2009
20 Radu Marin Mocanu, Cenzura comunista (Documente), Editura Albatros, Bucuresti, 2001, p. 7
21 Nicolae Manolescu, Decalogul criticii literare, Editura Aula, Editie îngrijita de Al. Cistelecan, 2005, p. 55, în articolul „Recviem pentru comunism“, „România literara“, nr. 30/2-8 august 1995
22 ibidem
23 Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Vorbind, Editura Limes,Cluj-Napoca, 2004, p. 206
24 Walter Lippman, Public opinion, Harcourt Brace, New York, 1992
25 Marian Petcu, Puterea si cultura…, op. cit.,p. 18
26 Serviciul Român de Informatii, Cartea alba a Securitatii. Istorii literare si artistice 1969-1989, Editura Presa Româneasca, Bucuresti, 1996
27 Paul Caravia, op. cit., p. 37
28 Agresiunea comunismului în România, Volumul I, Documente din Arhivele secrete: 1944 – 1989, Editie îngrijita de Dr. Gh. Buzatu si Mircea Chiritoiu, Editura Paideia, 1998, p. 76-79